În anul patru, stagiul de cardiologie reprezintă un redutabil
anxiogen. Un stagiu lung, de opt săptămâni, în care se pot întâmpla multe, atât
pe secție, cât și în mintea și sufletul studentului dând piept cu medicina
adevărată. În timp ce scriu aceste rânduri, pe birou încă zace unul dintre
caietele de stagiu, pe a cărui copertă posterioară am mâzgălit, într-o clipă de
plictiseală: „Asistentul nostru de grupă e o persoană care seamănă cu justiția
română din vremurile lui Caragiale – sublimă, dar lipsește cu desăvârșire“.
N-am scris-o cu malițiozitate, ci poate doar cu un strop de ironie binevoitoare,
pentru că domnul doctor e ocupat cu salvatul vieților în laboratorul de
cateterism cardiac patru zile pe săptămână, ceea ce înseamnă că doar lunea se
poate ocupa de studenți. În restul timpului, stăm pe lângă rezidenți și
încercăm să prindem de la ei tot ce putem. Pe de-o parte, îmi pare rău că
asistentul nostru de grupă nu a putut să ne împărtășească mai mult din
cunoștințele și priceperea sa. De fiecare dată era o plăcere să îl asculți
vorbind cu pacienții, explicând electrofiziologia cordului și desenând
fasciculele accesorii responsabile pentru apariția sindroamelor de
preexcitație. Ceva în fizionomia sa îl făcea să semene destul de bine cu mult
mai faimosul dr. House, însă conduita nu era nici pe departe similară celei a
sociopatului născocit peste ocean. Întotdeauna calm și cu un chip ce posedă o
expresivitate proprie fără să trădeze vreo emoție deosebită, părea genul de om
care s-ar lăsa mai degrabă impresionat de o fotografie grăitoare sau de un poem
cu versuri albe decât de un student care crede că o să-l dea pe spate dacă știe
cu ce tip de lanț greu e asociat un mielom multiplu. Toți studenții se supără,
în general, atunci când asistenții lor nu se pot ocupa de ei și invocă acest
lucru drept scuza irefutabilă pentru a sprijini pereții, dar pe asistentul
nostru pur și simplu nu aveai cum să te superi. În vreme ce noi ne chinuiam să
descifrăm niște mâzgăleli pe un EKG amărât, în laboratorul de cateterism,
mulțumită coronarelor pe care le dezobstrua, un om și o inimă câștigau ani de
viață.
Deși timpul alocat învățatului nu a fost tocmai limitat, tot nu
am reușit să mă mobilizez eficient, astfel încât în ziua examenului să nu car
după mine și o tonă de panică, pe lângă teancurile de cursuri și nelipsitele
sticle cu apă și cafea. Nu examenul scris constituia cel mai mare motiv de
îngrijorare, ci cel oral. Mă oripilau relatările celorlalți colegi, care
dăduseră examenul înainte, petrecând în acea sală de raport și câte trei-patru
ore chinuitoare în care doamna conferențiar încerca să scoată cu cleștele răspunsuri
cât de cât decente, care să mai spele un pic din rușinea gogomăniilor în care
se pare că ai mei cosuferinzi de serie ținuseră morțiș să se întreacă.
Cu două zile înaintea examenului, încă mă aflam la spital, în
fatidicul nostru salon cu numărul treisprezece, în vreme ce restul lumii
reușise să se evaporeze într-un fel sau altul, având, totuși, grijă ca
semnătura de plecare să figureze în condică la ora potrivită. Violoncelul
intestinal emitea note din ce în ce mai acute cu fiecare înghițitură de cafea,
în vreme ce arterita Takayashu părea o enigmă indescifrabilă incrustată într-un
papirus din vechea Mesopotamie. Televizorul din salon anunța atentatele din
Bruxelles, clipă în care am resimțit o palpitație fulgerătoare la gândul că, în
urmă cu nici patru săptămâni, mă aflam și eu în acele locuri. În acea zi nu
m-am putut concentra exclusiv pe învățat și am ascultat neîncetat RFI,
așteptând noi informații despre măcelul din inima Europei, o inimă în fața
căreia până și priceputul meu asistent de cardiologie ar fi fost tentat să pună
padelele jos și să anunțe neputincios ora decesului.
Bombe, bombe și iar bombe. La un nivel cu mult inferior și
mundan, de asta mă temeam și eu cel mai mult. Să nu detonez vreo bombă la
examen, mai ales la EKG, care e atât de important și unde poți greși atât de
ușor. Am încercat să evit, pe cât posibil, producerea unui eveniment nefast și
am analizat, în săptămâna dinaintea examenului, peste o sută și ceva de
electrocardiograme. Degeaba. Tot ca un elefant într-un magazin de porțelanuri
am continuat să mă simt.
A venit și ziua examenului, iar eu am plecat de acasă
așteptându-mă la ce e mai rău. Mă străduiam să schimb asta din toate
sforțările, dar nu reușeam. Parcă întrezăream dezastrul la orizont, monstruos
și cu tentaculele pregătite să mă înșface. Așteptarea, ca întotdeauna, e
cruntă. Dialogurile savante ale colegilor care încearcă să-și explice unul
altuia tainele cordului sunt picături chinezești ce prelungesc supliciul unei
frunți febrile. În diverse unghiuri și poziții vicioase și luptând cu
paresteziile de membre inferioare induse de acestea, am stat pe hol nu mai
puțin de cinci ore și jumătate, după care am fost, într-un final, repartizați
la pacienți. Mă înarmasem cu un arsenal consistent de mâncare și cafea, dar nu
am putut să mă ating de nimic, nici măcar de un strop de apă.
Am un caz destul de clasic, de infarct antero-septal cu
supradenivelare de segment ST, însoțit de un puseu de hipertensiune arterială
la un pacient care se știa hipertensiv de patru ani, complicat cu ceva
tulburări de cinetică de ventricul stâng. Pacientul e foarte bine documentat și
mă ajută să întocmesc o frumusețe de anamneză, care să compenseze oarecum examenul
obiectiv destul de sărăcăcios. Ceva, totuși, îmi scapă, iar neliniștea își reia
curba exponențială cu care, e drept, m-am cam obișnuit. După ce ieșim din
saloane, e trecut de ora trei, iar garderoba de la subsol trebuia să se fi
închis până la ora asta. În mare grabă, cobor cele patru etaje de parcă ar fi
fost patru trepte și mă întorc pe secție cu toate catrafusele după mine. Da,
ceva îmi scapă, mai mult ca sigur.
Extragem plicurile cu EKG-uri și radiografii și ni se alocă alte
câteva minute pentru a le interpreta, după care începe spectacolul. Sunt prima
nominalizată pentru a-mi expune cazul. Înainte să ajung la antecedente
heredocolaterale, sunt întreruptă și întrebată care sunt diagnosticele
diferențiale ale durerii pentru care s-a prezentat pacientul meu. „În primul
rând, sindromul coronarian acut, cu cele două variante ale sale – angina
instabilă și infarctul miocardic acut.“ „Nu, lasă asta, alte diagnostice
diferențiale pentru simptomele pacientului tău.“ O, Doamne, diagnosticele
diferențiale mi-au dat dintotdeauna mari bătăi de cap și nu credeam că asta e
preocuparea principală atunci când cineva se prezintă cu o simptomatologie
destul de evidentă de infarct și cu date paraclinice care susțin acest
diagnostic. Reușesc, totuși, să îngaim: „Disecția de aortă“. „Bun. De ce nu e
disecție de aortă sau de ce ar putea fi?“ „Pentru că durerea are iradierea
tipică celei anginoase, în umărul stâng și bibrahial, fiind, de asemenea,
însoțită și de semne vegetative, precum hipersalivația.“ „Bine, bine, dar în afară
de asta?“ „Tensiunea arterială ar trebui să fie diferită la brațul stâng față
de cel drept, dar pacientul nu a precizat acest lucru; de asemenea, nu a
prezentat semne de debit cardiac scăzut, precum alterarea stării de conștiență,
parestezii...“ „Ei și ce? Dacă avea disecție pe aorta abdominală, nu ar fi avut
nimic din toate astea.“
M-am blocat complet și nu am știut ce să mai spun. Am bâiguit
ceva despre ateroscleroză, factor de risc important pentru apariția disecției
de aortă, dar a ieșit ceva complet diferit față de ceea ce aș fi vrut să spun
și față de ceea ce realitatea susținea (pacientul era, evident, aterosclerotic,
având o obstrucție de 95% pe descendenta anterioară, obstrucție care cauzase
infarctul și care fusese rezolvată prin stentare de către minunatul meu
asistent în urmă cu o zi). Ateroscleroza însă susținea diagnosticul de disecție
de aortă, pe când eu nu voiam decât să îl infirm! Nicio clipă nu mi-a trecut
prin cap să aduc în discuție argumentele paraclinice, crezând că doamna conferențiar
dorește să mă leg fix de ceea ce îi spusesem până atunci, adică anamneza ce
indica o durere retrosternală cu anumite caracteristici, însoțită de un puseu
de hipertensiune arterială. De ce nu i-am spus că electrocardiograma indica
supradenivelare de segment ST în V1–V4 și negativarea
undelor T în dinamică? De ce nu i-am spus că mioglobina, creatinkinaza și
troponinele crescuseră și ele, tot în dinamică? De ce – o, Doamne, de ce?! – nu
i-am spus că se făcuse coronarografie, unde se detectase obstrucția descendentei
anterioare în segmentul al doilea, practicându-se și montarea de stent? De ce
nu i-am spus că la ecocardiografie se decelase disfuncție sistolică moderată de
ventricul stâng, cu o fracție de ejecție de 40% și diskinezie apicală și
septală? De ce s-ar mai fi făcut toate aceste lucruri dacă ar fi fost vorba de
șocogena disecție de aortă? Nu am fost suficient de inspirată, a fost ca și
când toate aceste prețioase date, pe care le adunasem cu atâta sârguință, nici
măcar n-ar fi existat.
După ce credeam că lucrurile nu se mai pot înrăutăți, a venit și
apoteoticul moment al detonării bombei. „Un EKG cu ritm de fibrilație atrială
cu alură ventriculară medie, minime supradenivelări de segment ST în V1–V3
și o extrasistolă supraventriculară, vizibilă mai bine în derivația aVF, al
patrulea complex...“ Desigur, acele supradenivelări erau ca niște ideații de
persecuție din mintea dereglată a unui bolnav de schizofrenie paranoidă,
nefiind nicidecum semnificative, iar acea extrasistolă avea să se dovedească „cea
mai mare prostie pe care ai spus-o, să nu mai repeți așa ceva niciodată – cum
să fie extrasistolă supraventriculară pe un ritm de fibrilație atrială?
Extrasistolia presupune existența unui ritm sinusal, iar tu în fibrilație ai
sute de focare ce trimit impulsuri haotice către ventricul, e o absurditate să
te gândești că ai văzut un complex anormal acolo unde toate complexele sunt,
prin definiție, anormale!“. Perfect adevărat și logic. Nu e ca și când nu aș fi
știut acele lucruri, dar de ce nu reușisem să le pun în context? De ce
renunțasem eu la conexiunile corticale? Sau renunțaseră ele la mine? De ce
păream o creatură decerebrată care nu făcea decât să recite un pomelnic și așa
destul de prost însușit și să dea dovadă de o judecată clinică extrem de superficială
și defectuoasă? După ce m-am auzit, îmi venea și mie greu să cred că ajunsesem
în anul patru, că fusesem bursieră în fiecare an și că trăgeam nădejdea că nu
voi ajunge un doctor de duzină. Colegii mei și rezidenta care se ocupase de noi
mă priveau compătimitor. „Măcar noi nu putem s-o dăm în bară mai rău decât
tine“, păreau să-mi șoptească prin limbajul lor nonverbal. Dar nu mai aveam ce
face și nu știu cât de mult a putut fi dreasă maioneza prin interpretarea fără
cusur a radiografiei cardiotoracice.
Totuși, mă cam înșelasem în privința colegilor mei. Cei mai
inteligenți oameni din grupă, mereu în stare să vină cu idei surprinzător de
clare și de logice chiar și atunci când se aflau „pe lângă subiect“, au reușit
să o dea în bară cel puțin la fel de rău ca mine, dacă nu chiar mai rău. Venise
rândul meu să îi privesc compătimitor. Prestațiile noastre sfidau logica și
statutul de „grupă foarte bună“ pe care ni-l creasem de-a lungul timpului. Oare
chiar ăștia să fi fost noi cu adevărat? Încercam în continuare să găsesc
o explicație pentru spectacolul jalnic la care participasem. Probabil se
treziseră din îndelunga lor dormitare și conexiunile mele corticale. Dar fără
succes. Am părăsit sala de raport patru ore mai târziu, fără să ni se comunice
notele și dezmeticindu-ne cu greutate din ceea ce ne-ar fi plăcut, fără
îndoială, să fi fost doar un coșmar apărut pe fondul dereglării ritmului
nictemeral de la atâta învățat.
A doua zi, a trebuit să ne înființăm din nou la locul măcelului,
pentru sâcâitoarele semnături din condică. Am semnat condica de dimineață și
m-am așezat pe un scăunel de pe hol, așteptând cuminte ora de plecare și
omorându-mi timpul cu cartea lui Andrew Solomon – „Demonul amiezii. O anatomie
a depresiei“, în versiunea originală. La un moment dat, se așază lângă mine
unul dintre medicii care asistase la examen și, după ce îmi răsfoiește puțin
cartea, găsește de cuviință să-mi comunice că ar vrea să mă felicite pentru
cunoștințele mele medicale și pentru terminologia folosită cu iscusință: se
vede că am citit mult, dar medicina nu stă în cărți, iar atunci când citești
prea mult fără să și aplici cele învățate, e posibil să nu mai vezi pădurea de
copaci. Poate că de aceea și omisesem diagnosticul de tromboembolism pulmonar
din marea de diagnostice diferențiale ale durerii toracice cu care se
prezentase pacientul meu la spital. Îmi mai spune că în UPU sau în UTIC nu ai
timp de gândire, trebuie să efectuezi totul la foc automat, pentru că de
deciziile tale depind vieți, iar asta deosebește un doctor bun de un doctor
prost – capacitatea de a face, nu doar de a ști ce să faci. Mă uit la el,
zâmbesc tâmp și îi comunic că eu vreau să fac psihiatrie. Replica vine rapid, e
ilustrativă și – nu știu de ce – nu prea mă surprinde: „A, da? Atunci, de ce m-ai
lăsat să-mi mai răcesc gura de pomană?“.
