„Fiecare seminție e dată pe pământ pentru ceva: ovreii pentru înșelăciune, turcii pentru blestemății, noi românii, ca să iubim, să cinstim și să suferim creștinește. Și fiecare neam cu obiceele lui: israeliții citesc mult, grecii vorbește mult, turcii au neveste multe, arabii au dinți mulți albi, nemții fumează mult, ungurii mănâncă mult, muscalii cântă și bea mult, englejii au gânduri multe, francezii scot la modă multe, armenii taie la frunză multe, cerchezii au șireturi multe, italienii taie la gogoși multe, sârbii macină multe și țiganii mănâncă bătaie multă”, predica intempestiv un preot în filmul românesc multipremiat „Aferim” – o adevărată lecție de istorie, dar și de incorectitudine politică în România începutului de secol XIX. Pentru preotul de la 1830 era simplu: fiecare rasă, fiecare grup etnic avea o caracteristică clară și bine definită. Lumea și oamenii care o populau erau desenați schematic, în caracteristici simple, ușor de identificat și de extrapolat. Românii, desigur, erau superiori multora, atât fizic, cât și moral.

Cercetarea antropologică și rasismul

Un secol mai târziu, în anii 1930, noțiunea de „rasă” domina majoritatea cercetărilor antropologice. Era o perioadă în care, peste tot în Europa, politicile naționale se bazau din ce în ce mai mult pe teorii rasiale și despre conservarea caracterului „specific rasial”. În acest context, antropologia căuta dovezile necesare pentru a demonstra că națiunea era organizată tot după principii rasiale și ierarhice. Antropologii au încercat să identifice specificul biologic al individului, măsurând cutiile craniene, înălțimea, analizând culoarea ochilor și a părului și completând formulare genealogice. Cercetătorii vremii au măsurat cranii și au fotografiat oameni pentru a demonstra că dimensiunea și greutatea creierului, forma capului sau circumvoluțiunile cerebrale diferă de la bărbat la femeie și, mai ales, „de la rasă la rasă”.

Astăzi știm că „rasele” umane pure, distincte din punctul de vedere al materialului genetic, nu există. Dar antropologii de la începutul anilor 1930 credeau că fac știință – antropologia era „știința despre om”. Majoritatea antropologilor din România acelor vremuri aveau pregătire medicală. Ei au trecut de la studierea individului sănătos sau bolnav la studierea grupului etnic sau a națiunii per ansamblu în acest registru conceptual.

Treptat, s-a format o adevărată obsesie pentru găsirea caracteristicilor biologice ale românului, germanului sau ungurului. După 1920, această obsesie pentru „tipologii rasiale” și „grupuri rasiale” i-a făcut pe unii antropologi să devină naționaliști sau chiar rasiști, pe măsură ce națiunea – inițial obiect de studiu – a devenit treptat și obiectul loialității lor. De fapt, ambiția antropologilor de a se implica în dezbaterile despre identitatea națională în anii 1930 reflectă dorința generală a cercetătorilor din toate științele sociale și umaniste din acea perioadă de a dobândi o cunoaștere științifică ce putea fi pusă în serviciul națiunii.

Scopul principal al proiectelor de cercetare antropologică inițiate în perioada interbelică era acela de a investiga populația „României mari”, de a sonda complexitatea ei socială, culturală, religioasă și biologică, explică Marius Turda, profesor la Oxford Brookes University și autorul mai multor cărți și studii pe subiecte privind rasismul și mișcarea eugenică. Credința era că, prin identificarea factorilor sociali, culturali, religioși și biologici care defineau evoluția istorică a românilor și a celorlalte grupuri etnice – cum ar fi germanii, maghiarii etc. –, antropologii vor putea formula răspunsuri științifice privind caracterul național și identitatea etnică.

Știință și etnicitate

Până în luna iulie, Muzeul „Mina Minovici” din București găzduiește expoziția „Știință și etnicitate. Cercetarea antropologică în România anilor ’30”, organizată de profesorii Marius Turda (Oxford), Maria Techler-Nicola (Viena) și Adrian Majuru (București).

Această expoziție – realizată în colaborare cu Naturhistorisches Museum din Viena, Austria, Centre for Medical Humanities, Oxford Brookes University, University of Oxford și Arts & Humanities Research Council, Marea Britanie – prezintă pentru prima dată publicului larg aspecte legate de cercetarea antropologică din România anilor 1930. Pe lângă materialele culese de antropologii români ai perioadei respective, precum Francisc Rainer, Olga Necrasov, O. C. Lecca, Ion Chelcea și Iordache Făcăoaru, expoziția include cercetarea austriecilor Josef Weninger, Margarete Weninger, Eberhard Geyer, Dora Maria Könner, Robert Routil și Albert Harrasser în satul șvăbesc Marienfeld (astăzi Teremia Mare) din Banat, realizată în anii 1933 și 1934. Muzeul de istorie naturală din Viena a pus la dispoziție acest material, fiind prima dată când respectiva cercetare este prezentată publicului din România. Materialul despre șvabii din Marienfield va fi acompaniat de un altul legat de problemele biologice ale sașilor ardeleni din aceeași perioadă, cu accent pe cercetările făcute de Heinrich Siegmund, Alfred Csallner și Wilhelm Schunn.

Pe lângă aspectul științific legat de cercetarea antropologică a diferitelor comunități etnice din România, expoziția își propune să familiarizeze publicul și tinerele generații cu istoria antropologiei, considerând că o mai bună cunoaștere a acestei istorii va fi utilă unei înțelegeri aprofundate a perioadei interbelice în general și a dezbaterilor despre identitatea națională și specific etnic în particular. „Este pentru prima dată când publicul românesc va putea vedea exemple de cercetare antropologică și rasială, care în anii interbelici au reprezentat forma științifică a discuției despre națiune. Astfel, expoziția își propune să familiarizeze publicul larg și tinerele generații cu istoria antropologiei românești. Sper să fie vizitată de cât mai multă lume și, mai ales, de tineri, care astfel pot să vadă și să cunoască o istorie ce nu li s-a predat la școală”, a adăugat Marius Turda.

Expoziția cuprinde trei părți: o prezentare generală a antropologiei fizice din perioada interbelică și o descriere a acelor metode de clasificare antropologică; o prezentare a grupurilor etnice din România interbelică, pe regiuni istorice; și o prezentare a cercetărilor făcute de școlile românești de antropologie din București, Cluj și Iași. De asemenea, vor fi incluse materiale despre antirasism în antropologie și expresii ale rasismului românesc de la începutul anilor ’40.

O istorie contextualizată

Istoria ideologiei naționaliste, a antisemitismului și a ideilor rasiste în România continuă să fie un subiect tabu – acea istorie care ne-a influențat puternic din punct de vedere social, politic, cultural și ideologic, dar despre care preferăm să nu vorbim. Desigur că, din perspectiva zilelor noastre, sensurile date termenului de „rasă” în perioada anilor ‘30 pot fi inacceptabile, dar ele trebuie văzute în contextul istoric, social și politic al acelor vremuri. În plus, nu trebuie neglijată seducția pe care ideea de naționalism continuă să o exercite și în ziua de azi asupra multor români.

În ultimii ani, discursul naționalist, care militează pentru așa-zisa „protejare a valorilor naționale”, revine în forță în Europa și în România. Este important să identificăm originea acestor idei și concepții și este bine de știut că acesta continuă, chiar dacă nu deschis, discursurile rasiste și naționaliste ale perioadei interbelice, când protejarea purității rasei și a specificului național era integrată în politica oficială a majorității statelor europene.

Biologizarea identității naționale – adică definirea națiunii ca o comunitate de sânge determinată de o moștenire ereditară specifică –, pe care mulți români o practică în prezent și de multe ori involuntar, își are originea în perioada interbelică și într-un ethos științific care a apărut atunci și care a dobândit o influență considerabilă în antropologie, sociologie și în cadrul altor discipline academice. Azi, când discuțiile despre națiune și despre specificul național continua să fie aprinse, este important ca teoriile rasiale și impactul lor în dezbaterile politice, culturale și științifice din perioada interbelică să fie prezentate publicului larg și tinerilor generații și discutate cu discernământ critic și empatie științifică: „Trebuie să fii empatic față de propriul trecut, să fii critic față de el, dar să-l iubești în același timp”, a conchis Marius Turda.