Undeva
prin anii ’70, pe la începutul unei veri, luam parte la o consfătuire
chirurgicală la Tulcea. Toată floarea chirurgiei româneşti se adunase să judece
şi să condamne „crimele împotriva umanităţii“ ale apendicelui, organ misterios,
căruia nimeni nu i-a descifrat încă menirile. Poate că o fi aşezat printre măruntaiele
omului de mama natură doar pentru ca tinerii debutanţi în ale chirurgiei să aibă
cum să-şi inaugureze cariera: ce chirurg nu şi-a semnat intrarea în tagma
operatorilor cu un apendice? Deşi sunt convins că natura nu face nimic la voia
întâmplării, pot să spun că despre rosturile acestui buclucaş vestigiu
embrionar, aparent inutil, se ştiu puţine lucruri. Dar el rămâne spaima tuturor
mamelor de mărunţei de pe mapamond care, la primele bănuieli, aleargă (şi bine
fac) la medic să vadă dacă nu cumva blestematul de apendice îşi face de cap.
Într-adevăr, uneori, pe neaşteptate şi când îi e omului mai bine, în loc să-şi
vadă de condiţia de tolerat printre celelalte organe cu funcţii bine rostuite şi
de care omul nu se poate lipsi, apendicele potopeşte pe bietul deţinător cu
dureri şi alte suferinţe, care-l duc pe masa de operaţii. Ba, uneori, îi mai
pun şi viaţa în pericol, prin felurite şi severe complicaţii.
Cum
dilema nouă a rămas la fel de veche ca din veac, după ce, vreme de două zile,
am întors pe faţă şi pe dos tot ce se putea spune despre viermele afurisit
(„apendice vermicular“), veritabil terorist, şi fiecare şi-a spus păsurile şi părerile,
ba şi necazurile şi pătimirile, numai ce-am fost poftiţi la o cină cu peşte şi
cu ce mai cere alături, cu niscai vin de Niculiţel, numai bun să facă să
alunece mai cu sârg pe gât minunăţiile de pe masă. Eram laolaltă cam două sute
de vajnici cercetători puşi pe fapte mari, atmosfera era splendidă, de sărbătoare
şi entuziasm, toată lumea era binedispusă şi bucuroasă de timp, de oameni şi de
revedere, toţi mânaţi de o ţintă nobilă – să dea gata ce poposea în farfuriile
noastre: tot felul de supe şi ciorbe, saramuri cu ardei iute şi mămăliguţă, peşte
la proţap, ştiuci umplute, icre, raci, cegi şi moruni, sardele, chifteluţe de
somn, crap, şalău pe grătar, cu maioneze, lămâi, măsline, mujdei, capere şi
sosuri, de nu mai ştiai de unde şi cum să începi, de teamă ca nu cumva să
ratezi ceva. Numai tort de peşte nu aveam. Nici eu, născut şi crescut pe
malurile Dunării, la Galaţi, obişnuit cu ce ne oferea bătrânul fluviu, nu văzusem
la un loc atâta bogăţie şi splendoare de preparate. Din culise, aflasem că
gazdele noastre intraseră în inima Deltei, la ceas de seară, sub ochiul
prevenit şi adormit al miliţiei, iar pescarii umpluseră ditamai camionul de peşte.
La
un moment dat, la una din mesele apropiate, a poposit un tinerel, scundac şi
bine învelit, cu păr bogat, sprâncene stufoase şi barbă scurtă şi deasă, toate
negre ca pana corbului, şi cu o lavalieră generoasă, care făcea, într-un fel,
notă discordantă cu morga atâtor specialişti din toată ţara. Fără să ştiu cum şi
de ce, vecinului meu de masă, doctorul Coneac (fie iertat), îi căşunase pe
proaspătul sosit şi nu-mi mai dădea pace:
– Cine naiba e tipul ăla cu barbă?
– Ei, cine ştie, şi el ca tot omul, ce-avem
noi cu el?
Dar,
fie că lichidul din pahare începuse să-şi facă efectul, fie că amicul îl
asemuia pe noul venit cu cineva, nu-mi dădea pace şi mă tot întreba:
– Cine-o fi? Cine e oare?
– Lasă-l, domnule, în pace, ce-ţi veni? Are şi
el rosturile lui, nu e treaba noastră.
Şi,
cum se întâmplă de cele mai multe ori, după o vreme, soţia amfitrionului
nostru, ca orice gazdă doritoare să ştie cum se simt oaspeţii, s-a oprit şi la
noi şi ne-a întrebat dacă suntem mulţumiţi ori mai avem vreo dorinţă pe care
ne-ar putea-o împlini. I-am răspuns bucuroşi, am asigurat-o de recunoştinţă
pentru primirea făcută, am lăudat bucatele şi mâinile care au ostenit pentru
bucuria noastră şi pe Dumnezeu că a pus atâta bogăţie în vinul de Niculiţel şi
în toate celelalte. Dar colegul meu, neliniştit de întrebările care-l frământau,
nu s-a putut abţine:
– Doamnă, nu vă supăraţi, cine este
individul acela cu barbă neagră şi cu lavalieră? E doctor de-al nostru?
– Nu, domnule, individul acela nu e de-al
dumneavoastră, este fiul meu şi al doctorului Pleşu.
– Vai, vă rog să mă scuzaţi...
Ce să mai
zici? Timpul a trecut, distinsul fiu al nu mai puţin distinsului nostru coleg
de atunci, dr. Radu Pleşu, a devenit apreciat om de cultură şi mânuitor al
cuvântului şi ne bucură de fiecare dată cu năstruşnicia gândurilor şi cu meşteşugul
vorbelor sale. Viaţa şi-a văzut de ale sale şi negrul ca pana corbului din părul
şi barba lui s-a metamorfozat în albul care subliniază înţelepciunea şi vorba aşezată
acolo unde îi este locul. Iar noi... răscolim prin tolba cu amintiri şi ne
bucurăm de ele.
