În mai 2015 s-a atins un nou record privind
numărul americanilor care nu muncesc. Cine sunt ei? În primul rând pensionarii,
cei invalidaţi şi copiii, în total 69 de milioane. Apoi, adevăraţii şomeri, cei
care caută de lucru şi nu-şi pot găsi ocupaţie: 18 milioane. Dar marea grupă, a
celor apţi de muncă şi care nu lucrează, nici nu caută de lucru, fie că au
abandonat căutarea, fie că nu au avut niciodată intenţia de a munci numără 93
de milioane. Raportat la populaţia actuală a Statelor Unite de 319 milioane,
americanii apţi, dar care nu lucrează, reprezintă 30%.
Sectorul public – angajaţii guvernelor
federal şi de stat, armata, forţele de ordine, în total 32 de milioane –,
populaţia instituţionalizată – spitale, aziluri, închisori, în medie 13–15 la
1.000 de locuitori – plus toţi cei care nu lucrează reprezintă 66% din
populaţie. Prin taxele lor, cei 34% care lucrează în sectorul privat suportă
financiar celelalte două treimi din naţiunea americană.
Când vine vorba de rata de şomaj, care a
ajuns la 5,5% în mai 2015 (în 2012 era de 11%), guvernul ia în considerare doar
numărul celor care caută activ de lucru şi îi raportează la forţa de muncă
activă. Cum forţa de muncă a scăzut în ultimii ani şi indicele de şomaj a
coborât. Dar dacă s-ar raporta numărul celor care şi-au pierdut serviciul la
forţa de muncă din 2009, indicele de şomaj ar fi de 10%. Şi dacă s-ar adăuga şi
numărul celor apţi de muncă, dar care preferă inactivitatea, şomajul real ar fi
de peste 20%.
În grupa de vârstă 25–54, trei pătrimi
lucrează (95,6 milioane), în timp ce 25% sunt fără ocupaţie (aproape 32 de
milioane). Josh Katz de la cotidianul „New York Times“ a făcut o anchetă pe 294
de subiecţi fără ocupaţie, împărţiţi egal după sex, cărora le-a dat să
completeze un chestionar detaliat despre activităţile lor în zilele de lucru.
Doar 4% au relatat că îşi caută activ o ocupaţie şi dedică acestei căutări
între una şi şase ore pe zi. 8% au recunoscut că, între orele 8 dimineaţa şi 10
seara, dedică mai multe ore somnului în zilele lucrătoare. Treburile
gospodăreşti, îngrijirea altora (copil, bătrân, bolnav) au fost principalele
activităţi a 40% din cei studiaţi. Pentru 35%, activităţile de socializare au
ocupat cea mai mare parte a zilei.
În toate categoriile, pe primul loc s-a
situat timpul petrecut pentru urmărirea transmisiilor de televiziune. Foarte
puţini (4%) s-au menţinut activi în studii destinate creşterii calificării lor.
Este larg răspândită concepţia că numărul
locurilor de muncă depinde de guvern. Executivul poate angaja un număr de
salariaţi, ceea ce măreşte cheltuielile guvernamentale, dar cea mai mare parte
a angajărilor se datorează companiilor mici şi mijlocii. Vitalitatea acestora
este factorul – cheie pentru dezvoltarea economică şi ele trebuie sprijinite şi
protejate de guvern. Din păcate, în Statele Unite, ca şi în alte ţări, ultimii
ani au arătat cum reglementările excesive făcute de birocraţia guvernamentală
frânează sau fac să dispară companiile de dimensiuni mici, pe când cele mari şi
foarte mari, dacă sunt ameninţate, îşi exportă întreprinderile.
Care au fost principalele elemente care au
dus la creşterea şomajului? Mai întâi, transferarea unei mari părţi din
industrii, în special cea manufacturieră, în alte ţări. Apoi politica de
creştere a taxării companiilor (35% taxă pe profitul companiilor), de unde
frica acestora de a investi în extinderea activităţii. În fine, un rol
important şi în creştere este progresul tehnologiei, care face ca un mare număr
de solicitanţi să nu se califice pentru posturile care se oferă.
Pe lângă degradarea nivelului de trai,
şomajul prelungit mai aduce şi un număr de riscuri de sănătate şi de stil de
viaţă: obezitatea, dependenţa de alcool şi droguri, delincvenţa de mai multe
feluri şi criminalitatea. Excesul ponderal la cei care au rămas 26 
fără slujbă
pentru doar câteva săptămâni este de 22,8%, dar creşte la 32,7% la cei care au
fost excluşi de la muncă pentru un an sau mai mult (sursa: Gallup).
Stresul financiar, nesiguranţa, sentimentul
de eliminare socială, frica şi crizele de depresie ale şomerilor sunt citate ca
factori de risc crescut pentru alcoolism şi dependenţă de droguri la şomerii pe
termen lung. După James White (sursa: www.shatterproof.org), în rândul
celor fără ocupaţie, dependenţa de alcool a trecut de 18% (media naţională este
de 10%). Relaţia dintre cele două variabile este de tip cerc vicios:
prelungirea stării de şomer, combinată cu dependenţa chimică, scade şansele de
a găsi sau de a menţine o slujbă de calitate, iar inactivitatea impusă împinge
la o dependenţă şi mai mare.
În Statele Unite, ca şi în întreaga lume
vestică, asigurările sociale alocă indivizilor fără loc de muncă şi familiilor
lor mijloacele de supravieţuire. Dar, pe măsură ce lipsa de slujbă se
prelungeşte, cei implicaţi se descalifică, şansele lor de a fi reinseraţi în
forţa de muncă activă scade şi ei, împreună cu descendenţii lor, devin
dependenţi de ajutorul financiar primit de la stat. Unii au numit acest sistem
„narcoză socială“ ca să atragă atenţia asupra faptului că ajutorul material, pe
lângă efectele benefice, aduce cu el şi dezavantajul de a induce, în mulţi
dintre recipienţi, o paralizie a iniţiativei, o îndepărtare progresivă de
partea activă a societăţii, din care se exclud din ce în ce mai mult. Există
vreo metodă eficace în a motiva un individ care a stat pe ajutor de şomaj mai
mult de zece ani pentru a se reîntoarce la muncă?
