În cadrul pregătirii universitare, există unele module (stagii)
care nu durează foarte mult, sunt programate înspre finalul studiilor și, din
această cauză, opiniile studenților nu sunt mereu favorabile. Mesajul următor
face excepție, pentru că studentul care mi-a scris spune următoarele: „Dintre
toate stagiile din anul 6, până acum cel mai mult mi-a plăcut cel de [...]. De
la prima întâlnire, domnul doctor a venit și ne-a prezentat restul medicilor
din catedră, apoi a ținut cursul introductiv. Încă din primele momente, ne-a
explicat structura stagiului, cum este organizat suportul de curs pe care îl
vom primi, dar și cum va avea loc examenul. Mi-a plăcut că, atunci când a
vorbit despre modul în care vom fi examinați, nu a folosit termenul grile,
cum am auzit la aproape toți profesorii de până atunci, ci a spus așa cum am
învățat că este corect să se spună încă din anul doi – întrebări cu răspuns la
alegere. Alt lucru care mi-a plăcut mult a fost că a început cu unele noțiuni
de istorie. A spus că nu putem vorbi despre restul noțiunilor, aspectelor
clinice și multe altele dacă nu amintim despre oamenii care au contribuit la
dezvoltarea tehnicilor și instrumentarului pe care îl folosim astăzi. La primul
curs au rămas în sală și restul doctorilor din catedră. Am crezut că așa se
petrece doar la primul curs, dar la absolut toate cursurile au participat toți.
Indiferent cine ținea cursul, fie că era profesorul coordonator, fie că era un
medic rezident care ne explica noțiuni practice în cadrul seminarului, absolut
toți din catedră participau. Cu alte cuvinte, nu doar stăteau, dar erau și
atenți de parcă erau și ei studenți și era prima oară când auzeau acele lucruri.
Mi-a plăcut foarte mult și modul în care țineau cursurile. Indiferent cine
preda cursul sau ne explica noțiunile din cadrul lucrării practice, oricare din
restul medicilor putea interveni dacă avea ceva de adăugat. La fel procedau și
dacă erau întrebări din sală, răspundeau toți și discutau și se vedea că se
bucură să lucreze împreună“. Cu alte cuvinte, iată un exemplu de colegialitate;
dacă acesta ar fi modul în care s-ar desfășura toate activitățile de-a lungul
celor șase ani, rubrica aceasta nu ar mai avea sens, pentru că excepțiile s-ar
rări până la dispariție. Lucrul împreună, demonstrația practică a activității
în colaborare reprezintă cel mai bun exemplu pentru viitorii colegi.
Mi se pare foarte plăcut să avem exemple pozitive în această
„vâltoare“ de situații care produc indispoziție. Ne aflăm încă în perioada în
care trebuie să ne gândim doar la cele bune. Și în acest context îmi amintesc
mesajul primit de la o altă viitoare colegă. Având o mică problemă de sănătate,
s-a prezentat la unul din spitalele din București, unde a avut alături colegii
mai mari (dar încă tineri, rezidenți). Și a istorisit: „În timpul unei
intervenții minore, domnișoara doctor a încercat să îmi distragă atenția,
ținându-mă de vorbă. M-a întrebat în ce an sunt și ce specializare m-am gândit
să urmez. Când i-am spus că aș vrea să urmez medicina de laborator a început să
râdă. Până acum am primit tot felul de reacții mai puțin colegiale când spuneam
ce vreau, dar să râdă cineva nu mi s-a mai întâmplat. Apoi, a continuat să îmi spună
că mama ei este medic de laborator. Și că este o specializare foarte importantă
și frumoasă, dar și dificilă. Îmi povestea că atunci când mama ei a început să
lucreze într-un anumit colectiv, erau medici care după ce vedeau antibiograma
alegeau antibioticul la care microbul avea sensibilitate intermediară. Dar timp
de ani de zile ea a insistat și explicat și din nou a insistat, încât astăzi
medicii din spital vin și îi cer sfatul cum e mai bine să preleveze un anumit
produs în funcție de simptomatologie și ce antibiotic să administreze. Așadar,
se poate!“. Iar eu întăresc – da, se poate. Se poate să lucrăm corect,
colegial, să colaborăm, să discutăm, să transmitem mesaje și chiar să îi
învățăm pe alții, deși nu avem o funcție didactică. Transmiterea mesajului
medical ar trebui să reprezinte regula.
Există mai multe proiecte studențești care pot contribui la
dezvoltarea colegialității. Am să preiau ca atare următorul mesaj: „Comunicarea
și lucrul în echipă, între studenți din diferiți ani, rezidenți și specialiști,
pun bazele colegialității; această comunicare și dezvoltare în practica clinică
a fost pregnantă în cadrul caravanei nr. 35 din proiectul «Împreună pentru
sănătatea rurală». Studenți din toți anii, de la mic la mare, ajutând cât de
puțin, împărțindu-ne sarcinile și lucrând împreună, învățându-ne între noi,
recapitulând, repetând, aplicând din mers, punând teoria la muncă. Entuziaști,
dornici de învățare, aplicând teoria și simțind o mică parte din ceea ce
înseamnă responsabilitate. Aș dori să insist asupra acestui detaliu. Avem
nevoie mai des de experiențe asemănătoare, trebuie să ne formăm și să simțim
importanța acestei responsabilități, să învățăm să lucrăm în echipă în timp
real și să ne amintim de ce studiem și de ce facem ceea ce facem – pentru
pacient, pentru bolnav – «nu există boli, există bolnavi». Faptul că am dormit
toți într-o sală de sport a unei mici școli, că nu am avut apă curentă și alte
utilități nu ne-a deranjat deloc; aș fi putut să stau în continuare luni
întregi într-o asemenea mobilizare de echipă. Și nu am fost singurul care a
simțit asta. Sunt multe lucruri care nu se văd din afară și știu că există loc
de mai bine, însă sistemul nostru de educație medicală încă mai dispune de un
lucru cu adevărat unic: implicarea și entuziasmul studenților împreună cu
inițiativele lor. Din ce am vorbit și cu restul colegilor care au plecat ca
bursieri «Erasmus», Vestul a uitat de cluburile studenților și pentru că
facultatea se ocupă de aceste aspecte. Dar, în România, deși nu întotdeauna
iese la suprafață, din ce pot observa uitându-mă la colegii din facultate,
mulți sunt entuziaști și au foarte multe inițiative, combinând educația
medicală non-formală cu orele de practică și de curs. Cercul de Microbiologie,
atelierele SSCR, sesiunile de comunicare științifice SSCR și SSMB, întâlnirile
SOMS nu există în străinătate. În ultimul timp au început să apară și proiecte
comune ale acestor societăți studențești, numărul proiectelor și oportunitățile
crescând considerabil. Nu întotdeauna aceste lucruri se văd, dar există și le
văd mai bine organizate ca în trecut“.
Toate aceste inițiative și activitatea împreună a viitorilor
colegi reprezintă motive de îmbărbătare și speranță. Putem face bine sau nu,
aproape cu același efort. În cea mai importantă dimineață a anului, mă aflam
aproape de părintele Nicolae Ioan, care se apropie de vârsta de 92 de ani. După
o perioadă de post, în această dimineață a anului, părintele parcă înflorește.
Împreună cu preoții, în calitate de paraclisieri (ipodiaconi), doi din patru
erau absolvenți ai facultății de medicină. La strană, doi din cinci erau
absolvenți ai facultății de medicină. În apropiere de strană, doi profesori ai
facultății de medicină. De peste două mii de ani ni s-a transmis cum ar trebui
să slujim, cum ar trebui să ne purtăm cu aproapele (chiar și dușman să fie) și
prin extindere putem să știm tot ce avem de făcut ca să împlinim inclusiv
sentimentul de colegialitate, între noi, pentru noi și pentru cei pe care îi
avem și îi vom avea în grijă.