În România sfârșitului de secol XIX, exista o puternică credință în puterea vindecătoare a alcoolului, atât de puternică, încât doctorul I. Ștefănescu se putea întreba: „Câți oare sunt aceia, chiar dintre locuitorii cei mai săraci, care să nu aibă la ei în casă o sticla de rachiu, pusă cu îngrijire în cameră sau într-un dulap? Pentru sine, ai săi sau pentru a îndatora pe alții, după un obicei moștenit, sub pretextul că e bun de leac, de vătămătură, de durere de inimă, de râșnitură la stomac (indigestiuni, colici sau alte tulburări ale organelor digestive), o tescovină, un rachiu de drojdie, un rom, un basamac etc., fie măcar pentru uzul extern, dar mai cu seamă pentru cel intern nu lipsește acest panaceu, acest medicament universal, administrat la toată lumea, de la copii până la bătrâni“ (Ștefănescu, 1896); doctorul Ștefănescu atestă și credința tipic urbană de a valoriza alcoolul în detrimentul apei, care, în urma descoperirilor recente ale bacteriologiei, s-a dovedit că este un puternic mediu patogen.

Fragment reprodus din volumul România Medicilor, publicat de editura Humanitas. Constantin Bărbulescu, autorul lucrării, predă la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca.