Newsflash

Al patrulea S

de Prof. dr. Gheorghe Andrei DAN - oct. 26 2017
Al patrulea S
Într-o zi am primit un telefon de la bunul meu prieten, doctorul RM, un ilustru psihiatru și om de cultură, rugându-mă să examinez o cunoștință „colegă cu noi, cândva o somitate în domeniul ei, acum pensionară și... necăjită”. Am acceptat, bineînțeles, și într-o amiază de toamnă ruginie, luminată de un soare de rămas bun, doamna doctor a intrat în cabinetul meu de la spital.
Era o femeie de statură medie, îmbrăcată îngrijit, dar în culori închise, cu părul argintiu strâns la spate și cu o combinație de ochi cenușii și buze strânse, sugerând severitate. Cumva nu își mărturisea vârsta (adunase deja șapte decade), iar cutele frunții și încrețiturile de la colțurile ochilor sugerau o persoană la care necazurile păreau să domine bucuriile. Se uita direct în ochii interlocutorului, cu privirea dominatoare a unuia care știa ce știe și ce are de transmis. Cumva, toată atitudinea de siguranță era zdruncinată de tristețea din ochi și de aplecarea spatelui.
Mi s-a adresat cu o voce egală, discret baritonală, explicându-mi clar și concis motivul vizitei. În limbajul sec, impersonal și deseori obscur al etichetelor diagnostice, era o pacientă „ischemică” și cu un grad de insuficiență cardiacă. Nu dorea decât o „a doua opinie” asupra terapiei ei, în general corectă și respectată, la sugestia prietenului meu, legată de expertiza pe care o am și eventualele modificări pe care le-aș putea aduce.
Discutând pe îndelete (eram cumva la sfârșitul programului), am avut brusc revelația că o cunosc pe cea din fața mea și că, în ciuda întregii ținute afișate, îmi stârnea o emoție cumva negativă și o oarecare anxietate. Am încercat să-i transmit empatic un sentiment de încredere și speranță. S-a uitat trist la mine și mi-a spus că speranța ei este „prizonieră” în secția prietenului meu; se referea la fiul dumneaei, în vârstă de 30 de ani, spitalizat cronic, pentru o formă greu tratabilă de schizofrenie. La un moment dat, în context, am întrebat-o ce anume a lucrat și atunci mi-a mărturisit că a fost oftalmolog pediatru.
În momentul acela, ca o străfulgerare, timpul meu s-a dat înapoi cu câteva decenii și amintirile mi s-au luminat ca într-o cameră întunecată și fără ferestre în care se aprinde brusc un bec de sute de wați. Băiatul meu s-a născut prin cezariană; soarta a făcut să aibă de la naștere un strabism convergent pe care l-am pus pe seama anesteziei intravenoase făcută mamei într-o conjunctură nefericită. Era un băiețel vioi, tare frumușel, iar strabismul apărea ca un defect vizibil pe o creație care, cel puțin mie, evident, mi se părea perfectă. Am sperat să treacă în câteva luni spontan (cum uneori se întâmplă), dar nu a fost așa.
Medic fiind (uneori ignoranța te cruță), am început să caut cauze și, evident, cea mai înspăimântătoare părea posibilitatea unei leziuni de sistem nervos, chiar dacă pediatrul meu (un mare doctor, produs al excelentei noastre școli de pediatrie) mă asigura că nu există alte semne care să sugereze o afectare de sistem nervos. Dar exact ca și calomnia, frica de ce este mai rău se strecoară în tine și nu-ți dă pace.
Am hotărât să apelez la un specialist și aproape unanim mi-a fost recomandată o doctoriță care lucra la un cabinet aproape de locuința mea de atunci. Recurgând la „pile”, am reușit să obțin o programare, deși nu imediată, în ciuda declinării calității mele de medic. În ziua cu pricina mi-am luat băiețelul într-un soi de rucsăcel și m-am prezentat la cabinet. Puhoi de lume, probabil că celebrul proverb discutabil potrivit căruia doctorul bun se cunoaște după coada de la ușă, era la ordinea zilei.
După un timp (infinit dilatat pentru mine), am fost chemat în cabinet. La birou, o doctoriță între două vârste cu privire severă și sigură de sine. Ținându-l strâns lipit de mine pe bebeluș, m-am așezat pe scaun atât de încet, ca și cum mi-era frică să nu-l sparg. Doctorița se uita fix în ochii mei, după care privirea se muta pe fețișoara băiatului care, cu ochii larg deschiși, părea amuzat de situație. După câteva momente tensionate de tăcere, m-a întrebat: „Strănută?”. Oarecum mirat, i-am răspuns că se întâmpla destul de des, mai ales la soare sau frig. A dat din cap satisfăcută și a trecut la a doua întrebare: „Sughite?”. După o ezitare, am răspuns și aici pozitiv (fiul meu era cam hulpav și sugea lapte și aer în părți egale). Doamna doctor m-a privit fix și a conchis rece și profesional: „Mda, cei trei S – sughiț, strănut, strabism –, probabil o afectare de sistem nervos”.
Nu a mai contat ce a spus. Nu știu cum am ieșit de acolo și nici cum am ajuns acasă, strângându-l pe fiul meu mai să-l sufoc. Acasă m-am prăbușit în fotoliu, voiam să plâng, dar eram înghețat. Încetasem să exist. Apoi, după un timp, m-am liniștit, cum te liniștești cu toate. Ceea ce a urmat are mică importanță pentru povestea noastră. La trei ani, fiul meu a fost operat definitiv de strabism, de unul dintre marii noștri chirurgi-oftalmologi. A terminat cu brio unul dintre cele mai cunoscute licee bucureștene, a fost olimpic la matematică de mai multe ori și-a terminat facultatea pe alt continent. A devenit MBA la unul dintre cele mai importante colegii din New York și e într-o importantă poziție la una dintre marile bănci ale lumii. În afară de încăpățânare, nu a demonstrat vreodată că ar avea vreo problemă cu... sistemul nervos.
...Femeia chinuită din fața mea, cu siguranță, nu m-a recunoscut... de altfel nu avea cum după atâția ani, eram cărunt ca și ea. Și nici nu și-a dat seama că am recunoscut-o. Viața ei era ruinată de boala necruțătoare a singurului lucru din lumea asta care conta pentru ea – băiatul ei separat de lume prin teribila schizofrenie. Îmi venea să urlu și să-i spun: „S-urile dumneavoastră, stimată colegă, s-urile cu care încep «superficialitate», «simplist», «schematism», dar și «sensibilitate» sau «suflet»”. Nu i-am spus nimic, îmi era o cumplită milă de ființa redusă la „Suferință” din fața mea. Nu am mai întâlnit-o niciodată. Mi-a rămas în minte doar semnificația materială a cuvântului – cuvântul, care e la îndemâna oricui și care poate alina și ucide în același timp.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe