Newsflash

Ai să pierzi

de Dr. Gabriel DIACONU - mai 30 2014
Ai să pierzi
   Citesc o carte-document despre marea foamete din China din anii ’50, scrisă de Frank Dikotter, un istoric olandez. Materialul a primit, în 2011, premiul Samuel Johnson pentru non-ficţiune. Următoarele rânduri, din prefaţă, au o semnificaţie straniu familiară: „pe măsură ce foametea se împrăştia, însăşi supravieţuirea omului de rând a ajuns să depindă de abilitatea lui de a minţi, a duce de nas, de a ascunde, trişa, săpa cu mâinile goale, înşela, manipula sau, altfel spus, de-a bate statul la propriul lui joc. […] astfel de fenomene nu au reprezentat mâzga care gripează maşinăria cât lubrifiantul care să prevină prăbuşirea sistemului sub propria greutate“. Primo Levi, citat de acelaşi Dikotter, spune: „Supravieţuitorii sunt rareori eroi. Când cineva se pune pe sine deasupra altora într-o lume dominată de legile supravieţuirii, compasul moralităţii se schimbă“.
   Citatul de mai sus îşi găseşte un loc aparte în felul în care România s-a forjat societal, în aceiaşi ani de comunism, în caracatiţe ale căror tentacule dăinuie. Libertate, democraţie, piaţă liber concu­renţială sunt toate cuvinte cu miez pentru cel care le propagă şi le susţine. Dar jos, la firul ierbii, unde supravieţuirea e în continuare arcul butant al săracului, dacă respecţi regulile, pierzi. Statul se va asigura de asta.
   La asta mă refer când, în textele mele, scriu că oamenii au ajuns să fure inteligent în sănătate. Totul e acoperit cu o hârţogărie stufoasă, veşnic susceptibilă interpretării şi ermetică în acelaşi timp. Se începe cu realitatea că, pe de o parte, statul dă bani, pe de altă parte, instituţiile de sănătate îi consumă. Corifeii pundităţii susţin că e imposibil să nu consumăm mai mult decât se oferă. Noi nu ştim, în medicină, să facem profit. Astfel de consum se regăseşte în două găleţi: servicii medicale şi cheltuieli de acomodare pentru pacient. Zise şi hoteliere. Cu cheltuielile hoteliere e relativ complicat să furi, dar nu imposibil. Poţi cumpăra lucruri la un anumit preţ, poţi argumenta anumite cantităţi de mâncare sau substanţe necesare menţinerii igienei conform unor tabele pretenţioase, conştient fiind că, la monstruozitatea capacitară a anumitor unităţi, fiecare gram contează. Fiecare litru, multiplicat cu fiecare zi din an, fiecare pacient care e rulat pe un pat, ajunge tonă. Poţi externaliza serviciile de igienă. Poţi contracta într-un fel şi factura într-un alt fel. Consumabilele, vorba cuvântului, se consumă. Cât timp rămâi în zona plauzibilităţii nimeni n-o să-ţi numere sticlele, borcanele şi pămătufurile. Furtul nu e în transparenţa tranzacţiilor. Furtul e în gospodăritul reminiscent vremurilor de demult când, în scripte, aceeaşi sănătate costa aceiaşi bani, azi înmulţiţi şi împărţiţi în cotă parte. Se va asigura cineva vreodată că persoana internată şi-a consumat ciorba alocată şi magiunul predestinat? E suficient să te uiţi la pelerinii cu paporniţe pe la porţile spitalelor să înţelegi că, de fapt, în România, pacientul internat mănâncă tot din traistă dar plăteşte din buzunar de două ori.  Lucruri interesante se petrec, mai departe, în regimul decontărilor de servicii medicale. E un mic mister al lui Polichinelle cum de foi de observaţie şi încrengături diagnostice ajung să fie validate/ invalidate respectiv decontate/ nedecontate de casă. De când cu scandalul de la Spitalul de Arşi din Bucureşti am ajuns să vorbim şi despre ele. Aparent există softuri care pot sau nu să dea cu virgulă. Or, în Valea Silicoanelor româneşti, softurile sunt făcute pentru a fi bătute. Aici intervin indicatori de performanţă cum e ICM-ul (indicele de case-mix), TMS-ul (timpul mediu de spitalizare) versus TOS (timpul optim de spitalizare), TCP-ul (tariful pe caz ponderat) şi magia matematică a sistemului DRG (categorii diagnostice înrudite). Acelaşi bolnav pe acelaşi DRG poate sta, într-un spital, 8 zile şi într-altul 13, într-o parte ocuparea paturilor de 70% într-alta 98%. Practic, pentru a putea deconta cât mai performant servicii, sistemul spitalicesc e încurajat, voalat, să aibă cazuri mai complicate, cu comorbidităţi multiple, care să aibă parte de durată a spitalizării comprimată la maxim. Ce obţii e o sănătate care nu mai e despre pacient, e despre indicator şi despre cum, dacă ai pacienţi mai sănătoşi, primeşti mai puţini bani. În ecuaţia remarcabilă de decontare a unui caz intră şi procentul de succes pe caz post-internare. Aici se monitorizează doar starea sănătăţii globale a populaţiei, mortalitatea şi morbiditatea. Dacă mortalitatea intraspitalicească rămâne mică, spitalul s-a spălat pe mâini şi e curat ca lacrima. Uşa rotativă a reintrării bolnavului în sistem pe altă poartă, respectiv fereastră, e greu de întrerupt.
   Propunerea fostului ministru al sănătăţii a fost să mute până la 40% din servicii din regimul spitalicesc în ambulatoriul de specialitate. O lovitură dură care aşteaptă să fie dată managerilor de spitale şi calculelor lor despre rulaje anuale şi ICM-uri destul de bune încât să deconteze maximul acceptat pe serviciu. Cineva suficient de curios se va întreba de ce, devreme ce DRG-ul şi TCP-ul ar fi acelaşi, Nicolăescu se gândise tocmai că regimul „hotelier“ mănâncă excesiv banul contribuabilului? Ziua de internare reprezintă cam o treime din costul unui caz, profitul ar fi remarcabil. Pe de altă parte, mai puţini bolnavi internaţi înseamnă mai puţine achiziţii de „consumabile“. Astfel se întrerupe o reţea de paporniţăraie. Când managerul spitalului de la Slobozia şi-a declarat neatârnarea şi a pus o cutie de colectare de donaţii la uşă, când şi-a făcut bucătărie proprie şi depozite de roşii şi cartofi, sfârşitul previzibil a fost că a fost demis. Când am scris despre costul kilogramului de borş, mana­gerul spitalului aferent s-a grăbit să mă stupească şi să-mi explice cum denaturez realitatea: de fapt, nu era borş lichid, era uscat, de fapt antisepticele erau concentrate etc. Un veritabil Radio Erevan din care tot ce poţi conchide e că n-avem nicio problemă. Absolut niciuna. Şi vocea confraţilor mei care, când am discutat astfel de realităţi, mi-au spus: „Nu te agita, nu poţi să lupţi cu sistemul de unul singur. Ai să pierzi. Ai călcat pe coada scorpionului“, trebuie ascultată. Şi au dreptate. Acesta e consensul. Aceasta e cenzura lui.
   Dikotter, în cartea lui, observă totuşi un lucru: supravieţuirea înseamnă disobedienţă la un anumit nivel. Or, disobedienţa nu e obligatoriu să fie furt inteligent. Disobedienţa poate să însemne şi denunţarea practicii care, prin duplicitate şi matrapazlâc, ajută roţile batozei să continue să se învârtească. Doar prin disobedienţă poţi ajunge să explici statului lucruri de bun simţ: că medicii nu sunt funcţionari publici, că sănătatea poate fi şi o sursă de profit, că e nevoie de parcimonie în cheltuitul banului public, că decontarea de servicii trebuie să urmărească mai mult decât TCP-ul şi ICM-ul etc. Spre exemplu, concordanţa diagnos­ticelor internare-externare, protocoale de trata­ment, norme de cheltuieli şi programe de sănătate care să canalizeze banii în optimizare de cost astfel încât reduta finală, spitalul, să fie rezervată acelora care chiar au nevoie de ea. Şi lista poate continua.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe