Surpriza majoră a sesiunii de admitere la
facultate a fost, anul acesta, revenirea interesului pentru medicină. În condiţiile
în care profesia medicală este încă puternic etatizată, medicii au salarii mici
comparativ cu omologii lor din alte ţări, iar statutul social nu s-a îmbunătăţit
semnificativ, cum putem explica acest interes brusc crescut? (Dr. A. M.)
Admiterea
la facultate este, pentru aproape toţi medicii pe care îi cunosc, un eveniment
de neuitat. De aceea, fără niciun efort, mi-aduc aminte de vara anului 1964,
anotimpul care mi-a hotărât destinul. Îmi luasem o săptămână de vacanţă, după
examenul de maturitate, să aleg între filosofie sau chimie, amândouă la
Universitatea Bucureşti. Erau timpuri grele, tata fusese dat afară din postul
de conferenţiar universitar şi fusese trimis să lucreze, ca ajutor de contabil,
undeva în Piaţa Amzei. Aşa că vacanţa însemna drumul cu tramvaiul 5 până la
lacul Floreasca şi cei câţiva lei intrarea la ştrandul Bordei. Aveam cu mine
revista „Lumea“, în care se vorbea
despre cineva care hotărâse să-şi abandoneze trecutul de muzician, teolog şi
filosof şi să devină medic la Lambaréné, în Gabon, Africa Ecuatorială Franceză,
o ţară despre care ştiam numai ce se putea vedea în clasorul cu timbre al
bunicului meu. Când am terminat de citit, ştiam că vreau să intru, ca Albert
Schweitzer, între cei care încearcă să aline suferinţa altora. A rămâne pe
plaja lacului mi se părea acum o pierdere de timp de neiertat pentru cineva
care voia să dea admiterea la medicină.
Nu ştiu
cum e acum, dar, în acei ani, majoritatea celor care se îndreptau către medicină
se pregătea cu meditatori particulari, mai ales la anatomie, cu un an-doi
înainte de examen. Eu nu aveam nici timp, nici bani. M-am dus până la
facultate, să aflu din ce materii se dă examen (anatomie şi fiziologie,
biologie, chimie organică). Erau recomandate manualele după care învăţasem în
liceu, pe care le aveam încă acasă, cam zdrenţuite, în coperţi de vinil. Planul
pe care mi l-am făcut era simplu. Mi-am spus că, dacă examinatorii vor fi corecţi,
atunci vor fi obligaţi să dea note decente cuiva care ştie destul cât să
reproducă fiecare cuvânt din manual. Două luni mai târziu, puteam „citi“ în
minte fiecare pagină din cele trei cărţi. Aşa că m-am dus la admitere fluierând
menuetul lui Boccherini şi am intrat, cu media 8, o notă decentă, al 96-lea din
200 de noi studenţi. În faţa listelor suspendate în cutii de lemn şi sticlă de
grilajul din fier forjat, plângeau o mulţime de fete frumoase. Erau şi băieţi
cu privirile înceţoşate; fumau „Snagov“; pentru mulţi dintre ei, urma să vină,
curând, stagiul militar.
Anul
acesta au plâns, în faţa listelor de la facultate, câteva mii de fete frumoase şi
băieţi nervoşi. Cei respinşi şi părinţii lor doresc suplimentarea locurilor.
Cifra de şcolarizare este însă imuabilă, aşa că lucrurile vor intra în normal
odată cu începutul anului universitar.
Nu ştiu
care e explicaţia interesului crescut pentru medicină, dar mi se pare plauzibil
ca motivaţia să fie de ordin personal. Dacă e adevărat, lucrul nu e condamnabil
şi nici nu dovedeşte lipsă de altruism. Charity
begins at home, aşa încât cineva care doreşte să poată pleca în Europa de
Vest sau în America de Nord, pentru a se împlini profesional şi material acolo,
nu poate fi considerat, din aceasta cauză, mai puţin capabil de compasiune
pentru cei care suferă.
Aşa
că e mai bine, cred, să reformulăm problema în termenii cei mai nesentimentali
cu putinţă, adică să aplicăm mecanismele de autocontrol ale pieţei. În acest
moment, cererea (numărul de tineri care doresc să intre la facultatea de
medicină) depăşeşte cu mult oferta (cifra de şcolarizare). Piaţa controlează
acest dezechilibru doar în două feluri: crescând preţul fiecărui produs
(diploma de medic) şi/sau crescând oferta (numărul de locuri). În condiţiile în
care educaţia medicală a devenit una din puţinele căi care poate asigura
prosperitate oamenilor deştepţi şi cinstiţi din România, numărul de înmatriculări
la facultăţile de medicină ar trebui cel puţin dublat. Toţi studenţii ar trebui
să plătească taxe de şcolarizare substanţiale (identice cu cele plătite de
studenţii străini care fac medicina în România), care să permită lărgirea
corespunzătoare a corpului didactic şi dublarea salariilor pentru cei care
dedică un număr substanţial de ore, în fiecare zi, studenţilor. Finanţarea de
la bugetul statului ar trebui să consiste numai în burse sociale şi burse de
merit, folosite de studenţii care beneficiază de ele pentru a plăti o parte –
mai mare sau mai mică – a costului educaţiei.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.