Am
mai discutat de lipsa de colegialitate la nivel de sistem, care nu influențează
negativ doar un grup restrâns de persoane, ci poate avea implicații la nivel
național. Uneori, chiar și internațional. Atunci când sănătatea multora depinde
de tine, trebuie ca grija ta să crească pe măsură. Uneori însă, unica
preocupare este obținerea unui salariu cât mai bun și lăsarea timpului să
treacă așa cum apare scris într-un text care îmi displace profund: „Nu lăsa pe
mâine ce poți face azi. Lasă pe poimâine, că poate nu mai este necesar“.
Înainte de 1989, circulau în România bancurile cu Bulă. De câte ori cineva se
necăjea, altcineva încerca să îl îmbuneze și, prin încercarea de a face haz de
necaz, prin „faptele de vitejie“ ale lui Bulă, mizeriile deveneau mai ușor de
suportat. Era doar o senzație, bineînțeles. Din păcate, după 1989, „stilul
Bulă“ a fost implementat poate chiar mai abitir ca înainte, inclusiv în
domeniul doritei colegialități. Dar oare chiar este dorită? Oare, dacă ar fi cu
adevărat dorită, nu s-ar putea aplica? Este atât de greu să îndeplinim un
deziderat care în mod cert ne-ar face viața mai bună? La asemenea întrebări îmi
vine să răspund, așa cum se face la congrese sau conferințe când se încearcă
ocolirea răspunsului: „it is a very good question“, răspuns aparent
amabil, dar care nu se însoțește de lămurirea problemei – colegul din sală
rămâne cel mai adesea cu „buza umflată“. Așa și eu! Din 2015 (de când am
început să scriu la această rubrică), dar și de aproape douăzeci de ani mă
trezesc cvasipermanent „cu buza umflată“. Stau, mă uit, mă întreb: cum este
posibil ca având același consum de energie să faci un lucru rău în loc de a
face un lucru bun? Cum este posibil ca – în același timp și cu același efort –
să te porți necolegial în loc să te porți colegial?
Cum
este posibil ca într-o instituție importantă a statului român să aștepți pensia
fără a urma învățăturile înaintașilor conform cărora una din menirile tale este
a pregăti tineri colegi care să devină atât de buni încât să poată să acopere
spațiul lăsat în urma pensionării (pentru că țara are nevoie de tineri
pregătiți)? Sau cum este posibil să procuri o instalație care ar putea aduce
beneficii și ar contribui la susținerea instituției tale (necesară întregii
țări, necesară multor colegi), iar instalația cumpărată să nu încapă în
construcția realizată special pentru aceasta? Dar să primești mai multe
milioane de la bugetul statului cu scopul îndreptării erorilor menționate mai
sus, să ai o durată optimă de implementare a proiectului și să ratezi –
„colegial“ – ducerea la bun sfârșit a acestuia? Și, dacă tot vorbim despre
colegialitate, cum este oare posibil ca în loc de recunoștință să tratezi exact
la o sută optzeci de grade acel grup de oameni care ți-a înțeles menirea și a
încercat să te ridice împreună cu instituția ta cu tot, pentru binele colegilor
dar și pentru binele cetățenilor care ar putea beneficia de o instituție
puternică în domeniul prevenirii și controlului bolilor?
După
o vreme, lucrurile mai schimbându-se, a existat cineva care s-a străduit să le
readucă pe un făgaș potrivit. Însă și în acest caz, tot „colegial“, acțiunea
s-a întâlnit cu reacțiunea. În timp ce unul se trezea cu noaptea-n cap, era
primul la birou și pleca aproape de fiecare dată ultimul, existau și „colegi“
care „râdeau în pumni“ și aveau o singură întrebare: „Oare cât o să reziste în
ritmul ăsta?“. Varianta cu râsul este însă una dintre cele bune, o
pseudodistracție benignă. În multe instituții există și celălalt tip de
reacțiune, care se apropie de definiția malignului, pentru că strică și
colegialitate, și instituție, și sistem – și poate strica o țară întreagă. Este
vorba de stilul: „șefii se schimbă, noi rămânem“ și, din păcate, de cele mai
multe ori, chiar așa se și petrece. Și în cazul la care mă gândesc s-a
întâmplat tot cam așa. Degeaba, după aproape două decenii de „secetă“, s-a
străduit să aducă tineri care să învețe și să ducă tradiția mai departe.
Complexul anticolegial a făcut ca, din zecile de tineri care au venit spre
instituție, să rămână doar câțiva până în zilele noastre. Degeaba a petrecut
trei sferturi din viață pentru a încerca să schimbe lucrurile și degeaba a reușit
performanțe pe care predecesorii nici cu degetul nu le atinseseră. A venit
momentul în care s-a aplicat o altă zicere: „în timpul războiului, primul care
trebuie să fie concediat este generalul cel mai bun, generalul care are în
sarcină să conducă armata“. Concediere făcută, bineînțeles, „colegial“.
Chiar
acum mă gândesc că toate aceste acte de „colegialitate“ ar fi un bun subiect de
fabulă. George Orwell ar fi putut scrie, pe baza acestor întâmplări, cel puțin
o nuvelă. Dar cine să o citească? Oare colegii tineri ar alege „1984“ sau
„Ferma animalelor“ în loc de „Pokemon Go“?
Concedierea
generalului a avut, bineînțeles, urmări nefaste. De la o evoluție ascendentă,
s-a ajuns ca direcția să se schimbe. Uneori, cei „de sus“ aleg în așa mod încât
nu poți să nu te întrebi: este prostie sau rea-voință? Un prim rezultat a fost
alungarea unei bune părți a tinerilor aduși către instituție. Au fost și tineri
care s-au opus, nu au cedat, au rezistat agresiunilor, iar astăzi au ajuns la
rândul lor seniori, unii dintre ei gata de a îi învăța pe alții. Unii sunt
altruiști, dar nu toți. De exemplu, atunci când un viitor coleg dorește să
cunoască puțin din tainele unui anumit mod de lucru și decide să sacrifice o
parte din vacanța de vară pentru a învăța „de la cei mai buni“, uneori
lucrurile sunt departe de speranțe. Viitorul coleg întreabă, cere ajutor și
primește promisiuni. Este prezentat unui grup de colegi, care, implicați fiind
în multe alte activități, nu pot să se dedice pregătirii lui și îi recomandă o
altă persoană pentru coordonare. După o vreme, tânărul coleg îmi scrie și îmi
spune: „Am fost repartizat la doamna X, care din păcate este destul de ocupată
în această perioadă. Mi-a dat câteva materiale, pe care le-am citit deîndată.
În schimb, în ceea ce privește partea practică, aceasta s-a amânat deja de
câteva ori. Nu știu cum să procedez, având în vedere că am stat o săptămână în
București fără să fac ceva util în afară de a citi câteva protocoale. Nu mi-am
pierdut răbdarea și încă îmi doresc să văd ce înseamnă cercetarea și partea de
medicină de laborator, dar, în aceste condiții, mă gândesc să mă întorc acasă
să îmi încep practica obligatorie pentru facultate într-un spital“. Are vreo
legătură istorisirea cu concedierea generalului? Da, pe vremea lui așa ceva nu
s-ar fi întâmplat. Măcar și de teamă, lumea nu ar fi îndrăznit să se comporte
necolegial.
Doar
că povestea are o continuare și mai și. După încă o perioadă, a urmat și ultima
lecție de colegialitate, relatată astfel: „Am mers și astăzi. Doamna X a discutat
puțin cu mine, mi-a răspuns la întrebări, dar a spus că reacția pe care doream
să o văd a făcut-o dimineața la 8 (deși mie mi-a spus clar să vin la ora 10,
pentru că atunci se va ocupa de reacție și îmi va arăta). La final, mi-a spus
să mai trec pe la ea când termin facultatea de medicină, să îi spun ce drum am
ales. Și am înțeles din asta că nu mai trebuie să vin la practică. Vă mulțumesc
mult pentru ajutor! Nu mă voi opri aici, chiar dacă am avut parte de această
experiență amară“.
În
ce fabulă am putea include acest tip necolegial de comportament? Și dacă ar fi
doar atât. Aceste exemple aparent izolate trădează un comportament necolegial
instituționalizat, un mod malign de a acționa într-un sistem care, fără muncă
în echipă și fără adevărată colegialitate, se poate prăbuși chiar mai jos decât
a ajuns deja.
