În
discuțiile legate de crearea acestei rubrici, în urmă cu mai bine de trei ani,
criteriile de selecție a citatelor ce urmau a fi prezentate nu au intrat niciun
moment în discuție. Părea de la sine înțeles că voi alege acele fraze care se
potrivesc nu numai cu ideea de promovare a unor principii și precepte adaptate
la profesia noastră, dar și cu propria mea gândire, de om și medic. Cu toate
acestea, nu o dată, mă trezesc în fața unei decizii de a alege un citat cu care
în cel mai bun caz sunt de acord doar parțial. În această bizară categorie se
încadrează și citatul alăturat. Pentru că am ajuns la o vârstă care nu mai face
loc naivității și încrederii în promisiuni deșarte. Trăim într-o lume
imperfectă, însă sunt convins că niciodată în trecut societatea umană nu a fost
mai corectă față de semenii ei decât azi, în lumea în care trăim. Societatea
și-a asumat rolul de a micșora pericolul creat de micimea sufletească a
individului, încercând prin legi să estompeze tendința la brutalitate,
violență, exploatare și înșelăciune, elemente care, din păcate, fac parte din
mentalitatea și comportarea multora dintre cei cu care împărtășim atmosfera pe
care o respirăm. Și, cu toate acestea, societatea în care trăim are
imperfecțiunile ei, racile mai vechi sau mai noi, pete negre pe conștiința colectivă.
Am
hotărât să inserez această introducere pentru a decreta, de la bun început, că
nu a existat și nu va exista vreodată egalitate completă în materie de acces la
sănătate. Martin Luther King Jr. a fost un vizionar („I have a dream”
e fraza care a rămas în memoria noastră după asasinarea sa în urmă cu aproape
jumătate de secol). El a visat o lume în care omul, inclusiv cel născut negru,
să se simtă egal cu cei din jur, o societate în care fiecare e judecat după
faptele sale și nu după tipul de cromozomi pe care i-a moștenit. De aici până
la accesul egal la mijloacele de tratament existente distanța e mare. Uneori
prea mare. Niciodată nu vom ajunge ca absolut toți indivizii, indiferent de
țară și de conjunctura sociopolitică, să aibă parte de un maxim de îngrijire
medicală, impus de o anumită boală. Teoria egalității accesului la bunuri (de
orice fel) a fost înmormântată cu mult înaintea îngropării comunismului ca
ideologie. Departe de mine gândul de a face filozofie de doi bani. Dar simt
nevoia să subliniez că egalitatea nu poate exista acolo unde diferențele de la
un individ la altul sunt extrem de vizibile. Omul nu e robot, nu toți suntem
plămădiți după aceeași rețetă și nevoile sunt diferite. Cum se aplică cele de
mai sus în cazul accesului la sănătate? Enunțul lui Martin Luther King Jr.
poate fi interpretat ca fiind corect atunci când vorbim despre accesul
fiecăruia la elementele de bază ale tratamentului medical. La acest nivel,
fiecare individ are dreptul să fie tratat după toate cerințele și indicațiile
medicinei moderne. Dar să vedem ce se întâmplă nu peste mări și țări, ci în
însăși societatea în care trăim. Voi da doar câteva exemple.
Societatea
israeliană e profund tulburată de imperfecțiunea „coșului medical” (o traducere
ad-litteram din americană), care nu include anumite medicamente de primă linie
în tratamentul unor forme speciale de neoplasm, medicamente extrem de scumpe și
care nu se pot afla la îndemâna cetățeanului de rând tocmai din cauza prețului
lor. Ministerul israelian al sănătății nu se bucură de fonduri pe măsura
necesităților, iar comisia care se ocupă de conținutul „coșului” de care
aminteam se află nu o dată între ciocan și nicovală, jucând rolul „puterii
supreme”, pentru că, de fapt, nu în puține cazuri, ea împarte viață și moarte.
Un
al doilea exemplu se referă la lipsa cronică de paturi dedicate terapiei acute.
Nu puține sunt țările în care proporția de paturi de terapie intensivă e mult
mai redusă decât cea recomandată de toate studiile de rigoare. În prezent se
vorbește de un minimum de 10% din toate paturile unei instituții spitalicești,
proporție în care se includ și unitățile de neonatologie, pediatrie, terapie
intensivă cardiacă etc. Invit colegii să încerce să calculeze procentajul de
paturi de terapie intensivă din propriul lor spital și doresc să-i felicit pe
cei care au ajuns la numărul recomandat.
În
Israel, o bună parte din pacienții gravi sunt tratați (și chiar ventilați
mecanic) în secții al căror personal nu e calificat să se ocupe de asemenea
cazuri. Inutil de menționat uriașul semn de întrebare privitor la șansa acestor
pacienți de a supraviețui serioasei afecțiuni acute. În alte țări, camerele de
trezire sunt inexistente sau se închid în timpul nopții ori la sfârșit de
săptămână, de parcă mai pune cineva la îndoială faptul că tocmai în acele ore
și zile se acumulează cazurile de urgență, de o gravitate ce necesită tratament
într-un mediu calificat, posedând toate mijloacele necesare pentru salvarea
vieții pacientului.
Și
cum trebuie privită ignoranța/indiferența autorităților medicale față de nevoia
unei rețele de cabinete de tratament al durerii cronice? Oare cineva a făcut
calculul pierderilor financiare produse de inexistența unei asemenea rețele –
costul zilelor de concediu medical, costul tratamentului în cazul de diagnostic
întârziat sau pierderile legate de pensionarea pacientului cronic înainte de
vârsta legală? Dacă doar o zecime din acest cost deloc imaginar ar fi investit
în scopul rezolvării problemei durerii cronice și pentru asigurarea accesului la
tratament al fiecărui bolnav, problema ar fi rezolvată într-un mod foarte
apropiat de perfecțiune.
Mă
opresc aici cu exemplele legate de accesul egal la tratamentul medical de bază,
deși sunt convins că lista poate fi continuată la nesfârșit. Dorința mea e de a
arăta unde începe acea inegalitate la care poate se gândea autorul citatului
alăturat, dar care nu are nici o șansă de a dispărea, nici în următorul secol.
Da, e vorba de accesul la medicina pe care eu o numesc „de lux”, acea parte a
medicinei care este – și, din păcate, va continua să fie – apanajul existenței
noastre de toate zilele.
Să
mă explic. Chiar dacă nu ne-am născut bogați, teoretic, putem deveni magnați
de-a lungul vieții. Chiar dacă nu ne-am născut săraci, putem în orice clipă
deveni pauperi! Prin urmare, dintotdeauna, societatea umană s-a împărțit în
cele două mari categorii: cea a celor care au cât le trebuie (și peste) și cea
a celor care au mai puțin decât ar trebui să aibă. Iar celui care are i se
oferă posibilitatea (ușor de înțeles) de a avea acces la tot ce-și poate dori:
o casă mai mare, o mașină mai frumoasă și o pereche de pantofi de lux. Cu alte
cuvinte, avutului îi stau la dispoziție toate bunurile pe care le râvnește și
pe care le poate acumula, fiecăruia pe măsura veniturilor sale. Și atunci, ar
trebui să ne întrebăm cu toții: unde e logica care impune ca toți să fim
tratați la fel? Un pantof elegant, da, un concediu pe Coasta de Azur, da, dar o
internare într-un sanatoriu de lux, cu o infirmieră la dispoziția pacientului 24
de ore din 24, după o operație efectuată de o echipă chirurgicală de cea mai
înaltă calitate (pentru că nici noi, medicii, nu posedăm același nivel de
pregătire), pentru nimic în lume, deoarece trebuie să existe o perfectă
egalitate în ceea ce privește tratamentul aplicat?!
Iată și întrebarea care necesită un
răspuns clar, dar foarte greu de găsit: unde se află granița dintre nevoile
medicale de bază și medicina de lux? Voi încerca să răspund. Accesul la
medicina de bază trebuie să cuprindă toate acele cazuri în care situația
pacientului îi pune în pericol viața, dar și calitatea ei. Trăim într-o epocă
în care longevitatea devine un fapt banal. Așa cum am mai avut ocazia să
amintesc, durata medie de viață la acest început de secol e cu 30–35 de ani mai
lungă decât cea de acum o sută de ani. Doar că, nu de puține ori, uităm că,
după ce am luat în considerare tot ce trebuie întreprins pentru a prelungi
viața pacientului aflat în îngrijirea noastră, „cineva” ar trebui să aibă grijă
și de calitatea vieții prelungite în mod eficient de medicina modernă.
Cu
alte cuvinte, societatea trebuie să se îngrijească de a oferi individului o
viață lungă, dar, pe cât se poate, și lipsită de suferință, în care el/ea să-și
poată continua existența de toate zilele în mod independent de ajutorul altora.
E vorba de grija pentru tratamentul oricărui simptom care poate fi tratat și
limitat. E vorba de posibilitatea unei existențe demne din punct de vedere
fiziologic. Medicina de lux, inaccesibilă tuturor, își câștigă dreptul la existență
doar după ce aceste nevoi minime sunt acoperite, pentru toți și tot timpul. O
viziune lipsită de șansa de a deveni realitate? O interpretare doar parțială a
citatului aparținând unui luptător pentru egalitatea interrasială? Nu am nicio
îndoială că se vor găsi voci care vor critica această teză.
|
„Inegalitatea în materie de acces la
tratament medical reprezintă cea mai șocantă și inumană nedreptate.”
(Martin Luther King Jr, 1929–1968) |
