La sud de linia Mason-Dixon*
ninge foarte rar. Se întâmplă la câţiva ani odată şi, de obicei, nu mai mult de
o dată pe iarnă. Nu cade multă zăpadă şi se topeşte repede. Abia apucă bieţii
copii să se joace un pic şi să-şi încerce săniile că, gata, s-a şi dus. Pentru
scurt timp, mai rămâne urma iernii pe pomi şi pe acoperişuri, după care trebuie
să aştepţi cel puţin un an, nu 
rareori mai mulţi, ca să mai vezi podoaba albă.
Nu şi anul acesta. Iarna 2013–2014 va rămâne în memoria americanilor ca una
dintre cele mai grele ierni din istoria Statelor Unite. Ca număr de viscole (15
în Nord-Est şi Midwest) şi cantitate de zăpadă căzută, anul acesta se înscrie
pe locul al patrulea, din 1849, de când se fac măsurători meteorologice,
încoace. Şi iarna încă nu s-a terminat.
În statele din sud, pe lângă puţinătatea
mijloacelor de deszăpezire, mai există şi o frapantă lipsă de experienţă a şoferilor
în domeniul conducerii pe timp de iarnă, la care se adaugă lipsa de experienţă
a administraţiei în iniţierea promptă a acţiunilor de tratare a drumurilor
principale şi în organizarea curăţării străzilor. În plus, mijloacele de
transport în comun au capacitate mică şi – cu excepţia metroului – sunt primele
care ies din funcţie, când vine zăpada. Anul acesta, în două dintre cele mai
mari oraşe din sud, Atlanta, Georgia (6,2 milioane de locuitori) şi Birmingham,
Alabama (1,2 milioane), 28 ianuarie a fost ziua în care amândouă metropolele au
fost paralizate, iar circulaţia rutieră a fost suprimată de la primele ore.
Meteorologii au început să anunţe venirea
unei furtuni de zăpadă, aşteptată să înceapă spre sfârşitul după amiezii, dar
au subestimat volumul căderilor iniţiale şi au greşit estimarea orei de
începere. Prin intermediul tuturor mijloacelor, oamenii au fost sfătuiţi să
plece de la lucru mai devreme, iar părinţii să vină să-şi ia copiii de la şcoli
şi grădiniţe. Aşa se face că, exact la prima cădere de zăpadă, drumurile au
fost suprasaturate de maşini şi autobuze, care au înmuiat stratul superficial
de zăpadă. Frigul, instalat rapid, a îngheţat toate drumurile şi autostrăzile
din nordul şi estul Atlantei şi toate drumurile principale din Birmingham. Ele
au fost imediat blocate de maşini şi camioane accidentate, incapabile să
ruleze, abandonate, sau oprite în poziţii care barau traficul altora. Pe zeci
de mile, conducătorii au rămas captivi în mii de autovehicule. Au urmat ore de
aşteptare, în care cei mai mulţi au ţinut motoarele mergând, pentru a asigura căldura.
Multora li s-a terminat benzina şi maşinile lor s-au adăugat celorlalte care
blocau deja autostrada. La venirea nopţii, situaţia a devenit foarte gravă şi
autorităţile nu au mai putut face faţă numeroaselor probleme. Astfel, traficul
a rămas blocat pentru mai bine de 24 de ore, iar cei blocaţi sub viscolul
persistent au fost rapid confruntaţi cu frigul, lipsa apei şi a alimentelor şi
absenţa toaletelor. O femeie a născut asistată de cei din jur, apoi a fost cărată
pe braţe până la prima ieşire din autostradă, unde reuşise să ajungă o ambulanţă.
Oamenii din locuinţele din apropierea autostrăzilor
au venit cărând cutii şi sacoşe de biscuiţi, prăjiturele şi sticle de apă, pe
care le-au împărţit înzăpeziţilor, iar alţii au stat în furtună, arătând
pancarte improvizate pe care scria că pot adăposti un număr de oameni în casele
lor. Cu care au plecat, după ce au asigurat cât de cât maşinile părăsite.
Câţiva au avut ideea inteligentă de a folosi
mediile de socializare. Pe Facebook şiTweeter s-au constituit grupuri şi
oamenii au început să comunice. Primii care au cerut ajutor, dintre cei
sinistraţi, au fost cei cu copii, diabeticii, bolnavii cu epilepsie şi
cardiacii. Răspunsul a venit prompt şi s-au găsit repede gazde binevoitoare.
Dintre cei rămaşi acasă, la mari distanţe, îngroziţi de soarta rudelor blocate
pe drum, mulţi s-au adresat necunoscuţilor: „Logodnica mea este în Honda roşie
cu numărul cutare pe autostrada X, în apropierea ieşirii Y. Implor ajutor“.
Telefoanele mobile şi reţelele folosite altădată pentru pălăvrăgeală socială au
devenit mijloace de salvare.
Alţi voluntari, care aveau maşini puternice
4x4, au condus pe străzile secundare până la ieşirile de pe autostradă, apoi
s-au oferit să-i transporte pe cei care aveau nevoie de ajutor, către gazde
voluntare, supermarketuri, benzinării şi farmacii, unde toţi şi-au petrecut
noaptea în condiţii improvizate. Toate aceste magazine şi-au reţinut salariaţii
la lucru, pentru a rămâne deschise peste noapte şi au asigurat lumină, căldură şi
orice putea fi folosit pentru un mic confort.
Primul dintre lanţurile de fast-food care a
reacţionat a fost Chick-fil-A. Sute
de salariaţi au cărat mii de cutii cu sandvişuri calde şi le-au distribuit
sinistraţilor. Au urmat alte magazine şi restaurante. Lanţul de supermarketuri Publix a anunţat prin radio şi TV că
magazinele rămân deschise 24 de ore, că oricine e binevenit să ia tot ce are
nevoie şi că vor ţine casele închise. Ai putea crede că a urmat un val de
profitori care au devastat magazinele. Nici vorbă: oamenii au venit, au luat
strictul necesar de care aveau nevoie – pâine, lapte, apă, baterii, lanterne şi
mezeluri, totul gratuit. Nu a fost niciun caz de vandalizare. La unul din restaurantele
deschise permanent (Waffle House) a
apărut un tip care era colecţionar de încărcătoare de telefoane mobile. El a
anunţat pe Tweeter unde poate fi găsit,
a adus cu el zeci de modele pentru toate mărcile de telefoane imaginabile, le-a
instalat la prizele din restaurant şi a ajutat sute de oameni să-şi reîncarce
bateriile.
Când au putut deschide o cale de circulaţie,
autobuze, precedate de pluguri, au venit la autostrăzi şi au luat oamenii îngheţaţi
pe care i-au dus la hotelurile din apropiere. Acelea erau, bineînţeles,
complet ocupate, dar au improvizat dormitoare în sălile de conferinţe şi recepţii
şi pe coridoare.
Profesorii şi educatorii de la şcoli şi grădiniţe
au rămas în unităţile de învăţământ două nopţi la rând, organizând locuri de
dormit pentru elevi. Cum nu existau alimente de rezervă, au apelat la cei care
locuiau în vecinătate şi aceştia au gătit pentru cât de mulţi elevi au putut şi
au adus hrana la uşa şcolilor.
Noaptea de 28/29 ianuarie 2014 a fost un
test de omenie pentru locuitorii oraşelor americane lovite de furtunile de zăpadă.
Şi răspunsul altruist mi-a amintit două situaţii la care am fost martor direct:
zilele care au urmat atacului terorist din 11 septembrie 2001 şi zilele care
au urmat cutremurului ucigaş din Bucureşti din 4 martie 1977. Atunci, ca şi
acum, oamenii au acţionat într-un fel care a depăşit orice aşteptări, au
existat nenumărate exemple de binefăcători anonimi, buni samariteni
dezinteresaţi şi oameni care nu pot rămâne pasivi la vederea altora aflaţi la
nevoie. Cu inventivitate, curaj şi devotament, ei au sărit în ajutorul celor
care s-au găsit dintr-odată în situaţii disperate. Ce păcat că în Georgia şi
Alabama ninge atât de rar!
*Linia Mason-Dixon a
fost stabilită în anii 1763–1767 de cartografii Charles Mason şi Jeremiah Dixon
pentru a pune capăt disputelor teritoriale dintre coloniile engleze
Pennsylvania, Delaware, Maryland şi Virginia. Ulterior, a devenit o limită mai
mult culturală decât geografică, între statele americane din nord şi cele din
sud. Înainte de Războiul Civil american, sclavii fugiţi de pe plantaţii
încercau să treacă la nord de linia lui
Dixie şi – dacă reuşeau – deveneau oameni liberi. Pentru stilul original,
muzica practicată în sudul statelor americane, puternic influenţată de muzica
neagră, a primit numele de Dixieland.
