În
dimineața zilei de 4 decembrie 1967, întreaga omenire a fost zguduită de o
veste aproape incredibilă: în ziua precedentă, unui bolnav din Africa de Sud i
se înlocuise cu succes inima bolnavă cu una sănătoasă. Cei mai mulți au crezut
că s-a găsit soluția împotriva morții. Multora li se părea că medicina a
avansat atât de mult încât, atunci când cineva va ajunge la ultimele sale zile,
se va prezenta la spital și în scurt timp se va întoarce acasă mult mai
sănătos, cu o inimă nouă, gata să înceapă o nouă viață.
N-a
fost așa. Primul transplant cardiac al fraților Christiaan și Marius Barnard,
efectuat la spitalul Groote Schuur din Capetown, a fost urmat de un val de
transplantări în mai multe țări, dar mortalitatea imediată a procedurii a fost
ridicată. Două alte mari obstacole au apărut că se vor opune unei largi
răspândiri a operației de transplant de inimă: severitatea sindromului de
rejecție și dificultatea de a obține inimi viabile de la donatori compatibili.
Un
mare efort în dezvoltarea tehnicii de transplant a cordului, după numeroși ani
de cercetare și experimentare, a fost făcut de chirurgii americani Norman
Shumway și Richard Lower, de la Stanford, și de Adrian Kantrowitz, de la New
York. Ei se aflau într-o cursă strânsă, care urmărea primatul operației de
transplant a inimii, când echipa sud-africană, care preluase tehnica de la
pionierii americani, a avut îndrăzneala de a face intervenția care i-a
proiectat în istoria medicinei.
Se
poate spune că transplantul de inimă este un produs al științei medicale
americane, care a fost privată de celebritatea internațională de un fost elev
al său.
Un
mare ajutor a venit de la introducerea în uz a ciclosporinei, în 1983, care a
atenuat răspunsul imun și a micșorat riscul de rejecție a inimii transplantate.
În
prezent, din cei circa patru mii de bolnavi care așteaptă în fiecare an
procurarea unei inimi de la un donator compatibil, 3.209 sunt operați cu succes
și circa 85–90% sunt în viață la cinci ani de la intervenție, conform datelor
publicate de American Society of Transplantation.
Alte
două mari realizări care vin în ajutorul chirurgiei de transplant cardiac sunt
inimile artificiale, care pot fi implantate pentru a permite supraviețuirea
pacientului până la găsirea unei inimi potrivite, și tehnica de prelevare a
inimii de la donori, care a adăugat la refrigerare inserarea circulației
artificiale mecanice, oferind o supraviețuire mai lungă și o păstrare mai
intactă a organului. Astfel, se pot recolta inimi de la donatori de la mare
distanță, care apoi pot ajunge viabile și funcționale la centrul medical unde
se va efectua transplantarea.
Fără
să aibă aplicare imediată, manipularea genetică face posibilă hibridizarea unor
animale precum porcul, de la care se poate recolta, în câteva luni, o inimă
porcină cu echipamentul genetic al bolnavului de transplantat. Este posibil ca
prin metoda himerizărilor să se rezolve lipsa de organe care limitează medicina de transplant.
Primul
transplant cardiac din România a fost efectuat în 1999, la Spitalul Clinic de
Urgență București, de echipa chirurgicală Șerban Brădișteanu–Radu Deac și
echipa de anestezie condusă de Dan Tulbure. După două săptămâni, un transplant
cardiac a fost făcut la Târgu Mureș de echipa profesorului Radu Deac.
La
Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare și Transplant Tg. Mureș,
echipa profesorului Horațiu Suciu efectuează multe intervenții majore pentru
boli cardiace la adulți și copii și cele mai multe transplantări cardiace din
țară. În repetate rânduri, Horațiu Suciu a publicat critici legate de sistemul
de sănătate din țară, de lipsa de medici și personal medical calificat, de
penuria de materiale, de insuficiența fondurilor alocate instituțiilor medicale
de vârf și de marile probleme pe care le generează birocrația și inerția
sistemului sanitar.