Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă

1.000 de metri garduri

Viața Medicală
Dr. Alexandra MIHAI luni, 28 decembrie 2015
Viața Medicală
Stud. Codrin TOCUȚ luni, 28 decembrie 2015
Viața Medicală
Dr. Cornelia Maria GLODEANU luni, 28 decembrie 2015
Viața Medicală
Stud. Lavinia IFTENE luni, 28 decembrie 2015
Viața Medicală
Stud. Roxana ȚAGA luni, 28 decembrie 2015
Viața Medicală
Stud. Ioana GEORGESCU luni, 28 decembrie 2015
Tonele de cafea sau energizant. Coșmarurile care se încheie cu „ne vedem în toamnă“. Memoratul, tocitul, căutatul, întrebatul, înțelesul. Sesiunile din facultatea de medicină seamănă în aparență cu sesiunile de examene din orice altă facultate.
Doar că miza, de obicei, e mai mare de ambele părți: studentul riscă locul la buget, bursa, să se facă de rușine. Profesorul riscă să promoveze un student nepregătit, care ar putea deveni un medic nepregătit. Testele-capcană nu sunt decât gardurile dintr-o cursă de atletism în care cel mai deștept nu cedează, ci învață să învețe. Și să se pregătească mai mult pentru el decât pentru o notă. (Alexandra Nistoroiu)

 

 

Grilele de la A la H

 

     Dacă vreți să vedeți tranziția studentului într-un om cât se poate de evlavios, urmăriți-l în sesiune. Ai zice că știe mai bine rugăciuni făcătoare de minuni decât materia pe care o are de învățat. Cu fiecare examen mi-am îmbogățit cunoștințele, dar și cutia cu amintiri. Unele, prin dificultate și „autentic“ (aici intervine stilul profe­sorului), au rămas atât de proaspete în memoria mea, că parcă le-aș fi susținut chiar ieri. Nu despre anatomie voi scrie, precis la asta v-ați gândit. O voi ocoli de data asta, fiindcă mi-ar trebui jumătate din timpul vostru să povestesc. Nici voi nu aveți răgaz, nici eu nu vreau să-mi amintesc cum scormoneam prin abdomenul lui J. Dacă vreți să-l cunoașteți pe J., încă își mai face veacul în sala de anatomie, deservind ca material didactic și altor studenți (v-ați prins voi!)
     Mi-a plăcut mult psihologia. Cu toate astea, a dat muuult de furcă tuturor. Marea durere a studenților, la examenul ăsta, e timpul insuficient pentru un număr cel puțin generos de întrebări. O oră, nici mai mult, nici mai puțin. Grile, multe grile, grile care nu se mai termină. Ocazia perfectă să realizezi cât de repede îți funcționează sinap­sele. Testul vrea să funcționeze pe motto-ul „grăbește-te încet“, dar mai mult îți strigă: „Hai, grăbește-te și dă-le bice neuronilor dacă vrei să termini tot!“. În plus, mereu începe la ora 18,00, când studentul deja doarme pe bancă.
     Profesorul nostru are un extraordinar spirit de conservare a seriozității studentului. Face opt variante de test, nu cumva să schimbăm între noi vreun cuvânt. Că tot veni vorba de spirit de conservare, la medicină avem grijă și de mediul înconjurător, nu numai de oameni! Cuvinte înghesuite cu font minuscul pe cât mai puține foi, deci rămân mai mulți copaci în picioare. Cele mai multe grile sunt făcute după premisa totul sau nimic, iar variantele de răspuns…de la A la H. Nu cred că miră pe nimeni că, uneori, citindu-le uităm cerința.
     Pentru nota maximă trebuie să comentăm și un caz clinic. Al meu zice cam așa: Un tip e prins că a consumat alcool înainte de un examen, însă nu are comportament tipic de alcoolic. Bea doar în astfel de situații (crede el că îl ajută, hehe). În lipsa alcoolului prezintă o puternică stare de tensiune. Trebuie să specific de ce tip de alcoolism suferă și ce recomand. Uit că timpul nu mi-e un camarad foarte bun, uit că n-ar trebui să-mi stârnească amuzamentul și fac altfel de conexiuni, nicidecum ce ar trebui. Examen plus paharul de îmbărbătare plus prins curaj... Vouă nu vi se pare o sugestie subtilă? Dar nota mea la examen depinde de asta, așa că îmi cert imaginația și trec la răspuns. Tânărul suferă de alcoolism nevrotic sau de stres (tipul alfa) și are o dependență psihologică de alcool. Recomand psihoterapie cognitiv comportamentală, ori hipnoză sau psihoterapie de grup.
     După aruncarea zarurilor, mai mulți colegi îmi spun că sunt siguri pe o singură grilă. Sunt derutați precum o busolă într-o cutie cu magneți. Cu toate astea, în final, notele primite sunt mari, semn că e o materie logică și teoriile psihanalitice ale lui Sigmund Freud nu sunt chiar atât de greu de digerat. Dacă tot veni vorba, sper că voi nu îi asociați numele doar cu psihologia.

 

Stud. Alexandra MIHAI, UMF „Carol Davila“ București

 

Inițierea

 

     Povestea primului meu examen începe chiar în prima zi de facultate, când profa a intrat în laboratorul de anatomie de la parter, urmată de o haită de vreo șapte-opt asistenți. Avea o atitudine care clar impunea respect, însă în același timp emana o energie maternă, ceea ce m-a liniștit. Asta până când asistenta noastră a început să ne explice clavicula și scapula. Ne-a spus că trebuie să le știm, erau câteva pagini de Papilian, însemna o săptămână de învățat pe vechiul ritm de admitere. Am întrebat-o inocent: „pe săptămâna viitoare trebuie să le știm?“, iar ea, puțin șocată, mi-a răspuns sec „nu, pe miercuri“. Am ajuns seara acasă, obosit de atâtea ore de facultate, mi-am făcut ceva de mâncare (o experiență nouă pentru mine) și, după ce mi-am spus pentru prima oară „cine naiba m-a pus să vin aici?!“, m-am apucat de citit.
     Întreg semestrul s-a transformat astfel într-un maraton al anatomiei, cu vreo opt parțiale, 200–300 de pagini învățate și cu puține zile în care puteai să înveți la alte materii (sub una pe săptămână în medie). Nu mai vorbesc de ieșitul în oraș. Asta se întâmpla doar în seara de după parțial. A doua zi trebuia să te apuci neapărat de învățat pentru următorul parțial. Cât despre mersul acasă, nici nu se punea problema. Faptul că eram practic aproape captiv într-un oraș străin durea cel mai tare pe vremea aceea.
     Cu siguranță a fost examenul care mi-a mâncat cel mai mult timp în facultate, pentru niciun altul nu am mai învățat atât. M-a făcut adesea să mă întreb dacă îmi place într-adevăr ceea ce fac. Totuși, primul examen de anatomie este un test de anduranță prin care orice absolvent de medicină trebuie să treacă. Este inițierea, este un test menit să vadă dacă poți rezista șase ani, unul de care destui nu reușesc să treacă.
     Vreți să știți care era răspunsul meu la întrebarea „chiar îți place ce faci?“, în acele perioade de luptă cu anatomia? Evident, „nu“. Pentru că am memorat o cantitate mult prea mare de informații inutile și uram să fac asta. Doar că nu eram pe vremea aceea suficient de matur să-mi dau seama că acest sistem este împotriva mea de fapt. Am continuat să visez să salvez vieți și să fac oameni fericiți, crezând că e ceva prin care toți medicii trec și care chiar te face mult mai bun.
     Povestea mea nu are un final fericit. În ciuda faptului că mi-am luat toate parțialele și am promovat examenul cu 10, nu am rămas cu multe. Poate, cu 30% din acel efort, puteam să rămân pe termen lung cu mult mai multe noțiuni, care ar fi fost mai mult decât suficiente pentru un tânăr absolvent. 
     Morala: medicina nu e ușoară, în special dacă vrei să faci performanță. Va trebui să decizi singur care lucruri îți sunt de folos și care nu. Să știi când să-ți asculți instinctul – pentru că uneori va da greș. Va trebui să riști, să nu mai crezi chiar atât de mult în note sau în ce fac majoritatea colegilor. Să îți găsești drumul tău.

 

Stud. Codrin TOCUȚ, UMF „Victor Babeș“ Timișoara

 

Faci morfopat cu Danciu?

 

     Examenul de morfopatologie, din fosta sesiune de vară, îmi va rămâne adânc întipărit în memorie. Tocmai datorită faptului că tot ceea ce auzisem despre el a fost infirmat, dar într-un mod cât se poate de pozitiv, chiar în ziua cu pricina. Studenții mai mari aveau o plăcere aproape sadică să mă întrebe ce profesor am la morfopatologie. Auzind numele acestuia, expresia feței li se modifica, mă compătimeau, nu înțelegeam de ce. Încă sunt în căutarea motivului pentru care cei mai mari încearcă să îi înspăimânte pe studenții din ani mai mici. Câștiguri materiale, cu siguranță, nu primesc. Nici pe plan spiritual nu cred că stau mai bine, pentru că satisfacția pe care o ai când îngrijorezi pe cineva nu este pozitivă. Totuși, apăruseră zvonuri că există studenți care s-au mutat din serie ca să nu aibă restanță la acest obiect. Cireașa pe tort o așeza chiar domnul doctor, care avea mereu grijă să ne amintească de seriozitatea examenului final pe care urma să îl susținem, amplificând atât importanța acestuia, cât și grija noastră de a învăța. Până la urmă, aceste „avertizări“ ne-au mobilizat, cred eu, pe toți, să punem mâna pe carte. Mai ales că pe toți ne apăsa și numărul mare de credite atașate morfopatologiei: 8, numărul maxim de credite din anul III.
     În ziua examenului, când am intrat în sală, lamele și borcanele ne așteptau lângă microscop. Emoțiile existau, dar, ca să nu le permit să preia controlul, am pus în practică unele sugestii pe care psihologii le dau: „spatele drept, privirea înainte, respirație corectă…“. La un moment dat, cei din grupa anterioară grupei mele au ieșit din sală și am rămas numai noi. Noi și cel despre care toată facultatea vorbea: „Wow! Faci morfopat cu domnul doctor Danciu?“
     Da, și mă bucur că a fost așa. Nu mă așteptam ca „examenul anului“ să debuteze cu povestirea unei întâmplări amuzante din cariera profesională a domnului doctor. Ne-a mărturisit despre „șocul hipodinamic“ pe care i l-a generat afirmația unui student în timpul examenului: „din aortă pornesc cavele“, sugerându-ne să nu avem și noi aceeași inspirație. Am început toți să râdem și ne-am relaxat total. Cel puțin așa am simțit eu acest schimb de energie pozitivă. În acel moment, am știut că totul va decurge foarte bine. Eram în timpul celui mai controversat examen și grijile dispăruseră. Doar atenția era la cote maxime, deoarece întrebările-capcană, majoritatea logice, nu lipseau, totuși, din arsenalul domnului profesor. Recunosc că, noi, studenții, mai avem, câteodată, tendința de a ne imagina că profesorul din fața noastră este personajul negativ care încearcă să ne surprindă cu lecția neînvățată. Am realizat, totuși, că acesta își dorește, de fapt, să vadă că am învățat, că știm să răspundem la subiectele de la examen. Majoritatea chiar menționează, uneori, că doresc să ne dea calificative mari. L-am crezut pe dr. Danciu când a spus că „la examen eu am mai multe emoții decât voi“.

 

Stud. Cornelia Maria GLODEANU, UMF „Gr. T. Popa“ Iași

 

Cinismul constructiv

 

     În anul trei am aflat că există materia semiologie medicală. Și odată cu ea l-am cunoscut și pe domnul profesor Alexandru Ciocâlteu, inventatorul revoluționarei dialize peritoneale: un profesor total atipic, de un pragmatism și un cinism debordant, însă cu o experiență clinică impresionantă, un personaj controversat și intrigant. Cu toate că trăim într-o perioadă a medicinii practice, palpabile, personalizate și bazate pe dovezi, răsfoind prin cartea de semiologie simțeam cum dau la o parte pânze de păianjen, praful de pe hieroglife și artefacte. O înșiruire de manevre și de examinări clinice care, în contextul dotărilor și a indicațiilor clinice terapeutice actuale, nu însemnau decât o frumoasă recapitulare a Istoriei medicinii.
     Fac parte din prima generație a profesorului, după o foarte lungă pauză, cărora le-a predat semiologia clinică și nu nefrologia, cum face de obicei pentru cei din anul cinci. De ce să nu fiu sinceră? Părerile colegilor de an mai mare nu au fost dintre cele mai bune. Însă propria experiență mi-a explicat și de ce și am înțeles și percepția eronată a studentului medicinist vizavi de noutate.
     La primele cursuri am rămas cu toții perplecși. Nu semănau cu nimic din ceea ce ne obișnuise facultatea până atunci. Unde sunt ppt-urile cu slide-uri interminabile? Unde ni se menționează despre teancurile de foi care trebuie tocite? Cursurile păreau mai mult o adunare la șezătoare, în care domnul profesor ne povestea aspectele frapante ale celor mai interesante cazuri clinice întâlnite în practica dumnealui medicală, corelate cu noțiunile pe care trebuie să ni le însușim în conformitate cu programa materiei.
     Tendința era de absenteism la aceste cursuri. Nu există curs să nu aud vreun coleg ignorant zicând: „A, iar se întinde la povești, mă duc mai bine să citesc din Georgescu“. Pierderea nu putea fi decât a lor: atâtea detalii care ar putea fi trecute atât de ușor cu vederea, atâtea corelații la care niciunii dintre noi nu s-ar fi gândit, în special din cauza lipsei de experiență. Am încercat să îmbrățișez această oportunitate de a învăța de la dumnealui și să acumulez cât mai multe noțiuni din relatările dânsului, deși, trebuie să recunosc, și eu eram la început extrem de reticentă la modalitatea dumnealui de predare.
     Întrebat insistent de noi, studenții, obișnuiți să ni se dea mură în gură vrafuri de cărți de digerat, care este bibliografia examenului la această materie notată cu zece credite și a cărei pondere dicta mai mult decât o treime din media finală, ni se răspundea de fiecare dată pe un ton ușor amuzat: „Citiți și învățați de unde vreți. «Medicina se învață făcând»“. Apogeul stresului și al nervilor întinși a fost atins în apropierea examenului, când ne-am dat seama că tot nu aveam stabilită modalitatea de evaluare finală: să fie grilă, să fie sinteză?
     Din acel moment, nopțile nedormite și sursele de studiu se înmulțeau exponențial. Ziua „mult așteptată“ a examenului a fost o premieră de proporții. Fiecare student în parte a primit propriul caz clinic, despre care se știau câteva date ale examenului obiectiv și câțiva parametri ai examenului paraclinic asupra căruia trebuia să-și exercite propriul raționament de gândire clinică și anamnestică în vederea stabilirii diagnosticului de sindrom. Ni s-a cerut să elaborăm cele mai pertinente întrebări pe care ar trebui să le punem pacientului, întrebări care ar putea fi aplicate și în situații de urgență, întrebări care să nu consume timp alături – aceasta mi s-a părut proba adevărului, proba care face într-adevăr diferența între cele două categorii de studenți în această facultate: cei care într-adevăr încă folosesc logica, intuiția clinică și raționamentele bazate pe dovezi versus cei care nu se pot dezvăța de tocit rândul „ceaslovului“.
     Desigur, pentru a oferi o șansă și celor din urmă, un alt subiect a fost acela de a elabora caracteristicile sindromului stabilit.
     Deznodământul n-a fost lin. Foarte mulți nemulțumiți. O variată paletă de note, de la 5 la 10, nu doar o ploaie torențială de 10 nejustificați. Păreri contradictorii, examenul epuizant pe plan  psihic. Părerile rămân contradictorii. Examenul epuizant din punct de vedere psihic. Însă îi mulțumesc pentru „talentul“ pedagogic atipic, pentru sarcasmul și cinismul constructiv și rămân profund recunoscătoare profesorului Ciocâlteu. Pentru faptul că a pus bazele unei gândiri clinice temeinice și că a pus accent pe raționament clinic, flexibilitate și creativitate.

 

Stud. Lavinia IFTENE, UMF „Carol Davila“ București

 

A treia oară e cu noroc

 

     Despre ce aș putea să vă povestesc dacă nu despre anatomie? Nu vă așteptați la asta, așa-i? Nu a fost singurul examen care m-a marcat. În cinci ani de facultate am acumulat destule experiențe în cadrul sesiunilor, însă cu siguranță a fost primul șoc major: prima restanță.
     Pentru proaspeții bobocei, este materia de căpătâi. Tot semestrul se mănâncă anatomie pe pâine. Am avut norocul să prind perioada când încă se dădeau subiecte scrise la examen și încă se dădeau parțiale, ceea ce făcea testul puțin mai accesibil, însă nu cu mult. De ce spun asta? Pentru că parțialele însemnau mai multe subiecte, uneori chiar și 10, iar pe toate trebuia să le tratezi în detaliu. Nu știai un subiect și nu scriai nimic, nu luai parțialul, chiar dacă la restul scriai perfect. Și să nu vă închipuiți că subiectele erau abordabile, pentru că nu erau. Cred că principiul aplicat era: faceți niște subiecte de nici asistenții să nu știe să le rezolve! Cireașa de pe tort? Parțialele se luau cu note de la 7 în sus.
     Am ajuns în sesiune cu câteva parțiale luate, însă nu cu toate. Aș minți să vă zic că îmi amintesc mare lucru din examen. Știu doar că am luat un frumos 4 și mi s-a spus că „ne vedem în toamnă“. Apoi am ieșit plângând și am plâns toată ziua.
     Nu învinovățesc profesorii/facultatea/guvernul/viața. Pentru că îmi dau seama că, la acel moment, nu știam să învăț și să sintetizez ce era mai important de înțeles și reținut. Știu și îmi asum. Situația s-a repetat în semestrul II. Am picat din nou anatomia, însă în cu totul alte circumstanțe. Luasem din parțiale și chiar mă mândream că promovasem unul dintre cele mai grele. Am învățat mai din timp și mi-a plăcut și materia, așa că datele problemei se schimbaseră puțin. Nu mi s-a schimbat însă norocul. Din cele opt subiecte de la examen, am tras trei desene de făcut, iar despre ele nu aveam nici cea mai mică idee.
     În timpul examenului, atmosfera a fost una destinsă. Așa am putut să văd că, în spate, colega mea le desena de la altcineva. Preț de o secundă m-am gândit că aș putea și eu să copiez, însă mi s-a părut că aș fi ipocrită dacă ulterior m-aș duce să prezint niște subiecte despre care nu am niciun habar. Prin urmare, din opt subiecte am scris la cinci, fiecare fiind, de fapt, tema unui capitol mare, așa că acestea mi-au fost recunoscute ca parțiale, iar în toamnă m-am întors doar pentru cele trei desene.
     Ce am învățat în urma acestor experiențe? Cu siguranță nu anatomie. Însă ele m-au întărit și m-au făcut să abordez altfel următoarele examene. În anul doi am fost atât de traumatizată de ideea de a nu mai avea alte restanțe, încât am învățat sau măcar am trecut prin materie încă de la începutul semestrului și rezultatele s-au văzut. De atunci, nu am mai avut restanțe și sper ca bilanțul să rămână același și pe mai departe.
     Au mai urmat examene grele: semiologia, morfopatologia, fiziopatologia, chirurgia, cardiologia, însă le-am făcut față cu brio, poate și datorită acelor restanțe care m-au impulsionat să învăț mai mult.
     Experiența mea cu anatomia nu a fost una fericită la început, însă m-a călit pentru ceea ce urmează. Și până la urmă, la ce sunt făcute materiile preclinice dacă nu ca să le pici pe bandă rulantă?

 

Stud. Roxana ȚAGA, UMF „Victor Babeș“ Timișoara

 

Adrenalină și empatie

 

     Primul. Anatomie. Premierele aduc întotdeauna cu ele surpriza, emoția, anxietatea, nerăbdarea. Primul meu examen din prima mea sesiune, examenul de anatomie, mi-a adus ceva mai mult de atât. Mi-a adus înțelegerea medicinii, a câștigat respectul pe care îl merită cu prisosință. Ajunsă la facultate la șapte dimineața, obosită, neliniștită, înghețată, nu voiam decât să dau examenul și să scap – până a apărut domnul profesor și am intrat în sala de anatomie Kretzulescu. A fost un șoc. Am realizat, în cele câteva minute de așteptare până am dat examenul practic pe cadavru, că totul era real. Până atunci, toate cursurile, lucrările practice, colocviile păruseră o joacă, mai mult sau mai puțin serioasă, era o diferență, desigur, față de liceu, dar nu foarte marcantă.
     Pusă față în față cu această situație, am înțeles măreția acestei misiuni, căci medicina trebuie simțită, empatia nu poate lipsi atâta timp cât te numești un medic adevărat. Am înțeles cât de important era respectul: medicina se bazează, sau ar trebui să se bazeze, în primul rând, pe conexiunea dintre medic și pacient.
     Mi-a venit rândul, am identificat ele­mentele și am luat examenul. Îmi primisem shot-ul de adrenalină și totul durase mai puțin decât mă așteptasem. Cu toate acestea, fusese mult mai mult decât un simplu examen. Înțelesesem cu adevărat ce va însemna viața mea de acum încolo – multă muncă, empatie, provocări și dorința de reușită. Ceea ce simțeam depășea cu mult sentimentul de ușurare. Eram fericită.

 

Stud. Ioana GEORGESCU, UMF „Carol Davila“ București


 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC