Xavier de Maistre (1763-1852) a fost un militar de carieră, scriitor și pictor savoiard. Ca militar, a călătorit și a trecut prin multe, sfârșindu-și zilele la Sankt Petersburg, după ce a cunoscut o glorie artistică și politică în Imperiul Rus. Dar a rămas în memoria colectivă pentru o scriere căreia el însuși nu i-a dat multă importanţă: „Călătorie în jurul camerei mele”. Scrisă în 1794 – în timp ce era în arest la domiciliu de șase săptămâni, la Torino, ca urmare a unui duel –, cărţulia aceasta a căpătat o importanţă dincolo de tot contextul anecdotic și autobiografic al scrierii ei. 

În ea, de Maistre se plimbă pur și simplu în odaia în care e închis și, în locul claustrofobiei la care ne-am aștepta, vede cei câţiva pași pe care îi poate face ca pe un extraordinar și exotic voiaj. Până și intenţia originară, parodică, a autorului nu mai contează: cartea e o demonstraţie irefu­tabilă a faptului că nu avem nevoie de destinaţii îndepărtate ca să călătorim cu adevărat. Că spaţiul intim din jurul nostru e adesea o terra incognita, un izvor de uimire și un leac împotriva Plictiselii. Că, până la urmă, marea călătorie e  înăuntrul nostru. E ușor de înţeles de ce lucrarea și-a regăsit importanţa și popu­laritatea în primul an de pandemie. 

Acele zile par a fi, prea  repede, uitate, dar ceva s-a schimbat de atunci. Mulţi dintre noi, mai ales medici, am devenit mai rutinieri. E și o caracteristică a vârstei mijlocii, dar și un mod de a face faţă cerinţelor și presiunilor tot mai mari din viaţa noastră profesională și personală. Cel puţin medicul care scrie acest text parcurge în fiecare zi, cu maximă rigurozitate, aceiași pași până la clinică, același drum scurt cu copiii la școală sau unde mai e nevoie, fără devieri. Fiecare zi se aseamănă până aproape de identitate cu precedenta, într-un efort de a face lucrurile cât mai previzibile. De a fi pregătit pentru orice.

Și totuși, în jurul nostru, totul se schimbă: ciclic, precum anotimpurile, sau continuu, entropic, iremediabil. Într-un exerciţiu de mindfulness amatoresc, încerc să fiu atent la toate aceste schimbări, în fiecare clipă a minusculelor mele călătorii, uneori nu mai departe de pervazul ferestrei cabinetului. Acolo, printre rândurile realităţii, ceva stă tot timpul să se nască, ceva rămâne proaspăt și neschimbat. De acolo îmi iau energia pentru a face faţă zilelor ăstora, umile, dar grele, toate la fel, dar unice. În acel spaţiu încerc și să-mi întâlnesc pacienţii, și să-i văd cu adevărat pe cei dragi.