Umblă prin piață un zvon: epigrama n-ar fi recunoscută la noi ca
literatură, în ciuda „antecedentelor“ ei glorioase în arealul liric și a numelor
celebre de scriitori care și-au asumat-o, fără să „se jeneze“. Mulți au folosit-o
în ciuda minoratului (considerat al) speciei, ba chiar, uneori, au abuzat (Honi
soit qui mal y pense). Despre epigramă există și o teză de doctorat în filologie,
acceptată și validată de Universitate („Epigrama în literatura română“ – Elis Râpeanu).
Dacă am personifica zvonul, precum și lungul drum pe care ființa astfel imaginată
a hălăduit în căutarea dreptății, ne-am afla în fața cuiva ajuns la o adâncă senectute,
cu flacăra speranței gata să expieze.
Întâmpinând indiferența, dacă nu – după cum afirmă – chiar ostilitatea
oficialității literare, epigramiștii autohtoni, pe cât de talentați, pe atât de
numeroși s-au constituit, în urmă cu peste un sfert de secol, în Uniunea Epigramiștilor
din România, care și-a sărbătorit recent o fructuoasă existență. În fruntea lor
se află poetul, prozatorul, eseistul și, desigur, epigramistul George Corbu. O fericită coincidență a făcut ca la aniversare maestrul Corbu să-și poată lansa
cel de-al patrulea volum din seria Corbigrame – vocabulă de el însuși
creată, cu subtitlul: „Embleme, teme, anateme, dueluri fără probleme“. Împlinise
totodată 75 de ani, dintre care vreo 60 închinați catrenului epigramatic.
Cartea este o culegere a producțiilor sale umorist-șfichiuitoare
publicate și, până în acest moment, poate inedite, la care se adaugă „dueluri“ de
gen, cu spadasinii numiți: Gh. Steriade (înțepături umoristice schimbate între 5
și 26 iulie 1976), Ghiocel Constantinescu
(9 septembrie – 29 decembrie 1978), Vasile Tacu (6 decembrie 1978 – 1 mai 1979).
Dar George Corbu are și meritul de a conduce Uniunea Epigramiștilor,
funcție în care a fost ales și menținut pentru incontestabile merite (traficul de
influență, pila, mita fiind în această asociație cu desăvârșire inacceptate și,
din contră, stigmatizate și „anatemizate“). Meritele sunt acelea de a fi scris și
publicat peste 160 de studii și prefețe asupra unor comilitoni, cărora de asemenea
le-a îngrijit edițiile (Florin Iordăchescu; Cincinat, Ion și Mircea Pavelescu),
de a fi scris cele patru volume de „Corbigrame“ și de a fi realizat prima antologie
a epigramei românești (2004). Este și autorul miniantologiei „Epigramiști români“,
al volumului „Epigrame și fabule“ și al unor sonete scrise împreună cu Mircea Trifu.
Continuă să susțină – Dumnezeu știe cu câte greutăți de ordin financiar și nu numai
–, publicațiile cvasiperiodice ale Uniunii și cele ale filialelor din țară.
Între medici se numără destui umoriști și epigramiști de mare talent
(s-au realizat antologii ale acestor profesioniști cărora umorul le este adesea
salutar, unele traduse într-o limbă de circulație europeană), precum regretații
dr. Mircea Dinescu și dr. Nicolae Ghițescu (medic veterinar, adesea prezent în redacția
săptămânalului „Viața medicală“), ori chirurgul craiovean Ștefan Marinescu (n. 1929)
– medic-scriitor, mare cunoscător al trecutului îndepărtat al șarjelor umoristice
oltene. Neputând însă a-i menționa pe toți într-o semnalare ca aceasta de față,
le-am cuprins biografia profesională și artistică într-o lucrare mai veche („Literatura
artistică a medicilor“, 2 vol., 2009).
„Corbigrame IV“ poate fi și o carte de vacanță, lectură ideală pentru
luna în care ne aflăm. Multe dintre catrene au – folosind biciul ironiei și al hazului
descrețitor de frunți – un rol moralizator, dezvăluind strâmbătăți și tare din societatea
noastră de astăzi. De pildă, „Unui român oarecare“: „De râzi cu lacrimi ești bogat/
Căci ele sunt un testimoniu/ Al unicului patrimoniu/ Ce nu a fost înstrăinat!“ sau
„De eternă actualitate“: „Nenea Iancu – un colos –/Vedea totul monstruos./ Robi
aceluiași blestem/ Numai monștrii noi vedem“ ori „Câte ceva despre viață“: „E un
semn de întrebare/ Dacă viața e-o poveste:/ Chiar dacă nu este, pare; / Chiar dacă nu pare, este!“.
Numele său este prilej de variate catrene – „Mie în calitate de membru al familiei
Corvidaelor“: „Cioara-i pasăre de soi/ Când e Corb și nu cioroi./ Însă poate fi
vultan/ Purtând numele Cioran!“
La decesul maestrului N. Ghițescu, pomenit mai sus, familia îi oferă
lui Corbu pălaria epigramistului care compusese catrenul: „Când voi porni în veșnicie,/
Aș vrea, iubită pălărie,/ Solemnă să rămâi în cui,/ Să spună toți : «A fost a lui
!»“. Replica post-mortem a lui G. C. nu întârzie: „Nici azi aceeași pălărie / Pe
cap n-a încetat să stea,/ Ea e mereu la datorie – /Acuma, însă, e a mea!“. Eu adaug
însă o „Îngrijorare“: „Corbii ajung ușor la centenar./ Spune, Maestre, să se știe:
/ Din prea purtata pălărie,/ Ce ne vei lăsa
în dar?“.
Prefața volumului este oferită de poetul Ion Brad. Ilustrația foarte
reușită a volumului este semnată de Lucian Dobârtă, iar coperta a patra (desen reprezentându-l
pe autor) de Niculai Hilohi.
