Ion Cantacuzino a contribuit decisiv la dezvoltarea școlii românești de microbiologie, epidemiologie și imunologie, fiind creator al Institutului de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”, care în anii săi de glorie asigura, împreună cu Institutul „Victor Babeș”, întreaga producţie de seruri și vaccinuri pentru programul naţional de vaccinare al ţării. Laboratorul de medicină experimentală și apoi, din 1921, Institutul „Dr I. Cantacuzino” a reprezentat în istoria medicinei românești cea mai de prestigiu instituţie și centrul de formare a zeci și zeci de personalităţi – mândrie a medicinei românești.

        Ion Cantacuzino a început în 1904 prepararea serului anti­streptococic, în Laboratorul său de medicină experimentală. În 1912 a elaborat o metodă de producţie rapidă a unor mari cantităţi de seruri și vaccinuri și a început prepararea vaccinurilor anti­tifoidic și antiholeric. Așa au fost asigurate vaccinurile necesare uriașei campanii de vaccinare antiholerică prin care s-a jugulat epidemia care izbucnise în 1913 printre soldaţii români aflaţi în Bulgaria, epidemie care nu s-a putut întinde pe teritoriul României. Cantacuzino stăpânea atât de bine, ca savant, domeniul epidemiologiei și acţiunile vaccinului preparat în laboratorul său, încât a hotărât vaccinarea trupei în plin mediu epidemic, contrar opiniei de atunci, care spunea că nu este indicată vaccinarea în mediul respectiv. În plus, în plină epidemie, aflat în Bulgaria ca medic militar, conducând acea campanie de vaccinare în calitate de șef al direcţiei antiepidemice din cadrul armatei, Cantacuzino și-a injectat vaccinul și a urmărit efectele lui. Acţiunea a reușit, protejând România, la întoarcerea trupelor din Bulgaria, de o ucigătoare epidemie de holeră. Această vaccinare antiholerică în masă, fără precedent în analele epidemiologiei, a fost apreciată ca originalitate și denumită „marea experienţă românească în domeniul epidemiologiei”, acţiune care a furnizat documente epidemiologice de o valoare considerabilă, capabile să rivalizeze cu cele mai frumoase experimente care au fost făcute într-un laborator.

„Cel mai vast program de medicină preventivă și profilaxie”

        Ca om de știinţă, Ion Cantacuzino a acţionat în două direcţii principale, reguli de aur în epidemio­logie:

1. măsuri împotriva sursei de infectare: bolnavii și rufăria lor,
2. începutul vaccinării întregii armate și a unei părţi din populaţie.

După cum spuneam, deși până atunci în domeniul epidemiologiei nu se recomanda vaccinarea în plin mediu epidemic, Cantacuzino a început și realizat întregul program de vaccinare a trupei în Bulgaria și a unei părţi din populaţie în ţară, cu vaccinul preparat în laboratorul său din București și în cel al lui Babeș. A fost un efort uriaș al medicilor, de vaccinare și de supraveghere epidemiologică prin laboratoarele regionale de bacteriologie. Epidemia a fost stinsă în câteva săptămâni, ferind ţara de un flagel înfricoșător.

La București, Constantin Ionescu-Mihăești a condus în mod magistral producţia de vaccinuri, iar Cantacuzino însuși a organizat și a supravegheat triajul epidemiologic al trupei ce revenea din Bulgaria. Întreaga acţiune a însemnat, după cum scria profesorul Mihai Ciucă, „cel mai vast program de medicină preventivă și profilaxie din acea epocă”. Era o mare și pilduitoare operă a puterii vaccinului.

Consemnări „la cald”, în Jurnal

        Cantacuzino descrie în amănunt în Jurnalul său ceea ce poate fi considerat un veritabil auto-experiment. Astfel, la 10 iulie 1913, aflându-se în Corabia, lucrează și termină redactarea măsurilor ce trebuia luate împotriva holerei. Statul major le aprobă. Ele sunt comunicate armatelor. În ziua următoare trece Dunărea în Bulgaria, apoi își inoculează sieși vaccinul antiholeric. Nu știm când și-a administrat prima doză de vaccin, dar avem însemnările sale din ziua de 1 august 1913: 

Mi-am făcut inocularea cu vaccin antiholeric pentru a doua oară; 3 cm în tricepsul brahial. Reacţia a fost mult mai puternică decât la prima. După 3 ore – durere și greutăţi în braţe. Apoi pulsul 120; febra 39,5, care se menţine până seara. Colici intestinale, febră musculară, care cuprinde mușchii spatelui și ai abdomenului. Amplificare exagerată a durerilor și jenă în genunchiul drept, bolnav de reumatism cronic. Urinez puţin. Către seară, mă simt mai bine. Noaptea, destul de bună. A doua zi de dimineaţă, mă simt bine. Simptomele au fost încercate de aproape toţi cei care au fost inoculaţi. Adesea, după a doua inoculare, reacţia a fost mai penibilă, dar de scurtă durată. Durerea și jena funcţională a braţului inoculat durează aproximativ 24 de ore. Colicile și un ușor flux de diaree sunt frecvente. Unii prezintă după 12 ore tulburări urinare. Nu mi-a fost să văd accidente serioase.

Ion Cantacuzino urmărește și reţine tot ce i se pare a fi element semnificativ în reacţia la vaccinare, dar și ca aspect epidemiologic. Observaţiile sunt deosebit de concludente. Vaccinarea este un succes. El reţine, de pildă, la 16 august, relatarea unui medic:

Interesantă și mișcătoare observaţie a dr. Bojano. La depozitul de alimente care aprovizionează Corpul I al Armatei de lângă Orhania, dintr-un grup de șapte oameni care asigură paza pieilor de la vitele tăiate pentru consum, la cinci dintre ei li se administrează câte două vaccinări, iar ceilalţi doi nu sunt vaccinaţi deloc. Toţi trăiesc împreună și în aceleași condiţii. Cei doi nevaccinaţi au holeră, ceilalţi cinci rămân neafectaţi.

Având la bază cercetările sale știinţifice începute în Institut în 1926, cu privire la vaccinarea cu BCG împotriva tuberculozei, Cantacuzino își aduce o contribuţie deosebită, România fiind a doua ţară din lume, după Franţa, care a introdus această vaccinare la copii.

Voluntar pe frontul de luptă antiepidemică

        La trei ani de la campania militară din Bulgaria, Cantacuzino află, în august 1916, că nu mai face parte din Cartierul General al Armatei ca igienist consultant. Totodată, este lăsat în afara oricărei practici active în campania care se pregătea pentru intrarea României în războiul pentru reîntregire. Supărat, le scrie Regelui, șefului serviciului sanitar al armatei și lui Brătianu, liderul Partidului Naţional Liberal, din care Cantacuzino făcea parte, și nu le cere vreo funcţie de șef, ci să fie mobilizat și să i se dea un serviciu activ. După câteva zile, a primit ordinul de mobilizare la Cartierul General al Armatei, ca epidemiolog șef.

Putem spune că după acest gest, Ion Cantacuzino poate fi considerat militar voluntar în războiul din 1916-1918, conducând cu eficienţă lupta împotriva epidemiilor și folosind cu mare succes vaccinarea și celelalte mijloace de tratament și profilaxie în bolile infecţioase.

Viitor și perspective

            Enciclopedia medicală românească (București, 2009), apreciind Programul Național de Vaccinare ca un instrument de maximă eficiență în activitatea antiepidemică, sublinia necesitatea deosebită absolută ca acest program să fie temeinic respectat, atent supravegheat și permanent îmbunătățit, mai ales acum, în condițiile mișcării mondiale a populației, a diversificării agenților patogeni, a creșterii virulenței unora dintre ei. Este necesară realizarea de noi vaccinuri. Noua tehnologie genetică vine în sprijinul îmbogățirii arsenalului cu vaccinuri noi. Imunologia ca știință care asigură bazele teoretice ale dezvoltării vaccinurilor este în plină dezvoltare.

            Istoria consemnează o nouă acțiune globală în domeniul epidemiologiei: vaccinarea împotriva COVID-19. Decembrie 2020 reprezintă momentul de început al reușitei unei noi activități pe întregul glob. Noile vaccinuri sunt o reușită a eforturilor lumii științifice și cercetărilor comunităților mondiale, demonstrând unitatea dintre inteligență și compasiune în lupta împotriva virusului.