„Trecusem bacalaureatul. Și, dacă după atâția ani de muncă și de
luptă cu nevoea, prin înseși natura lucrurilor, îmi părea îndrăzneață
mângâierea desăvârșirei cunoștințelor corespunzătoare, mă alesesem cel puțin cu
vanitatea titlului, cu un paroxism de bucurie și c-o droae de iluzii.
Înflăcărat de aceste
iluzii, străin de faptul că studiul medicinei e, dacă nu imposibil, dar foarte
greu, pentru un băet sărac, caz în care mă găseam atunci din nefericire, vroind
să dau satisfacție pe de o parte înclinărilor spiritului meu pentru lucrurile
reale și pozitive, iar pe de alta altruizmului, instinctului de a mă asocia
suferinții altuia și a-l ajuta în fața naturii vecinic dușmănoase, m-am înscris
la medicină. Mi s-a părut că aceasta-i știința, care plin aplecarea ei
practică, corespundea ambelor exigențe ale sufletului meu. N-a trecut decât o
săptămână și, lipsit de mijloace, am fost nevoit să mă retrag la țară, ceea ce
desigur constituea un afront pentru demnitatea mea de bacalaureat și un
izvor de mâhnire pentru sufletul meu, înflăcărat de iluzii și lipsit de
experiența realităței faptelor. După trei luni de supliciu, mi s-a oferit
benevol favoarea tradiționalului bilet de recomendație. Efectul fu salutar.
Aceluia căruia i se adresase norocosul bilet era domnul Ioan V. Praja, distins
profesor și suflet generos prin excelență. Domnia sa mi-a oferit o
bine-voitoare și părințască protecție, încredințându-mă că va face tot
posibilul pentru ca întreprinderea mea, îndrăzneață de altminteri, să poată
reuși.“
Astfel, grație ajutorului acestui profesor de matematici,
tânărul Petru Gh. Vrănceanu (n. 1875, sat Hermeziu, jud. Iași), intern
al Spitalului „Cantacuzino-Pașcanu“ din Iași, pe când scria aceste rânduri din
prefața tezei sale pentru doctorat în medicină și chirurgie, a putut să-și
isprăvească studiile, „mulțămit, că în situația mea de student, n-am alunecat
pe căi piezișe și n-am călcat în picioare datoria“. Teza „Maladia lui Glénard“,
prezentată și susținută în februarie 1910, a fost realizată sub coordonarea
prof. dr. Vasile Negel (1854–1923), cel care i-a deșteptat „dragostea și
tenacitatea la muncă“ și cu îndrumarea dr. Ștefan Gh. Possa (1857–1935).
Dr. Petru Vrânceanu a ajuns la gradul de medic locotenent, după
stagiul militar de la Constanța. La 1 noiembrie 1901 a primit numirea de medic
al Plășii Marginea, jud. Vlașca, unde a funcționat vreme de trei ani. Apoi a
urmat o specializare de doi ani la Paris, în chimie fiziologică.
Luptând să combată o
epidemie de febră tifoidă în comuna Stănești, din plasa Vlașca, lingoarea l-a
răpus și a murit. O viață începută în greutăți și sfârșită în chinuri. Cazul
doctorului Vrânceanu poate fi inclus într-o carte despre medicii decedați în
timpul epidemiilor, după cum poate figura și între personaje care, fie au
contactat, fie au dispărut din pricina febrei tifoide. 
Prințul Ferdinand
(1865–1927) „a făcut acea febră tifoidă din care s-a crezut că nu va mai scăpa
cu viață“, scria Martha Bibescu; principele Mircea (1912–1916) îndurera inima
Reginei Maria prin moartea sa; decesul, după cum oficial se susține, al omului
politic Take Ionescu (1858–1922), la Roma, a avut loc în urma contactării
acestei maladii, sub o formă particulară, ce aproape era să-i poarte numele. 
