Mai ales după decesul soţiei sale Ileana, plăcuta
noastră colaboratoare pentru rubrica de teatru, se schimbase mult sau – aşa cum
se întâmplă la bătrâneţe – trăsături negative ale firii se accentuaseră, odată
cu slăbirea frâielor autocontrolului. Între acestea, pălăvrăgeala incontinentă,
fireşte – inconsistentă, şi repetitivă. „Don’ ministru Octavian Berlogea!“ – aşa cum îl anunţa secretara şi părea că-i
place – sosea către orele prânzului la redacţie, intra în biroul meu, se aşeza în
fotoliu şi, minute în şir, derula şi relua aceeaşi bandă de magnetofon,
imposibil de şters, ca o cicatrice indelebilă în aria lui Wernicke sau
altundeva fixată, căci astăzi nici centrul descris de neurologul neamţ nu mai e
ce-a fost odată… „– Aţi făcut revoluţie, mda, mda, faceţi reformă sanitară,
mda, mda, nu e bine cum se face, trebuie…, trebuie…, trebuie.“ Poate că avea
dreptate, trecuseră deja vreo zece ani de experimente, celebra luminiţă de la
capătul tunelului nu se vedea. Nu se vedea niciunde şi cu atât mai puţin în Sănătate!
Dar ceea ce desluşeam din bolboroseala vizitatorului meu cu aparenţă de bonom –
mai degrabă scurt, capul mare şi golfurile de pleşuvie accentuate – nu era o
„viziune“ nouă, ci o întoarcere necondiţionată la Nicolai Alexandrovici Semaşko,
ale cărui principii le aplicase pe pământ românesc ca ministru. Ca minstru al sănătăţii, apoi – după o
temporară unificare a două instituţii surori – ca ministru al sănătăţii şi prevederilor sociale, apoi adjunct etc.,
după care – aflat dintr-o dată în cădere liberă – vicepreşedinte la Crucea Roşie şi, finalmente, director la Institutul de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii
de Muncă. Nu era foarte în vârstă atunci, dar după plecarea la cele veşnice
a Ilenei Berlogea suferise o prăbuşire psihică. În cele din urmă, nu mai
izbutea să ajungă în redacţie; se mulţumea să sune la telefon: luni, miercuri,
joi, de două ori în aceeaşi zi… Adesea, fiind obligat să-mi văd de lucrări, lăsam
receptorul pe masă şi, din când în când, încercam printr-o întrebare să opresc
fluxul cuvintelor şi să încheiem conversaţia. Se făcea că nu aude întrebarea,
nu reuşeam: „– Aţi făcut revoluţie, faceţi reformă sanitară. Care reformă? Nu e
bine cum se face, trebuie…, trebuie…, trebuie.“ „– Domnule profesor – fusese până
în 1977 profesor de Expertiză şi recuperare medicală – scrieţi-ne, vă rog un
articol, un punct de vedere, ceva… Ce e rău şi ce e bine – dacă este –, după
cum socotiţi.“ Speram în acest fel, în memoria Ilenei1, într-o
terapie a depresiei, dar nu acest lucru şi-l dorea…
La una din vizitele pe care soţii Berlogea
mi le făceau săptămânal la redacţie, mi-a relatat viaţa sa de activist
disciplinat al partidului. „– M-am născut într-o zi maaare: 23 august, în Oraviţa,
judeţul Caraş-Severin, dar în 1922; în ’44 aveam 22 de ani! Tatăl meu era frânar
la CFR şi membru de partid. Şi eu am fost membru al Tineretului Progresist,
apoi al UTM. În ’48, am intrat în Partid.“ Frânar e acel muncitor care, în
timpul manevrelor vagoanelor de marfă dintr-o gară, se aruncă de pe scara unuia
pe cea a altuia sucind, vară-iarnă, cu mâinile murdare de catran, o manivelă
ruginită de ploi. Se blochează roţile spre a opri inerţia de alunecare pe şine
a vagoanelor. Frânarul semnalizează operaţiile executate, fluierând şi agitând
un steguleţ colorat. „– Am îndeplinit munci de răspundere în cadrul organizaţiilor
de partid, de masă şi obşteşti ori în instituţii, timp de 25 ani. Cu
Ileana m-am căsătorit în ’56. Preda
cursuri de Istoria teatrului la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică,
institut pe care-l absolvise ea însăşi la clasa de actorie a Irinei Răchiţeanu.
Eu eram ministru pe vremea aceea, ehee!…“
În 1975, are loc o verificare a cadrelor de
frunte ale PCR. Autobiografie, referinţe de la tovarăşii care-l cunosc pe
„tovarăşul“ din diferitele perioade ale vieţii, confruntarea referinţelor,
convocarea – dacă era cazul în faţa unei comisii…2
Octavian Berlogea a absolvit Facultatea de
Medicină din Sibiu-Cluj în 1948. După cedarea Ardealului şi ocuparea de către
armata ungară a Clujului (14 septembrie 1940), senatul Universităţii clujene
hotărăşte refugiul la Sibiu a patru facultăţi, între care cea de Medicină.
Deschiderea oficială a cursurilor „Universităţii Cluj – Sibiu“ va avea loc la
16 octombrie 1941 (rector, Iuliu Haţieganu, decan – Victor Papilian). După
eliberarea oraşului de pe Someşul Mic, cursurile au fost reluate în octombrie
1945. Au urmat agitaţii etnice, dar şi politice, descrise în cărţile lor de
prof. dr. Florea Marin3 şi de Valeriu Anania4 – numele de
mirean al mitropolitului Bartolomeu Anania, fost student medicinist la Cluj.
(M-am oprit cu alt prilej asupra masivului său volum de „Memorii“.) Aceasta înseamnă
că Octavian Berlogea a devenit student în 1942, terminându-şi cei şase ani în
Clujul eliberat. „Din 1946 a funcţionat
ca extern la policlinica CFR din Cluj-Napoca până în 1948 (Clujul nu purta încă
denumirea şi de Napoca. Se va numi Cluj-Napoca abia din 1974, n.n.) A absolvit facultatea şi a fost repartizat
medic la Circa medicală (circumscripţia sanitară, n.n.) din Războieni, judeţul Iaşi. În octombrie acelaşi an, a trecut medic
consultant la Policlinica CFR Oradea, iar după o lună a fost promovat medic
igienist la Direcţia regională CFR Cluj-Napoca. În 1950 a fost transferat la
Direcţia medicală CFR Bucureşti, unde a îndeplinit succesiv funcţiile de şef de
birou, şef de serviciu şi director adjunct.“ Ritmul acestei rapide înălţări
nu încetineşte, experienţa în muncă pentru cadrele cu origine socială bună nu aşteaptă
trecerea timpului (adagiul corneilleian verificându-se perfect: „Aux âmes bien
nées, la valeur n’attend point le nombre des années“), astfel că, în 1952, e
transferat referent tehnic de specialitate la Consiliul de Miniştri, iar în
august acelaşi an e numit ministru al sănătăţii,succedându-i lui Vasile Mârza, în guvernul Gh. Gheorghiu-Dej (I). Abia
patru ani de la absolvirea facultăţii, 30 de ani împliniţi de curând, nicio
specializare, dacă nu cumva i-o conferise Şcoala superioară de Partid „Ştefan
Gheorghiu“! Potrivit fişei de cadre era, de asemenea, lt.-colonel (făcuse
stagiul militar în cadrul facultăţii, or, acesta, pentru absolvenţii de la
Medicină, se finaliza cu gradul de sublocotenent medic în rezervă)! În 1954,
ocupă aceeaşi funcţie guvernamentală ca ministru
al sănătăţii apoi şi al prevederilor sociale. În 1957, trece adjunct al ministrului Voinea Marinescu
la Sănătate, până 1962: zece ani aşadar de strateg al sănătăţii publice, pe
care nu-i va uita, dorind, parcă, să-i reînvie. Din împuternicirea Prezidiului
Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne, semnează o Convenţie între
RPR şi Uniunea Sovietică în domeniul prevederilor sociale, omologul său fiind
G. E. Cebotarev, document poate important ca imagine – buna colaborare între ţări
prietene – dar lipsit de valoare practică. Legile de protecţie socială
elaborate sub ministeriatul său – fireşte, la comanda conducerii Partidului –
au putut fi utile câtă vreme lipseau reglementări în domeniul muncii, dar
ele s-au dovedit imperfecte, mai ales
ceva mai târziu, când a avut loc greva minerilor din Valea Jiului5. În
1962 devine vicepreşedinte la Societatea de Cruce Roşie Română (preşedinte,
Anton Moisescu), un „cimitir al elefanţilor“ cum s-a spus adesea, hărăzit
activiştilor care se perimaseră politic. În 1965, este numit director la
Institutul de Expertiză. În 1955, „Expertiza medicală şi Recuperarea capacităţii
de muncă“ a devenit disciplină de studiu universitar, înfiinţându-se o catedră
la IMF Bucureşti, încredinţată prof. dr. Mihai Maurer. După decesul acestuia,
activitatea didactică a fost continuată de conf. dr. Octavian Berlogea, care a
devenit, în cele din urmă, profesor. „Din
aprecierea Biroului organizaţiei de partid şi a Consilului ştiinţific al
Institutului (de Expertiză, n.n.)
rezultă că (Octavian Berlogea) are o
pregătire politică şi profesională corespunzătoare funcţiei pe care o deţine.
Prin activitatea sa a contribuit la integrarea expertizei medicale şi recuperării
capacităţii de muncă în sistemul de ocrotire al sănătăţii publice din ţara
noastră. În domeniul cercetării ştiinţifice preocupările sale s-au îndreptat
spre domeniul organizării expertizei şi recuperării capacităţii de muncă, a
expertizării şi recuperării în diferite afecţiuni invalidante, precum şi pe
linia aspectelor sociale şi psihice ale invalidităţii în domeniul securităţii
sociale. Este autor şi coautor a 186 lucrări ştiinţifice, din care 84 publicate
în străinătate. A participat la numeroase congrese internaţionale, fiind ales în
comitetele de conducere ale unor societăţi al căror membru este. Ca membru de
partid participă activ la viaţa de organizaţie, îndeplinind cu rezultate bune sarcinile
ce-i revin ca membru al comitetului de partid din unităţile sanitare Bucureşti.
Are un autoturism Fiat 850. Este decorat cu ordine şi medalii ale R.S. România şi
cu Drapelul de Stat Coreean clasa a II-a. (…) Secţia de Cadre a CC al P.C.R.
consideră că este corespunzător în funcţie“. Bla-bla, bla-bla, în ireproşabilul,
prin „nuanţe şi claritate“, limbaj de lemn al Epocii (pregătire corespunzătoare…,
pe linia… cutare şi cutare, participă activ…, rezultate bune…, este corespunzător
etc). Şi totuşi, era cât pe-aci să nu mai fie „corespunzător“! Chiar mă întreb
dacă cele câteva sute de file din dosarele sale de la Partid şi Secu’ cuprinzând
un denunţ şi zeci de verificări care, până la urmă au infirmat denunţul, nu
i-au influenţat sfârşitul carierei. Poate şi-ar fi dorit să fie, cel puţin,
„ales“ – în baza originii sale sociale şi a credinţei nezdruncinate în politica
Partidului – membru al Comitetului Executiv al Partidului? Şi – de ce nu –
pentru munca la Institut, chiar academician!
Doi „pretini“
scriu un denunţ în care îşi amintesc de Octavian Berlogea, elev de liceu, mărşăluind
în cămaşa verde şi apropiat de tinerii legionari din Oraviţa. Coincidenţă sau
nu, într-un text de Ioan Muntean asupra „experimentului“ Piteşti („La pas prin
reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud“), circulând acum şi pe internet, se
relatează la un moment dat următoarele: „Subiectul anchetei: colegii mei de
clasă de la Liceul din Oraviţa. (Anchetatorul, n.n.) s-a oprit asupra numelui
Octavian Berlogea. Auzisem, deşi în închisoare, că acesta ajunsese ministru la
Sănătate (nu ştiam însă că adjunct). Fusesem foarte intrigat de ascensiunea
lui, în clasă era un elev de nota 7. E drept că muncitor, îşi făcea regulat şi
singur temele acasă, bune sau rele, le făcea. Nici la Facultate nu a strălucit,
aveam alţi colegi, trecuţi la comunişti, care îl depăşeau cu mult ca situaţie şcolară.
Aşa că am început să-i spun anchetatorului, la întrebarea ce ştiu despre
Berlogea, cum îl ştiam eu pe colegul meu. – Nu,
nu, zice acela, nu mă interesează părerile
tale despre el (pesemne că nu era încântat de portretul meu), ci fapte. A fost sau nu legionar? Tu trebuie
să ştii, căci ai fost şeful clasei. Am negat. Berlogea nu fusese nici în Mănunchiul de Prieteni, nici măcar în Unităţile de Pregătire, înfiinţate în
toamna lui 1940. Nu avusese nicio atitudine manifestă, darmite o activitate
politică, nici pe vremea liceului, nici în primii ani de facultate. De-abia
prin anul patru sau cinci, prin ’46–’47, dorind să ajungă extern la Spitalul
CFR din Cluj, s-a înscris la comunişti, condiţie fără de care nu se putea
accede la CFR-ul deja comunizat. Anchetatorul insista. Discuţia continua. A întrerupt-o
colonelul Crăciun, directorul închisorii, care a venit şi au plecat împreună la
masă. Dar atunci i-a spus colonelului: – Îl
ai pe ăsta aici şi nu vrea să spună nimic. Iar către mine: – Să te mai gândeşti, mă. El a plecat la
masă iar eu am rămas cu răbdarea şi cu gândurile mele. Cine-o fi ăsta? Dacă îl
ia pe colonel cu singularul, este ori prieten ori acelaşi grad ca el, ori şi
mai mare în grad. Când a venit, după masă, mai spre seară, i-am spus. – Domnule anchetator, Berlogea n-a avut nimic
cu noi. Dacă aş spune că a fost, aş minţi şi aş încurca toată lumea, pe mine, că
m-aş angaja într-o minciună, pe dvs că v-aş pune pe căi false şi pe el că l-aş
năpăstui. Dar acela o ţinea pe a lui, nu şi nu, să spun că a fost cum zicea
el. Atunci i-am spus şi eu: – Ce credeţi
dvs că mă leagă de un om care face parte dintr-un guvern care mă ţine închis ?
Ce am eu cu astfel de oameni? Şi m-a lăsat în pace.“ Peste mulţi ani,
autorul însemnărilor îl identifică pe misteriosul anchetator: era însuşi Ilie
Verdeţ, pe vremea aceea responsabil de cadre al Guvernului. „Berlogea a fost schimbat nu peste mult
timp, dar nu din vina mea, ci dintr-a responsabilului lor de cadre. N-a căzut însă
rău, a ajuns profesor universitar şi într-o vreme preşedintele (vicepreşedinte,
n.n.) Crucii Roşii pe ţară. (…) Iar pe
Tavi Berlogea l-am întâlnit de mai multe ori, am spus că acum este profesor
universitar şi poseda un grad de cunoştinţe largi, politice, ştiinţifice şi
culturale, mult evoluat de starea în care ne despărţisem. Fără doar şi poate,
un om realizat, în contrast cu nava mea eşuată, pe care abia am mai adus-o la
linia de plutire, dar fără să mă mai pot avânta în larg.“ Este impresionantă
străduinţa tovarăşilor de-a afla, chipurile, adevărul. Nu pe cel „adevărat” îl
căutau, ci pe acela sugerat cu insistenţă de către I. V., care ar fi trebuit să-i
confirme pe denunţătorii Octav. B. şi Sergiu N. Mai ales că turnătorii îl
acuzau de opţiuni politice „verzi“ până şi pe tatăl său, bietul frânar de
vagoane. Başca nişte fraude cu fonduri încredinţate pentru o deplasare la OMS,
Copenhaga, Paris şi nedecontate… Sunt colegi de clasă şi liceu care-l disculpă pe
Berlogea de veleităţile sale, chipurile, legionare. Era într-adevăr atras de
acel Ioan Muntean, premiantul clasei, din familie de industriaşi, tânăr cu
activitate legionară, dar fără ca el să fi participat la „acţiuni“. „Era
prieten cu Muntean şi înainte de perioada legionară.“ Ba chiar un altul declară:
„Prin excelenţă Berlogea Octavian era o fire liniştită, datorită unei infirmităţi
– la momente de mare iritare ameţea şi cădea jos – un fel de epilepsie, dar fără
a face spume la gură. În afară de aceasta, avea mersul greoi, când mergea, târa
picioarele după dânsul. Numai de marşuri nu era bun ! Era prin excelenţă un
copil şters, care nu era bun nici de poker, nici de chef cu cântece cum se întâmpla
uneori…“ Sergiu N., vigilent, mai face o sesizare la Comisia Controlului de
Partid: „Din sesizare reiese că în 1958, la Petre B. acasă au fost invitate mai
multe persoane şi anume: Berlogea Octavian, Livescu Oct., Mihai Beniuc şi
Grigore Geamănu, toţi cu soţiile. La un moment dat, în cursul discuţiei,
probabil fiind întrebat, Berlogea Octavian a afirmat: «Serul Gerovital
experimentat în institutul nostru de geriatrie este o escrocherie pe care noi
am patentat-o şi o vindem altor escroci din străinătate, storcând valută grasă
pe această apă de ploaie».“ Instructorul secţiei de cadre a Comitetului
Central, Gal Ioan, închide cazul şi dosarul, dar menţionează că „unele probleme
nu au putut fi verificate (cu banii? cu Gerovitalul? – n.n.), deoarece o parte
din tovarăşii care cunosc aceste aspecte sunt în funcţii de răspundere.“ Cine
vor fi fost acei tovarăşi care nu puteau fi deranjaţi?6