Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

Savant şi ostaş devotat al partidului (2)

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE miercuri, 6 martie 2013
   Nu se aprinseseră încă luminile pe Calea Victoriei, când, în dreptul Casei Monteoru-Catargi, se foiau poliţişti şi agenţi ai Serviciului special de informaţii. Era seara zilei de 9 martie 1945. Clădirea de la nr. 115, astăzi obiect de litigiu între Uniunea Scriitorilor, al cărei sediu a devenit după naţionalizarea din 1948, şi proprietarii de drept, fusese construită în 1874 de Alecu Niculescu, moştenită de fratele său, cumpărată de Grigore C. Monteoru şi lăsată zestre fiicei sale Elena, căsătorită cu Lascăr L. Catargi. „Lascarus Catargi“ era fiul omului politic conservator Lascăr Catargiu (1823–1899), preşedinte al Consiliului de Miniştri al României în patru mandate, cel cu statuia refăcută de curând de sculptorul Ioan Bolborea, distrusă în anii ’60, amplasată pe bulevardul care îi poartă acum şi numele. Casa – renovată şi amenajată în stil eclectic franţuzesc de arh. Nicolae Cuţarida, care mai lasă să se vadă şi astăzi plafoane pictate în stuc cu lambriuri din esenţe rare, saloane cu oglinzi, pereţi tapetaţi cu mătase, o scară monumentală etc. – avea să găzduiască o somptuoasă recepţie organizată de ARLUS, „asociaţie prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon“, în cinstea (sic) lui Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru afaceri externe, la „încheierea celei mai fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu impunerea guvernului Groza“. Aşa se explica forfota oamenilor de pază, dar şi automobilele de lux care îi aduceau pe oaspeţi. Istoricul Adrian Cioroianu1 descrie savuros un incident survenit la această recepţie, căruia i s-ar fi putut da interpretări diplomatic neconvenabile. Invitaţii erau aleşi pe sprânceană – membri ai guvernului, ai partidului comunist, elita cultural-ştiinţifică a ţării, încă nedecimată, diplomaţi sovietici etc. Pregătirea evenimentului căzuse în sarcina lui Simion Oeriu, secretar general ARLUS, viitor profesor la Medicina bucureşteană. Icre negre şi lăzi cu sticle de votcă, oferite de Dangulov, primul secretar al legaţiei sovietice, şampanie pentru unii invitaţi români, dar şi pentru rabinul Şafran, care o ceruseră insistent, nefiind mari amatori de tărie, ca „măcar să ciocnească simbolic un pahar de şampanie“. Vîşinski şi-a făcut apariţia însoţit de principalul consilier politic al Comisiei aliate de control, oaspeţii sovietici fiind primiţi cu căldură şi aplauze, iar, „dacă ar fi să dăm crezare relatărilor cronicarilor de presă prezenţi, C. I. Parhon avea lacrimi în ochi!“. P. Groza a spus emoţionat că trăieşte cea mai frumoasă clipă din viaţa sa, cu referire la guvernul pe care, de la 6 martie, îl conducea, dar aplauzele au fost şi mai puternice când Vîşinski a declarat: „Cel mult peste două zile sper să aduc Regelui vestea că Ardealul de Nord a fost definitiv încredinţat României şi că-i al României de-a pururi“. Mulţi dintre cei prezenţi s-au gândit, poate, la un nou şantaj; temerile însă s-au disipat curând, cu ajutorul repetatelor pahare de votcă şi de şampanie băute... Talentatul istoric – aici şi talentat scriitor – povesteşte că, la un moment dat, şampania domina în preferinţele oaspeţilor, doar sovieticii rămânând fideli sticlelor de votcă. Acest „dezechilibru“ nu a rămas neobservat de temutul comisar, un intim al lui Iosif Vissarionovici Stalin, care, la încheierea recepţiei, „îi spune zâmbind a reproş, profesorului Parhon: «Observ iarăşi că prietenilor noştri români nu prea le place votca; icrele negre de la noi le preferaţi cu şampanie de acasă sau franţuzeasc㻓. Moment de tăcere. „Atmosfera s-a răcit într-o clipă. Luaţi prin surprindere şi neştiind cum să interpreteze cuvintele vicecomisarului, gazdele schimbau priviri năuce. Cel mai stăpân pe sine s-a dovedit a fi Petru Groza: «Nu ne înţelegeţi greşit, domnule comisar – a spus el într-o germană perfectă – (...) votca o vom păstra tocmai în speranţa că o vom bea tot împreună». Un murmur de aprobare străbătu sala. Satisfăcut de răspuns, Vîşinski i-a salutat pe cei de faţă, apoi a fost condus în aplauze către maşina ce aştepta la scară. Recepţia luase sfârşit cu bine.“2
   Sâmburele creării ARLUS ar putea fi situat în 1932, când Petre Constantinescu-Iaşi, profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău, simpatizant, apoi membru al partidului comunist, admirator necondiţionat al politicii Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice – PC(b)US, a avut ideea constituirii unei asociaţii: „Amicii URSS“. (Ideea nu era tocmai originală, în Franţa existând deja Les Amis de l’URSS, precum şi o reţea mondială susţinută de scriitorul comunist francez Henri Barbusse şi de învăţătoarea germană feministă şi marxistă Clara Zetkin, iar tutela şi ajutoarele proveneau, în mod evident de la Komintern– Internaţionala Comunistă, o mişcare politică activă în prima parte a secolului XX).3 El convoacă în propria-i casă pe unii intelectuali basarabeni filosovietici, dar şi personalităţi, printre care C. I. Parhon, profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi, dr. Constantin Ionescu-Mihăeşti, şeful catedrei de bacteriologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dr. Alexandru Karatzali, dr. Ştefan Milcu, Radu Cernătescu, profesor de chimie analitică la Universitatea din Iaşi, dr. Ion Bălănescu, Traian Gheorghiu. Scopul afirmat şi vehiculat – o mai bună cunoaştere între vecini; modalităţile de îndeplinire ale acestuia, în aparenţă nevinovate: excursii, conferinţe, competiţii sportive, concerte, prezentarea unor filme şi piese de teatru din ţara sovietelor etc. Asociaţia nu a avut sorţi de izbândă, intrând pe fir Siguranţa statului, care i-a depistat adevăratele obiective, deloc „culturale“, ci pur propagandistice, ilegale în acel moment, blocându-le „Amicilor“ atât apariţia unui Buletin, cât, mai ales, desfăşurarea unui dorit congres. Ulterior, Tribunalul Ilfov refuză şi el oficializarea, neacceptând înregistrarea Asociaţiei. Motivul? Aceasta desfăşoară activităţi ilegale; regele Carol al II-lea semnează, în 1934, un decret prin care erau interzise 31 de asociaţii politice bănuite de „răzvrătire“ (activităţi clandestine comuniste), între care şi pe cea a „Amicilor“. Aceştia nu se dau bătuţi însă şi, în 1944, în vila profesorului Parhon de la Sinaia (din alte surse: locuinţa din str. Iatropol nr. 5, Bucureşti), se discută un nou proiect al unei formaţiuni similare, participanţii gândindu-se la adoptarea unei alte denumiri, pentru a nu trezi bănuieli. Nu se finalizează însă nimic, până în 12 noiembrie 1944, deci după câteva luni de la „eliberarea României de către Armata Roşie, la 23 august“, când visul se împlineşte! Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti găzduieşte evenimentul de semnare a actului fondator al asociaţiei de prietenie cu Uniunea Sovietică, între membrii fondatori aflându-se (din nou) numeroşi medici: C. I. Parhon, dar şi Gr. T. Popa, I. Bălănescu, Al. Karatzali, C. Ionescu-Mihăeşti, Ştefan M. Milcu, C. Kana, Simion Oeriu (chimist, politruc – fost comisar general al executării armistiţiului – şi ulterior, după înlăturarea şi decesul subit al profesorului Vintilă Ciocâlteu, profesor de biochimie la Facultatea de Medicină din Bucureşti)... Patrimoniul social, rezultat din cotizaţiile fondatorilor, se ridica la suma de 40.000 de lei.
   C. I. Parhon devine preşedintele ARLUS. Vice­preşedinţii săi vor fi prof. dr. D. Bagdasar, neurolog şi neurochirurg, viitor ministru al sănătăţii; prof. dr. D. Danielopolu, iniţiatorul Academiei de Medicină (1935), ministru al sănătăţii şi asistenţei sociale în Guvernul Rădescu (decembrie 1944 – februarie 1945); Dimitrie Gusti, marele sociolog, academician din 1919 şi, ulterior, preşedinte al Academiei Române; Gh. Nicolau, profesor la Politehnică, ministru şi el în guvernele succesive Rădescu, Sănătescu şi P. Groza; N. Profiri, şeful catedrei de drumuri la Institutul Politehnic Bucureşti, preşedintele Asociaţiei Inginerilor şi ministru în guvernele Groza şi Gheorghiu-Dej; ilustrul matematician Simion Stoilov.
   ARLUS – Asociaţia pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – a desfăşurat, mai mult sau mai puţin subtil, o intensă activitate de rusificare, de anulare a unor tradiţii autohtone, într-un cuvânt, de „spălare de creiere“, de impunere în toate domeniile a modelului sovietic, prin publicaţii, import şi difuzare de carte în limba rusă, ori traduse din această limbă, în special beletristică sovietică, prin favorizarea/susţinerea creării unor institute, desfăşurarea de activităţi artistice, turistice şi sportive cu adresă explicită: tineretul. „Veac Nou“ a fost organul de presă al asociaţiei, în paginile căruia se regăseau şi semnături ale unor autori români de notorietate; la Casa prieteniei româno-sovietice, dar şi la sala Dalles ori la Ateneul Român, se ţineau cu regularitate conferinţe. De exemplu, la numai câteva zile după alegerea sa ca preşedinte, la 16 noiembrie, C. I. Parhon se va grăbi să ţină conferinţa „lămuritoare“: „De ce prietenia cu URSS?“.
   Ia fiinţă Institutul de studii româno-sovietice (1947), între fondatori aflându-se medicii-profesori universitari: Gr. Benetato, D. Danielopolu, N. Gh. Lupu, Şt. S. Nicolau. ARLUS îşi structurase organigrama cel puţin la fel de complex ca aceea a unui institut sau minister şi nu a unei declarate asociaţii de prietenie între două ţări. Avea douăsprezece secţii: „armată, artă, economie, învăţământ, literatură şi filosofie, presă, propagandă, sport şi turism, ştiinţe sociale, ştiinţe aplicate, transport, comunicaţii, cu o extindere la nivel naţional“, iar bugetul era generos.4 În conducerea şi componenţa acestor secţii figurau numeroase şi prestigioase nume de intelectuali. Apar, pentru sporirea eficienţei „culturale“, filiale: „dar menirea culturală dispare când misionarii ARLUS sunt sprijiniţi în deplasările lor de reprezentanţi ai armatei sovietice, cantonaţi pretutindeni. Astfel, datorită strădaniei propagandiştilor ARLUS, numărul membrilor acestei asociaţii ajunge în 1947 la aproape 150.000“.5
   Nu neapărat în legătură cu fondarea, existenţa şi funcţionarea ARLUS, politica de rusificare a ţării va continua, dar indiscutabil bazându-se şi pe aceasta. Am menţionat deja, exemplificator, destructurarea Academiei Române şi „reformarea“ învăţământului după model sovietic – marele dezastru cu reverberaţii până astăzi; impunerea limbii ruse ca obligatorie în şcoli (crearea „Institutului Maxim Gorki“), a „Institutului de studii româno-sovietice“, a Muzeului româno-rus. Până la slavizarea ortografiei şi împărţirea administrativ-teritorială în regiuni şi raioane (ex.: Regiunea „I. V. Stalin“, având reşedinţa în oraşul Stalin, vechiul Braşov; raionul „V. I. Lenin“ etc.) nu a mai fost decât un pas. Schimbările au afectat, la rândul lor, elita intelectuală: un număr mare de specialişti şi oameni de cultură (profesori din învăţământul mediu, profesori universitari, academicieni, literaţi, muzicieni, creatori din domeniul artelor plastice etc.) au fost „epuraţi“, când n-au ajuns în puşcării, unde nu puţini şi-au pierdut viaţa. În multe locuri de detenţie, ei fuseseră precedaţi de elita politică, iar peste foarte puţin timp vor fi urmaţi de acei politicieni care crezuseră că, prin aderenţa la „vremurile noi“, vor scăpa de pedeapsa de a fi avut alte opţiuni politice decât cele comuniste. În lumea artelor s-a impus, păgubos, realismul socialist, iar „în numai trei luni – după cum scrie istoricul Vlad Georgescu – noul regim a reuşit să desfiinţeze toate instituţiile istoriografiei vechi, unele alcătuite cu truda multor generaţii de cărturari“, dispăreau periodicele scoase de aceste institute, unele tipărite în limba franceză, de circulaţie cel puţin europeană.6
   Activitatea instituţiilor prosovietice a încetat în 1963, după moartea lui Stalin (1953), celebrul Congres al XX-lea al PCUS, retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul ţării noastre. În iunie 1952, C. I. Parhon a renunţat la activitatea politică, dedicându-se în exclusivitate specialităţii sale medicale, domeniu în care avea priorităţi mondiale şi publicase lucrări novatoare, dacă ar fi să amintesc (deşi nu mi-am propus aici abordarea activităţii ştiinţifice a savantului) „Secreţiile interne“ (1909) – primul tratat de endocrinologie din lume (elaborat împreună cu Moise Goldstein), cele trei volume din anii 1945–1949 „Manual de endocrinologie“ (în colaborare cu M. Goldstein şi Şt. M. Milcu), „Bătrâneţea şi tratamentul ei“ (1948). A contribuit, de asemenea, cu observaţii originale în neurologie, psihiatrie, patologia vârstelor. A încetat din viaţă la 9 august 1969 (la peste 95 de ani), după o îndelungată suferinţă, cu debut în 1957, fiind înmormântat în mausoleul activiştilor de vază ai partidului comunist („Monumentul eroilor pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism“) din parcul „Libertăţii“, astăzi, redevenit parcul „Carol“.
   CC al PCR, Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri al Republicii Socialiste România au decis să i se facă funeralii naţionale. S-a constituit o comisie, din care au făcut parte Ion Gheorghe Maurer, Dumitru Petrescu, Miron Nicolescu, Aurel Moga (era în acel moment ministru al sănătăţii şi prevederilor sociale), Ştefan Bălan, Mihail Roşianu, comunist din ilegalitate, organizatorul evadării liderilor comunişti din lagărul de la Tg. Jiu, „eternul preşedinte ARLUS“ (V. Tismăneanu). În acel moment, secretar general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat devenise Nicolae Ceauşescu, pornit pe panta acaparării întregii puteri politice şi statale în România de după cel de-al Doilea Război Mondial.
   Între cei care anunţă prin ferpar trista dispariţie se regăseşte Consiliul General ARLUS. Or, această instituţie prosovietică fusese desfiinţată încă din 1964, după ce, în luna aprilie a aceluiaşi an, se adoptase „Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale“, act înţeles eronat de Occident ca unul de suveranitate a statului comunist român. O nouă probă de versatilitate! De facto, desfiinţarea a avut loc în 1964, dar de jure, abia la 8 ianuarie 1998, prin abrogarea Legii de recunoaştere a ARLUS ca persoană de utilitate publică. Înainte de coborârea în criptă, în semn de ultim omagiu adus celui ce fusese soldat credincios al partidului, s-au tras 21 de salve de artilerie. Rămăşiţele sale pământeşti au fost exhumate după dezafectarea mausoleului, în 1991.
   Într-o carte7 – din păcate, de restrânsă circulaţie, având în vedere tezaurul memorialistic cuprins între filele ei –, acad. Ştefan Milcu, ginerele savantului C. I. Parhon, declară, la un moment dat (declară, pentru că lucrarea este de fapt transcrierea unei benzi de magnetofon, într-un lung interviu acordat îngrijitorilor volumului): „Eu ştiam că Parhon nu era comunist-comunist. Era un socialist romantic. Nici nu cunoştea bine teoria şi nici nu-l interesa. El avea o atitudine sentimentală în chestia asta, încă de pe vremea când era elev. Vorbeşte despre asta în autobiografia lui“. E de înţeles poziţia postdecembristă a ginerelui savantului, care edulcorează realitatea, pentru că, în autobiografia respectivă, Parhon relatează despre nezdruncinatul său ideal comunist, despre lecturile care l-au influenţat, între care Manifestul Partidului Comunist, considerat „eveniment intelectual al vieţii mele“, lectura textului fondatorilor socialismului ştiinţific fiind „incomparabil mai puternică decât ceea ce citisem până atunci“. Participa, totodată, la diferite acţiuni – dezbateri în cluburi, lectura unor broşuri, conferinţe ale socialiştilor din oraşele Ploieşti şi Bucureşti, unde fusese elev; ar fi contribuit, mai târziu, la ceea ce se chema „Ajutorul Roşu“... Totuşi, în alt loc, încercând să explice insuccesul demersurilor în interes public ale socrului său faţă de autorităţile anilor anteriori „eliberării“ de la 23 august, Şt. M. Milcu afirmă că „Profesorul Parhon nu era un om susţinut, ci dimpotrivă, era considerat criptocomunist, avea chiar fişă la siguranţă“. Şi că „Parhon nu mi-a făcut niciodată propagandă ca să mă facă socialist sau comunist. Niciodată omul ăsta, Parhon, n-a discutat cu mine politică. Asta este realitatea.“ Din cuprinsul memoriilor acad. Şt. M. Milcu, e de reţinut şi adevărul, de data aceasta despre boala de lungă durată şi ireversibilă a savantului: „o formă demenţială genetică“, o formă a bolii Alzheimer de care au suferit şi fiicele lui C. I. Parhon.8
   Opinia pe care îndrăznesc s-o formulez asupra „morbului politicii“ la C. I. Parhon este aceea că avem de-a face cu un intelectual de stânga, sedus de utopia comunistă, pentru sine o credinţă irefutabilă, antrenat într-un activism politic care fie i-a convenit (poziţie socială, avantaje materiale), fie – din pricina vârstei (a bolii incipiente?) – l-a împiedicat să înlăture iluzia şi să vadă realitatea, atunci când dobândise informaţii, iar acest demers îi mai era la îndemână. Alain Besançon scrie undeva că „starea psihică a militantului se distinge prin investirea fanatică în sistem“.9 Astfel, C. I. Parhon nu reuşeşte (sau nu e capabil, stăpânit de fanatism) să discearnă adevărul de minciuna propagandistică, după repetatele sale călătorii în „ţara socialismului biruitor“ (unde e interesat de muzee, întâlnirea cu oameni de ştiinţă, precum Oparin, vremelnic susţinător al teoriilor pseudoştiinţifice bazate pe marxism ale lui Lîsenko sau ale Olgăi Lepeşinskaia, ori când „plin de gânduri traversează încăperile Palatului de Iarnă, ocupat de revoluţionarii din 1917, după ce fusese bombardat de pe vasul «Aurora»“), aşa cum, de altfel, s-a întâmplat cu mulţi intelectuali comunişti din Occident care, reveniţi din vizitele „cu ghid“ în URSS (descoperind adevărul), şi-au făcut public apostazia. E literalmente copleşit, cu prilejul unei audienţe, de personalitatea lui Stalin, care primeşte delegaţia ARLUS, pe care savantul român o conducea. Ca răspuns la telegramele oficiale de felicitare trimise de Tătucul popoarelor cu prilejuri aniversare (în fapt, în numele acestuia), C. I. Parhon scrie, cuprins de emoţie: „Telegramele primite din partea mareşalului Stalin reprezintă pentru mine cele mai înălţătoare clipe ale vieţii mele“.10
   În Jurnalul său, C. Rădulescu-Motru evidenţiază rolul „colegului şi prietenului meu dr. C. I. Parhon“ în rusificarea alertă a României, prezidiul condus de acesta fiind unul de „marionete în mâinile Anei Pauker, Bodnăraş şi V. Luca, iar aceştia, la rândul lor, agenţi ai lui Vîşinski“. Potrivit unui foarte bun cunoscător al istoriei Academiei Române11, C. I. Parhon „a îndeplinit rolul «groparului şef» în suprimarea instituţiei şi reprimarea membrilor acesteia“. Dar, nereuşind prin presiuni şi ameninţări să-i determine pe academicieni ca ei înşişi să ceară actul suprimării prin modificarea statutului, s-a recurs la un decret (nr. 76/1948) semnat de Parhon, Marin Florea Ionescu, preşedinte şi vicepreşedinte ai Prezidiului RPR, şi de Avram Bunaciu, ministrul justiţiei, prin care a fost desfiinţată legea organică de la 1879. În continuare, C. I. Parhon acceptă funcţii în tot felul de „comitete şi comiţii“, ocupă bucuros fotolii de preşedinte, precum acela al unui nou consiliu de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, garantând, cu prezenţa sa, cale liberă îndoctrinării comuniste şi propagandei prosovietice a populaţiei prin intermediul radioului. Fireşte, şi aici, după înlăturarea unor nume cunoscute ale culturii şi ştiinţei, între care medicii Ion Cantacuzino şi V. Voiculescu.12 Rămâne până la moarte „un ostaş devotat al partidului“.13

1Cioroianu A. Pe umerii lui Marx, O introducere în istoria comunismului românesc. Curtea Veche Publishing, 2007

2„Un cuvânt despre Vîşinski nu este de prisos. Cineva cu puţină experienţă la oameni nu poate să-şi dea seama din primul moment când îl vede că are în faţa lui pe unul din cei mai primejdioşi şi falşi oameni. Figură inteligentă, ochi sticloşi cu privire tăioasă, cu sprâncene când ridicate, când încruntate, cu zâmbet perfid, cu întreaga faţă de o severitate care îngheaţă – un fior te străbate când îl vezi pe Vîşinski, mai ales dacă ştii şi funcţiunea pe care o îndeplineşte.“ Din însemnările generalului Rădescu, 27 februarie 1945, în: Şerbănescu A. Nicolae Rădescu, 6 martie 1945. Memoria nr. 1/2005

3L’Association d’Amitié avec les Peuples de la Russie et des États Annexés, prima de acest fel, a luat fiinţă în 1905. Fără îndoială că apariţia acesteia era în legătură cu Revoluţia rusă din acelaşi an, urmată de un val de mişcări populare şi de greve muncitoreşti, explicabile prin starea de sărăcie şi de înapoiere economică, socială şi culturală a marii majorităţi a populaţiei imperiului ţarist. Asociaţia şi-a schimbat denumirea înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, în Les Amis de l’URSS. După dispariţia Uniunii Sovietice, în 1991, numele i-a fost adaptat la noile realităţi: Amitié avec les peuples de la Russie et des États Indépendants. Obiectivele declarate rămânând aceleaşi: fără politică (ideologie), ceea ce e fals, pentru înţelegere între popoare, prin schimburi intelectuale, sportive şi individuale („Nos objectifs restent les mêmes que ceux de la première association: indépendamment de toute idéologie, se connaître pour mieux se comprendre. Des cours de russe sont assurés pour tous niveaux. Nous organisons voyages, conférences, expositions, concerts…“). Petre Constantinescu-Iaşi, comunist din convingere, potrivit unei încercări de clasificare a intelectualilor şi a opţiunilor acestora la o sesiune ştiinţifică a Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti (A. Cioroianu, L. Boia), n. 1892, profesor de istorie la Huşi, apoi, în baza unui doctorat, profesor la catedra de istoria artelor a Facultăţii de Teologie din Chişinău, face parte dintre membrii fondatori ai PCR. După iniţierea Amicilor URSS, devine, în 1933, preşedintele unui comitet român antifascist. După 1944, va fi răsplătit continuu cu funcţii şi onoruri, precum aceea de preşedinte al Sindicatului Învăţământului Superior, apoi ministru al propagandei în guvernul Groza, al cultelor în guvernul Dej, apoi academician (1948), vicepreşedinte al Prezidiului MAN, în fruntea căruia se afla C. I. Parhon, director al Institutului de studii româno-sovietice, om de ştiinţă emerit, laureat al Premiului de Stat şi, în fine, vicepreşedinte al Prezidiului Academiei RPR. Decedează în 1977.

4Negrescu-Suţu R. ARLUS şi bătrânii friguroşi. Asymetria (publicat online)

5Georgescu V. Politică şi istorie, cazul comuniştilor români, 1944–1977. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008

6Op. cit.

7Milcu ŞM. Însemnări memorialistice (volum îngrijit de Ioan Oprescu şi Cristina Glavce). Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006

8Ibidem, p. 147

9Besançon A. Nenorocirea secolului, Despre comunism, nazism şi unicitatea „soah“-ului. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998

10Cioroianu A, op. cit., p. 186

11Popescu Gogan P. „Demolarea“ Academiei Române. Memoria nr. 28/1999

12Denize E. Radiodifuziunea Română şi instaurarea comunismului. Memoria nr. 3/2000

13Parhon-Ştefănescu C. Constantin I. Parhon. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC