Nu se aprinseseră încă luminile pe Calea
Victoriei, când, în dreptul Casei Monteoru-Catargi, se foiau poliţişti şi agenţi
ai Serviciului special de informaţii. Era seara zilei de 9 martie 1945. Clădirea
de la nr. 115, astăzi obiect de litigiu între Uniunea Scriitorilor, al cărei
sediu a devenit după naţionalizarea din 1948, şi proprietarii de drept, fusese
construită în 1874 de Alecu Niculescu, moştenită de fratele său, cumpărată de
Grigore C. Monteoru şi lăsată zestre fiicei sale Elena, căsătorită cu Lascăr L.
Catargi. „Lascarus Catargi“ era fiul omului politic conservator Lascăr Catargiu
(1823–1899), preşedinte al Consiliului de Miniştri al României în patru
mandate, cel cu statuia refăcută de curând de sculptorul Ioan Bolborea, distrusă
în anii ’60, amplasată pe bulevardul care îi poartă acum şi numele. Casa –
renovată şi amenajată în stil eclectic franţuzesc de arh. Nicolae Cuţarida,
care mai lasă să se vadă şi astăzi plafoane pictate în stuc cu lambriuri din
esenţe rare, saloane cu oglinzi, pereţi tapetaţi cu mătase, o scară monumentală
etc. – avea să găzduiască o somptuoasă recepţie organizată de ARLUS, „asociaţie
prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon“, în cinstea (sic) lui Andrei Ianuarievici Vîşinski,
vicecomisarul sovietic pentru afaceri externe, la „încheierea celei mai
fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu
impunerea guvernului Groza“. Aşa se explica forfota oamenilor de pază, dar şi
automobilele de lux care îi aduceau pe oaspeţi. Istoricul Adrian Cioroianu1
descrie savuros un incident survenit la această recepţie, căruia i s-ar fi
putut da interpretări diplomatic neconvenabile. Invitaţii erau aleşi pe
sprânceană – membri ai guvernului, ai partidului comunist, elita cultural-ştiinţifică
a ţării, încă nedecimată, diplomaţi sovietici etc. Pregătirea evenimentului căzuse
în sarcina lui Simion Oeriu, secretar general ARLUS, viitor profesor la
Medicina bucureşteană. Icre negre şi lăzi cu sticle de votcă, oferite de
Dangulov, primul secretar al legaţiei sovietice, şampanie pentru unii invitaţi
români, dar şi pentru rabinul Şafran, care o ceruseră insistent, nefiind mari
amatori de tărie, ca „măcar să ciocnească simbolic un pahar de şampanie“. Vîşinski
şi-a făcut apariţia însoţit de principalul consilier politic al Comisiei aliate
de control, oaspeţii sovietici fiind primiţi cu căldură şi aplauze, iar, „dacă
ar fi să dăm crezare relatărilor cronicarilor de presă prezenţi, C. I. Parhon avea lacrimi în ochi!“. P.
Groza a spus emoţionat că trăieşte cea mai frumoasă clipă din viaţa sa, cu
referire la guvernul pe care, de la 6 martie, îl conducea, dar aplauzele au
fost şi mai puternice când Vîşinski a declarat: „Cel mult peste două zile sper
să aduc Regelui vestea că Ardealul de Nord a fost definitiv încredinţat
României şi că-i al României de-a pururi“. Mulţi dintre cei prezenţi s-au
gândit, poate, la un nou şantaj; temerile însă s-au disipat curând, cu ajutorul
repetatelor pahare de votcă şi de şampanie băute... Talentatul istoric – aici şi
talentat scriitor – povesteşte că, la un moment dat, şampania domina în
preferinţele oaspeţilor, doar sovieticii rămânând fideli sticlelor de votcă.
Acest „dezechilibru“ nu a rămas neobservat de temutul comisar, un intim al lui
Iosif Vissarionovici Stalin, care, la încheierea recepţiei, „îi spune zâmbind a
reproş, profesorului Parhon: «Observ iarăşi că prietenilor noştri români nu
prea le place votca; icrele negre de la noi le preferaţi cu şampanie de acasă
sau franţuzeasc㻓. Moment de tăcere. „Atmosfera s-a răcit într-o clipă. Luaţi
prin surprindere şi neştiind cum să interpreteze cuvintele vicecomisarului,
gazdele schimbau priviri năuce. Cel mai stăpân pe sine s-a dovedit a fi Petru
Groza: «Nu ne înţelegeţi greşit, domnule comisar – a spus el într-o germană
perfectă – (...) votca o vom păstra tocmai în speranţa că o vom bea tot împreună».
Un murmur de aprobare străbătu sala. Satisfăcut de răspuns, Vîşinski i-a
salutat pe cei de faţă, apoi a fost condus în aplauze către maşina ce aştepta
la scară. Recepţia luase sfârşit cu bine.“2
Sâmburele creării ARLUS ar putea fi situat
în 1932, când Petre Constantinescu-Iaşi, profesor la Facultatea de Teologie din
Chişinău, simpatizant, apoi membru al partidului comunist, admirator necondiţionat
al politicii Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice – PC(b)US, a
avut ideea constituirii unei asociaţii: „Amicii URSS“. (Ideea nu era tocmai
originală, în Franţa existând deja Les
Amis de l’URSS, precum şi o reţea mondială susţinută de scriitorul comunist
francez Henri Barbusse şi de învăţătoarea germană feministă şi marxistă Clara
Zetkin, iar tutela şi ajutoarele
proveneau, în mod evident de la Komintern– Internaţionala Comunistă, o mişcare politică activă în prima parte a
secolului XX).3 El convoacă în 
propria-i casă pe unii intelectuali
basarabeni filosovietici, dar şi personalităţi, printre care C. I. Parhon, profesor la Facultatea de
Medicină din Iaşi, dr. Constantin Ionescu-Mihăeşti, şeful catedrei de
bacteriologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dr. Alexandru
Karatzali, dr. Ştefan Milcu, Radu Cernătescu, profesor de chimie analitică la
Universitatea din Iaşi, dr. Ion Bălănescu, Traian Gheorghiu. Scopul afirmat şi
vehiculat – o mai bună cunoaştere între vecini; modalităţile de îndeplinire ale
acestuia, în aparenţă nevinovate: excursii, conferinţe, competiţii sportive,
concerte, prezentarea unor filme şi piese de teatru din ţara sovietelor etc.
Asociaţia nu a avut sorţi de izbândă, intrând pe fir Siguranţa statului, care
i-a depistat adevăratele obiective, deloc „culturale“, ci pur propagandistice,
ilegale în acel moment, blocându-le „Amicilor“ atât apariţia unui Buletin, cât, mai ales, desfăşurarea
unui dorit congres. Ulterior, Tribunalul Ilfov refuză şi el oficializarea,
neacceptând înregistrarea Asociaţiei. Motivul? Aceasta desfăşoară activităţi
ilegale; regele Carol al II-lea semnează, în 1934, un decret prin care erau
interzise 31 de asociaţii politice bănuite de „răzvrătire“ (activităţi
clandestine comuniste), între care şi pe cea a „Amicilor“. Aceştia nu se dau bătuţi
însă şi, în 1944, în vila profesorului Parhon de la Sinaia (din alte surse:
locuinţa din str. Iatropol nr. 5, Bucureşti), se discută un nou proiect al unei
formaţiuni similare, participanţii gândindu-se la adoptarea unei alte denumiri,
pentru a nu trezi bănuieli. Nu se finalizează însă nimic, până în 12 noiembrie
1944, deci după câteva luni de la „eliberarea României de către Armata Roşie,
la 23 august“, când visul se împlineşte! Facultatea de Ştiinţe a Universităţii
Bucureşti găzduieşte evenimentul de semnare a actului fondator al asociaţiei de
prietenie cu Uniunea Sovietică, între membrii fondatori aflându-se (din nou)
numeroşi medici: C. I. Parhon, dar şi
Gr. T. Popa, I. Bălănescu, Al. Karatzali, C. Ionescu-Mihăeşti, Ştefan M. Milcu,
C. Kana, Simion Oeriu (chimist, politruc – fost comisar general al executării
armistiţiului – şi ulterior, după înlăturarea şi decesul subit al profesorului
Vintilă Ciocâlteu, profesor de biochimie la Facultatea de Medicină din Bucureşti)...
Patrimoniul social, rezultat din cotizaţiile fondatorilor, se ridica la suma de
40.000 de lei.
C. I.
Parhon devine preşedintele ARLUS. Vicepreşedinţii săi vor fi prof. dr. D.
Bagdasar, neurolog şi neurochirurg, viitor ministru al sănătăţii; prof. dr. D.
Danielopolu, iniţiatorul Academiei de Medicină (1935), ministru al sănătăţii şi
asistenţei sociale în Guvernul Rădescu (decembrie 1944 – februarie 1945);
Dimitrie Gusti, marele sociolog, academician din 1919 şi, ulterior, preşedinte
al Academiei Române; Gh. Nicolau, profesor la Politehnică, ministru şi el în
guvernele succesive Rădescu, Sănătescu şi P. Groza; N. Profiri, şeful catedrei
de drumuri la Institutul Politehnic Bucureşti, preşedintele Asociaţiei
Inginerilor şi ministru în guvernele Groza şi Gheorghiu-Dej; ilustrul
matematician Simion Stoilov.
ARLUS
– Asociaţia pentru Strângerea Legăturilor
cu Uniunea Sovietică – a desfăşurat, mai mult sau mai puţin subtil, o
intensă activitate de rusificare, de anulare a unor tradiţii autohtone, într-un
cuvânt, de „spălare de creiere“, de impunere în toate domeniile a modelului
sovietic, prin publicaţii, import şi difuzare de carte în limba rusă, ori
traduse din această limbă, în special beletristică sovietică, prin
favorizarea/susţinerea creării unor institute, desfăşurarea de activităţi
artistice, turistice şi sportive cu adresă explicită: tineretul. „Veac Nou“ a
fost organul de presă al asociaţiei, în paginile căruia se regăseau şi semnături
ale unor autori români de notorietate; la Casa prieteniei româno-sovietice, dar
şi la sala Dalles ori la Ateneul Român, se ţineau cu regularitate conferinţe.
De exemplu, la numai câteva zile după alegerea sa ca preşedinte, la 16
noiembrie, C. I. Parhon se va grăbi să ţină conferinţa „lămuritoare“: „De ce
prietenia cu URSS?“.
Ia
fiinţă Institutul de studii româno-sovietice (1947), între fondatori aflându-se
medicii-profesori universitari: Gr. Benetato, D. Danielopolu, N. Gh. Lupu, Şt.
S. Nicolau. ARLUS îşi structurase organigrama cel puţin la fel de complex ca
aceea a unui institut sau minister şi nu a unei declarate asociaţii de
prietenie între două ţări. Avea douăsprezece secţii: „armată, artă, economie,
învăţământ, literatură şi filosofie, presă, propagandă, sport şi turism, ştiinţe
sociale, ştiinţe aplicate, transport, comunicaţii, cu o extindere la nivel naţional“,
iar bugetul era generos.4 În conducerea şi componenţa acestor secţii
figurau numeroase şi prestigioase nume de intelectuali. Apar, pentru sporirea
eficienţei „culturale“, filiale: „dar menirea culturală dispare când misionarii
ARLUS sunt sprijiniţi în deplasările lor de reprezentanţi ai armatei sovietice,
cantonaţi pretutindeni. Astfel, datorită strădaniei propagandiştilor ARLUS, numărul
membrilor acestei asociaţii ajunge în 1947 la aproape 150.000“.5
Nu neapărat în legătură cu fondarea, existenţa
şi funcţionarea ARLUS, politica de rusificare a ţării va continua, dar
indiscutabil bazându-se şi pe aceasta. Am menţionat deja, exemplificator,
destructurarea Academiei Române şi „reformarea“ învăţământului după model
sovietic – marele dezastru cu reverberaţii până astăzi; impunerea limbii ruse
ca obligatorie în şcoli (crearea „Institutului Maxim Gorki“), a „Institutului
de studii româno-sovietice“, a Muzeului româno-rus. Până la slavizarea
ortografiei şi împărţirea administrativ-teritorială în regiuni şi raioane (ex.:
Regiunea „I. V. Stalin“, având reşedinţa în oraşul Stalin, vechiul Braşov;
raionul „V. I. Lenin“ etc.) nu a mai fost decât un pas. Schimbările au afectat,
la rândul lor, elita intelectuală: un număr mare de specialişti şi oameni de
cultură (profesori din învăţământul mediu, profesori universitari,
academicieni, literaţi, muzicieni, creatori din domeniul artelor plastice etc.)
au fost „epuraţi“, când n-au ajuns în puşcării, unde nu puţini şi-au pierdut
viaţa. În multe locuri de detenţie, ei fuseseră precedaţi de elita politică,
iar peste foarte puţin timp vor fi urmaţi de acei politicieni care crezuseră că,
prin aderenţa la „vremurile noi“, vor scăpa de pedeapsa de a fi avut alte opţiuni
politice decât cele comuniste. În lumea artelor s-a impus, păgubos, realismul
socialist, iar „în numai trei luni – după cum scrie istoricul Vlad Georgescu –
noul regim a reuşit să desfiinţeze toate instituţiile istoriografiei vechi,
unele alcătuite cu truda multor generaţii de cărturari“, dispăreau periodicele
scoase de aceste institute, unele tipărite în limba franceză, de circulaţie cel
puţin europeană.6
Activitatea instituţiilor prosovietice a
încetat în 1963, după moartea lui Stalin (1953), celebrul Congres al XX-lea al
PCUS, retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul ţării noastre. În iunie
1952, C. I. Parhon a renunţat la
activitatea politică, dedicându-se în exclusivitate specialităţii sale
medicale, domeniu în care avea priorităţi mondiale şi publicase lucrări novatoare,
dacă ar fi să amintesc (deşi nu mi-am propus aici abordarea activităţii ştiinţifice
a savantului) „Secreţiile interne“
(1909) – primul tratat de endocrinologie
din lume (elaborat împreună cu Moise Goldstein), 
cele trei volume din anii
1945–1949 „Manual de endocrinologie“
(în colaborare cu M. Goldstein şi Şt. M. Milcu), „Bătrâneţea şi tratamentul ei“ (1948). A contribuit, de asemenea,
cu observaţii originale în neurologie, psihiatrie, patologia vârstelor. A încetat din viaţă la 9 august 1969
(la peste 95 de ani), după o îndelungată suferinţă, cu debut în 1957, fiind
înmormântat în mausoleul activiştilor de vază ai partidului comunist
(„Monumentul eroilor pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru
socialism“) din parcul „Libertăţii“, astăzi, redevenit parcul „Carol“.
CC al PCR, Consiliul de Stat şi Consiliul de
Miniştri al Republicii Socialiste România au decis să i se facă funeralii naţionale.
S-a constituit o comisie, din care au făcut parte Ion Gheorghe Maurer, Dumitru
Petrescu, Miron Nicolescu, Aurel Moga (era în acel moment ministru al sănătăţii
şi prevederilor sociale), Ştefan Bălan, Mihail Roşianu, comunist din
ilegalitate, organizatorul evadării liderilor comunişti din lagărul de la Tg.
Jiu, „eternul preşedinte ARLUS“ (V. Tismăneanu). În acel moment, secretar
general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat devenise Nicolae Ceauşescu,
pornit pe panta acaparării întregii puteri politice şi statale în România de
după cel de-al Doilea Război Mondial.
Între cei care anunţă prin ferpar trista
dispariţie se regăseşte Consiliul
General ARLUS. Or, această instituţie prosovietică fusese desfiinţată încă
din 1964, după ce, în luna aprilie a aceluiaşi an, se adoptase „Declaraţia cu
privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale“,
act înţeles eronat de Occident ca unul de suveranitate a statului comunist
român. O nouă probă de versatilitate! De
facto, desfiinţarea a avut loc în 1964, dar de jure, abia la 8 ianuarie 1998, prin abrogarea Legii de recunoaştere
a ARLUS ca persoană de utilitate publică. Înainte de coborârea în criptă, în
semn de ultim omagiu adus celui ce fusese soldat credincios al partidului, s-au
tras 21 de salve de artilerie. Rămăşiţele sale pământeşti au fost exhumate după
dezafectarea mausoleului, în 1991.
Într-o carte7 – din păcate, de
restrânsă circulaţie, având în vedere tezaurul memorialistic cuprins între
filele ei –, acad. Ştefan Milcu, ginerele savantului C. I. Parhon, declară, la
un moment dat (declară, pentru că
lucrarea este de fapt transcrierea unei benzi de magnetofon, într-un lung
interviu acordat îngrijitorilor volumului): „Eu ştiam că Parhon nu era
comunist-comunist. Era un socialist romantic. Nici nu cunoştea bine teoria şi
nici nu-l interesa. El avea o atitudine sentimentală în chestia asta, încă de
pe vremea când era elev. Vorbeşte despre asta în autobiografia lui“. E de înţeles
poziţia postdecembristă a ginerelui savantului, care edulcorează realitatea,
pentru că, în autobiografia respectivă, Parhon relatează despre nezdruncinatul
său ideal comunist, despre lecturile care l-au influenţat, între care
Manifestul Partidului Comunist, considerat „eveniment intelectual al vieţii
mele“, lectura textului fondatorilor socialismului ştiinţific fiind
„incomparabil mai puternică decât ceea ce citisem până atunci“. Participa,
totodată, la diferite acţiuni – dezbateri în cluburi, lectura unor broşuri,
conferinţe ale socialiştilor din oraşele Ploieşti şi Bucureşti, unde fusese
elev; ar fi contribuit, mai târziu, la ceea ce se chema „Ajutorul Roşu“... Totuşi,
în alt loc, încercând să explice insuccesul demersurilor în interes public ale
socrului său faţă de autorităţile anilor anteriori „eliberării“ de la 23
august, Şt. M. Milcu afirmă că „Profesorul Parhon nu era un om susţinut, ci
dimpotrivă, era considerat criptocomunist, avea chiar fişă la siguranţă“. Şi că
„Parhon nu mi-a făcut niciodată propagandă ca să mă facă socialist sau
comunist. Niciodată omul ăsta, Parhon, n-a discutat cu mine politică. Asta este
realitatea.“ Din cuprinsul memoriilor acad. Şt. M. Milcu, e de reţinut şi adevărul,
de data aceasta despre boala de lungă durată şi ireversibilă a savantului: „o
formă demenţială genetică“, o formă a bolii Alzheimer de care au suferit şi
fiicele lui C. I. Parhon.8
Opinia pe care îndrăznesc
s-o formulez asupra „morbului politicii“ la C. I. Parhon este aceea că avem
de-a face cu un intelectual de stânga, sedus de utopia comunistă, pentru sine o
credinţă irefutabilă, antrenat într-un activism politic care fie i-a convenit
(poziţie socială, avantaje materiale), fie – din pricina vârstei (a bolii
incipiente?) – l-a împiedicat să înlăture iluzia şi să vadă realitatea, atunci
când dobândise informaţii, iar acest demers îi mai era la îndemână. Alain Besançon
scrie undeva că „starea psihică a militantului se distinge prin investirea
fanatică în sistem“.9 Astfel, C. I. Parhon nu reuşeşte (sau nu e
capabil, stăpânit de fanatism) să discearnă adevărul de minciuna propagandistică,
după repetatele sale călătorii în „ţara socialismului biruitor“ (unde e
interesat de muzee, întâlnirea cu oameni de ştiinţă, precum Oparin, vremelnic
susţinător al teoriilor pseudoştiinţifice bazate pe marxism ale lui Lîsenko sau
ale Olgăi Lepeşinskaia, ori când „plin de gânduri traversează încăperile
Palatului de Iarnă, ocupat de revoluţionarii din 1917, după ce fusese bombardat
de pe vasul «Aurora»“), aşa cum, de altfel, s-a întâmplat cu mulţi intelectuali
comunişti din Occident care, reveniţi din vizitele „cu ghid“ în URSS
(descoperind adevărul), şi-au făcut public apostazia. E literalmente copleşit,
cu prilejul unei audienţe, de personalitatea lui Stalin, care primeşte delegaţia
ARLUS, pe care savantul român o conducea. Ca răspuns la telegramele oficiale de
felicitare trimise de Tătucul popoarelor cu prilejuri aniversare (în fapt, în
numele acestuia), C. I. Parhon scrie, cuprins de emoţie: „Telegramele primite
din partea mareşalului Stalin reprezintă pentru mine cele mai înălţătoare clipe
ale vieţii mele“.10
În Jurnalul
său, C. Rădulescu-Motru evidenţiază rolul „colegului şi prietenului meu dr. C.
I. Parhon“ în rusificarea alertă a României, prezidiul condus de acesta fiind
unul de „marionete în mâinile Anei Pauker, Bodnăraş şi V. Luca, iar aceştia, la
rândul lor, agenţi ai lui Vîşinski“. Potrivit unui foarte bun cunoscător al
istoriei Academiei Române11, C. I. Parhon „a îndeplinit rolul
«groparului şef» în suprimarea instituţiei şi reprimarea membrilor acesteia“.
Dar, nereuşind prin presiuni şi ameninţări să-i determine pe academicieni ca ei
înşişi să ceară actul suprimării prin modificarea statutului, s-a recurs la un
decret (nr. 76/1948) semnat de Parhon, Marin Florea Ionescu, preşedinte şi
vicepreşedinte ai Prezidiului RPR, şi de Avram Bunaciu, ministrul justiţiei,
prin care a fost desfiinţată legea organică de la 1879. În continuare, C. I.
Parhon acceptă funcţii în tot felul de „comitete şi comiţii“, ocupă bucuros
fotolii de preşedinte, precum acela al unui nou consiliu de administraţie al
Societăţii Române de Radiodifuziune, garantând, cu prezenţa sa, cale liberă îndoctrinării
comuniste şi propagandei prosovietice a populaţiei prin intermediul radioului.
Fireşte, şi aici, după înlăturarea unor nume cunoscute ale culturii şi ştiinţei,
între care medicii Ion Cantacuzino şi V. Voiculescu.12 Rămâne până
la moarte „un ostaş devotat al partidului“.13
