Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

Savant şi ostaş devotat al partidului (1)

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE miercuri, 27 februarie 2013

Printre intelectualii care au aderat la regimul instaurat în România, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, legitimându-l în perioada critică de început, se numără şi Constantin Parhon. Savant de incontestabilă valoare, acesta a sprijinit, din înaltele funcţii deţinute, distrugerea învăţământului şi destructurarea vechii Academii, din care şi el făcea parte. Detalii, în articolul semnat de dr. Mihail Mihailide, la rubrica Medicii şi morbul puterii.

   Mulţi intelectuali – în perioada de început, apoi în aceea a consolidării puterii comuniste – printre care nu puţini au fost medici, din naivitate, convingere, laşitate (faţă de propriul trecut politic), dar, mai ales, oportunism, interese materiale, obţinerea sau păstrarea unor privilegii (indemnizaţii, locuinţe somptuoase, automobile cu şofer la scară, acces în case de odihnă cu regim special etc.), au aderat cu grăbire la noile structuri, cauţionând astfel, prin nume, unii prin renume, ideologia şi măsurile politice, economice şi – nu în ultimul rând – culturale, ale partidului la putere, subordonat Moscovei.
   Într-o primă etapă, liderii roşii s-au lăsat păcăliţi – până şi-au văzut sacii în căruţă: constituirea Frontului Naţional Democrat, manevră prin care partidul comunist devenea majoritar şi conducător; anularea principiilor democratice de guvernare, precum separarea puterilor în stat, justiţia fiind prima pusă sub controlul partidului promoscovit; instalarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945); asigurarea victoriei Blocului Partidelor Democrate în alegerile parlamentare trucate (19 noiembrie 1946); etatizarea Băncii Naţionale; „stabilizarea“ de la 15 august 1947, reformă monetară cu caracter net de clasă, pusă la cale „pentru slăbirea economică a burgheziei“ (cum avea să recunoască, mult mai târziu, după 1989, economistul Al. Bârlădeanu însuşi); abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947; proclamarea Republicii şi adoptarea Constituţiei din aprilie 1948 („Republica Populară Romînă a luat fiinţă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului“). Foarte curând însă, după efectiva preluare a frâielor puterii, urmând parcursul istoric al fratelui de la răsărit, a început să fie evident pentru toată lumea că noii guvernanţi, care, precum lupul în blană de oaie, îşi schimbaseră temporar părul, dar năravul ba, vor aplica neabătut tactica şi ordinele mereu împrospătate sosite de la Kremlin (mesager cvasipermanent: A.I. Vîşinski, locţiitor al comisarului poporului pentru afaceri străine al URSS); iar intelectualii, care nădăjduiau în amnezia acestora în legătură cu „păcatele“ lor biografice şi în stabilirea unui pact tacit de colaborare, vor fi marginalizaţi ori trimişi în puşcării, unii pierzându-şi acolo viaţa.
   După cum observă profesorul Lucian Boia, până la schimbarea de regim din 1944, printre universitari erau puţini comunişti: „Nimeni, fireşte, nu se declara comunist, curiozitatea stă în faptul că nici măcar vreun social-democrat nu apare printre universitari“1. Declarat comunist era, poate, doar Petre Constantinescu-Iaşi, de la Facultatea de Teologie din Chişinău, „de altfel, o persoană cu totul mediocră“2. Cei care priveau spre stânga ori aveau sensibilităţi procomuniste se numărau printre ţărănişti.
   Dezvoltând ideea, politologul Vladimir Tismăneanu, avizat cunoscător al istoriei noastre recente, scrie, în una dintre lucrările sale, că membrii partidului comunist „Erau o minoritate în interiorul unei minorităţi, de vreme ce stânga era departe de a fi o forţă intelectuală şi socială semnificativă în cadrul culturii politice tradiţionale, dominate de Partidul Naţional Liberal şi de cel Naţional-Ţărănesc“3. Cu privire la originile şi natura comunismului românesc, cercetătorul citat, care predă Ştiinţe Politice la Universitatea Maryland, arată că partidul înfiinţat la 21 mai 1921, ca un grup dizident (am spune astăzi) în cadrul Partidului Socialist Român, prezenta particularitatea de a fi profund ataşat principiilor fun­damentale ale Internaţionalei a treia. Deci: „Ca o ironie a sorţii, partidul care şi-a proclamat atâta vreme impecabile dovezi de patriotism era, în fapt, unul dintrecele mai acut bolşevizate detaşamente al Cominternului. Sub ochiul vigilent al instructorilor sovietici, PCR din ilegalitate se comporta asemenea unei secte fanatice înclinate spre identificarea misticoidă cu Uniunea Sovietică şi conducătorul ei. (...) Toţi conducătorii istorici ai Partidului Comunist Român, inclusiv cei exterminaţi în URSS în timpul «Marii Epurări» (1936–1939), erau mândri să-şi proclame voinţa nestrămutată de a apăra Patria Proletariatului. N-aveau nici un fel de mustrare de conştiinţă în a susţine pretenţiile sovieticilor asupra teritoriilor istorice româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord şi în subscrierea la dezastruoasa strategie cominternistă a «luptei de clas㻓 (V. Tismăneanu).
   Am riscat, făcând această – poate fastidioasă – digresiune, în scopul de a împrospăta memoria cititorului în legătură cu momente istorice ulterioare aşa-numitei eliberări a României de către glorioasa Uniune Sovietică, „consolidată“ de prezenţa timp de 15 ani, pe teritoriul ţării noastre, a armatei prietene4, pentru a încerca să înţelegem dacă doar această conjunctură favorabilă, corespunzătoare convingerilor politice de lungă durată ale unei ilustre personalităţi medicale a timpului – acad. prof. dr. C. I. Parhon – şi nu un tainic resort intim (ascendenţă modestă, dificultăţi materiale, nedreptăţi în carieră, „morbul puterii“) l-a determinat să fie de acord cu propulsarea în structuri de vârf ale statului comunist, devenind, la 30 decembrie 1947, după abolirea monarhiei constituţionale, preşedinte al primului Prezidiu al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne. Acceptarea acestei promovări, sans remords et sans regrets, în rang de şef al statului, care conferea partidului promoscovit un nesperat credit de imagine pe plan extern, avea loc în pofida experienţei de viaţă datorate vârstei (la acel moment, 73 de ani), a strălucitei educaţii medicale primite, a recunoaşterii internaţionale a operei sale, a faptului că, în timpul hulitei societăţi burgheze, devenise profesor universitar, fusese ales membru al Academiei Române (corespondent din 1928 şi titular din 1939), iar Institutul de Endocrinologie, înfiinţat în 19465, prin decret regal, îi purta deja numele. De asemenea, savantul, care se declara un atent observator al vieţii sociale şi, ca medic, venea în contact nemijlocit cu populaţia de toate categoriile, avusese la dispoziţie suficient timp pentru a constata discrepanţa dintre ideologia comunistă şi ceea ce se întâmpla în fapt, luase cunoştinţă de succesiunea actelor antidemocratice enumerată la începutul acestor rânduri, ba chiar se putea socoti „coautor“ la unele dintre ele. Într-o carte6 pe care una dintre fiicele sale i-a consacrat-o şi care include numeroase pagini dintr-o autobiografie rămasă neterminată, profesorul relatează evenimentul alegerii sale şi a altor „tovarăşi“ la conducerea tinerei republici: „Când [chemat la Marea Adunare Naţională] a fost amintită hotărârea guvernului de a proclama republica, acest vechi ideal al meu, am înţeles că nu e numai o reformă serioasă, ci, mai mult, o adevărată revoluţie, care remaniază din profunzime regulile juridice ale unui popor, şi această adâncă transformare aduce în spiritele şi în moravurile ţării o altă viaţă, noi condiţii de existenţă. M-a surprins şi am rămas profund impresionat când am auzit propunerea ca republica să fie condusă de un consiliu din care făceam parte, împreună cu scriitorul Sadoveanu, profesorul Petre Constantinescu-Iaşi şi alţi tovarăşi (...), iar preşedinte al prezidiului am fost ales eu. Nu am cerut niciodată demnităţi. Pentru ce mi s-a acordat această onoare? Devotamentul pentru cauza socialismului, ardoarea şi generozitatea din anii tinereţii şi până acum m-au ridicat pe treptele răspunderii şi muncii la care mă chema partidul. Oricât m-aş forţa, nu pot exprima în cuvinte sentimentele care m-au încercat atunci, la această alegere7. Am luat cuvântul şi am mulţumit cu emoţie şi căldură pentru marea cinste ce mi s-a făcut. Sunt momente unice în care dobândeşti satisfacţia pentru care ai militat toată viaţa. Un atare moment trăiam atunci când s-a proclamat Republica Populară Romînă“. În continuarea amintirilor sale, savantul-preşedinte consideră că, la îndeplinirea înaltei demnităţi pe care a fost chemat s-o exercite, a „dezvoltat o gândire obiectivă şi ponderată, departe de influenţele pe care le poate inspira fie gloria, fie injuria“, făcândo politică de profesor şi pedagog, „cu o demnă datorie de om, de om de ştiinţă“. Cum a privit însă, din această perspectivă, „profesorul şi pedagogul“ două dintre evenimentele în care s-a implicat cu toată convingerea, evenimente ce ar fi trebuit – cel puţin – să-i tulbure conştiinţa: distrugerea învăţământului şi destruc­turarea Academiei Române?
   Prin Decretul nr. 175/1948 al MAN, se pastişa modelul sovietic, pretinsa reformă fiind una de politizare a învăţământului românesc şi de propagandă stalinistă. Învăţământul mediu era redus la zece clase, se desfiinţau materii considerate inutile, precum logica şi limbile „moarte“ (latina), obligatoriu devenind studiul limbii ruse; conţinutul obiectelor predate era „curăţat“ de influenţe burgheze şi reacţionare (îndeosebi în ceea ce priveşte istoria naţională şi literatura); se înfiinţau şcoli de doi ani pentru muncitori, selecţionaţi pe bază de „dosar“ şi scoşi din producţie, care dădeau drept de acces la învăţământul superior – ulterior devenite „facultăţi muncitoreşti“; şcoli juridice de un an, pentru aceeaşi categorie, cursanţii primind o diplomă care le conferea dreptul de a se angaja în orice funcţie juridică (inclusiv în magistratură şi parchet); universităţile îşi pierdeau autonomia; apăreau criterii de segregare socială a candidaţilor la admiterea în facultăţi; profesori eminenţi erau fie pensionaţi forţat, fie excluşi din învăţământ etc.
   Reorganizarea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, prin Decretul 76/1948 al MAN, transforma Academia Română într-o instituţie de stat, subordonată preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Potrivit noului preşedinte al Academiei RPR (Traian Săvulescu), instituţia trebuia „să contribuie la consolidarea democraţiei populare în drum spre socialism“(!), folosind ca metodă de cercetare în toate domeniile materialismul dialectic. În cadrul primei sesiuni generale, au denigrat academia veche preşedintele ţării, C. I. Parhon, primul ministru, Petru Groza, secretarul general al partidului, Gh. Gheorghiu-Dej, dar „Dintre toţi, cel mai aspru a fost cel dintâi, Parhon, fost academician, plin de venin faţă de academia ce fusese «în serviciul regimurilor reacţionare burghezo-moşiereşti», plin de recunoştinţă faţă de partid, faţă de Stalin şi URSS, «eliberatorii României»“8. Este, cred, de asemenea, firească întrebarea: cum a reacţionat omul integru şi onest „departe de influenţe“, faţă de eliminarea din Academie a foştilor săi colegi, 26 de mari personalităţi intelectuale9, majoritatea din secţiile umaniste, dar şi din secţia ştiinţifică, cărora li se interzisese să efectueze muncă de cercetare, să publice sau să predea la catedră, iar cei care au avut un trecut politic au fost arestaţi un an mai târziu – când va începe marea represiune asupra elitelor? În noua Academie, membrii noi au fost numiţi prin decret şi nu aleşi10. Între personalităţile „epurate“ s-au aflat şi medici: Iuliu Moldovan, Constantin Angelescu, Gr. T. Popa, Constantin Levaditi, Sabin Mănuilă ş.a. Recompensa pentru justa sa atitudine partinică a fost numirea, la 12 august 1948, prin decret guvernamental, ca preşedinte de onoare al Academiei, funcţie deţinută de savant până la sfârşitul vieţii.
   Doi ani mai târziu, la împlinirea vârstei de 75 de ani, C. I. Parhon e sărbătorit într-o şedinţă solemnă a Academiei Republicii Populare Romîne11. Au „glăsuit“, cum se exprimă primul dintre tovarăşii care vor lua cuvântul, acad. Traian Săvulescu, preşedintele reîmprospătatei Academii, acad. Şt. S. Nicolau (din partea Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei), acad. V. Mârza şi răspunde, printr-o Cuvântare, însuşi sărbătoritul. Textele encomiastice ulterior tipărite, amestecând enumerarea operei ştiinţifice a savantului cu ditirambe legate de activitatea sa politică, anunţă dezvoltarea cultului personalităţii, încă în germene la noi. „El (academicianul Parhon) veghiază la postul de comandă în Republica Populară Romînă (...). Încheind, socot că sunt în asentimentul tuturor să strig din tot sufletul: să trăiască academicianul Parhon, creator de şcoală, pionier al statului democrat de astăzi în drum spre socialism, luptător neînduplecat al ridicării poporului prin ştiinţă, prieten sincer şi convins al URSS-ului, stâlp puternic al Republicii Populare Romîne“ (Tr. Săvulescu). Şt. S. Nicolau: „Numărul comu­nicărilor prezentate în şedinţele Secţiunii ştiinţelor medicale de academicianul Parhon şi de colaboratorii săi e impresionant. Ritmul publicaţiilor efectuate, diversitatea subiectelor lucrate şi importanţa rezultatelor constituesc pentru noi, membrii Secţiunii, o pildă de rodnică activitate, un imbold, un stimul preţios, un exemplu de urmat. Mărturisim, oricare dintre membrii Secţiei noastre, că ne-ar fi tare greu să ne măsurăm la lucru ştiinţific, într’o întrecere socialistă cu dv., tovarăşe academician!“. Din partea Academiei din Uniunea Sovietică, aniversatul primeşte în dar scrierile lui Pavlov, iar guvernul şi partidul îl decorează: „Mulţumesc cu profundă recunoştinţă guvernului, Partidului Muncitoresc Romîn, pentru decoraţia ce mi-au conferit pentru a doua oară şi pe care mă voiu sili să o port cu toată cinstea şi demnitatea pe care o merită o insignă atât de importantă. Voiu continua munca mea pe tărâmul ştiinţei şi al politicii comuniste, pentru binele poporului nostru, pentru întărirea prieteniei cu Uniunea Sovietică“. Sărbătoriri de amploare vor continua în spaţiul public, din cinci în cinci ani, chiar şi după ce, la 3 iunie 1952, profesorul „solicită“ eliberarea din funcţia de preşedinte al Prezidiului MAN, „când nevoile de ordin naţional şi internaţional au făcut necesară concentrarea funcţiilor de stat şi de partid“ (cerere apărută în presa timpului). Astfel, cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani, CC al PMR, Consiliul de Miniştri al RPR şi conducerea MAN îi adresează felicitări (inclusiv pentru activitatea în calitate de preşedinte ARLUS, considerată „o însemnată contribuţie la întărirea şi dezvoltarea prieteniei frăţeşti dintre poporul român şi poporul sovietic“), iar prezidiul Sovietului Suprem al URSS îi conferă Ordinul „Lenin“. Prilej pentru acad. I. Ş. Gheorghiu, atunci vice­preşedinte al prezidiului Academiei RPR, să scrie, înt-un articol apărut în ziarul „Scânteia“ (28 octombrie 1959), despre savantul cu renume mondial (sintagmă care peste câţiva ani va fi rezervată în exclusivitate Elenei Ceauşescu, academician doctor inginer de renume mondial), care, cu energie tinerească, luptă pentru pace, „pentru succesul operei măreţe de construire a socialismului, ce se înfăptuieşte sub conducerea cârmaciului nostru scump – Partidul Muncitoresc Romîn“, pentru prietenia cu Uniunea Sovietică, prietenie căreia C. I. Parhon i-a închinat o rodnică activitate – „chezăşia realizării şi în ţara noastră a visurilor de veacuri ale celor mai buni fii ai omenirii – construirea unei societăţi mai drepte, mai bune“.
   C. I. Parhon (1874–1969) a fost un intelectual cu opţiuni politice de stânga, influenţat încă din juneţe de aserţiunile cuprinse în cărţile lui Karl Marx (idei nevalidate, după cum se ştie, de istorie). A devenit militant socialist, membru al unui „Partid al Muncii“, minusculă formaţiune provincială care a fuzionat cu Partidul Ţărănesc; apoi, ar fi devenit membru în ilegalitate al Partidului Comunist din România, vechimea însă în acest partid fiindu-i recunoscută abia după 23 august 1944. „Doctorul Nicolae Lupu întemeiase un partid al muncii şi se dorea preşedinte al republicii. Profesorul Stelian Constantinescu m-a propus pe mine. S-au opus ceilalţi, motivând că sunt prea de stânga şi că elementele moderate nu sunt de acord cu ideile mele...“ scrie, în memoriile sale, savantul.
   A fost „ales“ deputat, între 1946 şi 1961, succesiv, în Adunarea Deputaţilor şi în MAN. După proclamarea Republicii Populare Romîne, la 30 decembrie 1947, a devenit, în aceeaşi zi, preşedintele unui comitet interimar prezidenţial al noii republici, format din cinci membri, iar de la 3 aprilie 1948 până la 12 decembrie 1952, a ocupat fotoliul de preşedinte al prezidiului MAN. În bestsellerul „Capcanele istoriei“, profesorul Lucian Boia scrie: „Dar şi mai demnă de reţinut este aşezarea lui C. I. Parhon în fruntea statului. Odată cu proclamarea republicii, profesorul de endocrinologie, devenit simbol al ştiinţei «angajate», ajunge preşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale (până în 1952), echivalentul, în versiune edulcorată, al unui şef de stat. M. Sadoveanu îl secondează, ca vicepreşedinte. Interesant acest profil intelectual la nivelul de sus al reprezentării ţării, contrastând cu profilul net muncitoresc al conducerii partidului. Era şi aceasta o manipulare, intelectualii recunoscuţi dovedindu-se utili pentru legitimarea noului regim. De fapt, puterea, în totalitate, aparţinea partidului, mai precis unui mic grup din fruntea partidului, iar Parhon şi Sadoveanu făceau pură figuraţie. Să mai spunem că Universitatea din Bucureşti devine în 1948 Universitatea «C. I. Parhon», ceea ce chiar depăşea măsura în materie de prost gust; de regulă, cineva mai întâi moare şi abia după aceea – eventual – i se înscrie numele pe frontonul unei universităţi“.
   Implicarea savantului în politic are însă antecedente. Astfel, în aprilie 1944, a fost primul semnatar al unui memoriu cerând ieşirea României din coaliţia militară fascistă: „încetarea imediată a războiului“. „Dar ce putea fi mai evident în primăvara anului 1944 – observă istoricul Lucian Boia – decât că România pierduse partida şi era pe punctul de a fi invadată de Armata Roşie? Fapt este că nici unul dintre semnatari n-a păţit nimic. Cu un an înainte, ar fi ajuns fără multă discuţie la Târgu Jiu (Penitenciarul/Lagărul de la Tg. Jiu a devenit, la începutul anului 1941, loc de detenţie a militanţilor comunişti). Sau poate n-ar fi ajuns; fiindcă nici unul n-ar fi avut curajul să-l semneze şi, de fapt, mulţi dintre viitorii semnatari nici nu-şi limpeziseră poziţiile. Comuniştii au căutat să se prezinte drept inspiratori ai acţiunii; la fel şi ţărăniştii. Hudiţă (Ioan Hudiţă, 1896–1982, istoric, profesor universitar, ministru, membru al PNŢ, autor al unui Jurnal politic, cu peste 20 de caiete, apărut postum) scrie în «Jurnal» că textul fusese redactat de el însuşi împreună cu Gr. T. Popa şi lansat, pentru obţinerea semnăturilor, sub patronaj ţărănist, la 10 aprilie 1944. Ţărăniştii nu l-ar fi semnat iniţial, pentru a nu lăsa impresia unui document de partid; ar fi urmat să-l semneze ultimii, dar n-au mai apucat (apelul fiind confiscat de poliţie... şi aşa mai departe). Aşa se face că Hudiţă nu apare printre semnatari. Cât despre semnatari, ei sunt de orientări politice diverse, unii mai la stânga, alţii mai la dreapta: astfel, doctorul Daniel Danielopolu, profesor la Medicină, liberal marcant, Grigore T. Popa, C. I. Parhon, Al. Rosetti, Simion Stoilov, Istrate Micescu, Andrei Oţetea, Gh. Zane, C. Daicoviciu, pentru a-i menţiona doar pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi. Nu puţini – dar nu toţi – vor merge după 1944 mai spre stânga decât fuseseră până atunci, ajutaţi şi de faptul că semnaseră memoriul“. Mai interesantă este susţinerea de către C. I. Parhon a creării Asociaţiei Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), al cărei preşedinte devine. Într-o lucrare anterioară13, folosindu-mă de informaţiile existente, am rezumat „istoricul“ apariţiei acestui (numit) „instrument de rusificare a României, mai precis de sovietizare“.
   În ultima parte a acestui text, voi continua detalierea preocupărilor politice ale savantului C. I. Parhon, cel care declara că va rămâne în tot cursul existenţei sale „un ostaş devotat al Partidului. A fi soldat al PMR va rămâne pentru mine, întotdeauna, cea mai mare onoare“.
1Lucian Boia. Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950. Ed. Humanitas, 2011, Bucureşti. p. 99

2Ibidem. pp. 104, 310

3Vladimir Tismăneanu. Fantoma lui Gheorghiu-Dej. Prefaţă de Mircea Mihăieş, Postfaţă Cristian Vasile, Traduceri de Mircea Mihăieş, Alin Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Bogdan Cristian Iacob. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008. pp. 36-8

4În baza Tratatului de Pace de la Paris (1947), se conferea baza legală ca pe teritoriul României să staţioneze trupe ale Armatei Roşii (615.000 de militari), ocupaţie militară care a durat până în august 1958, asigurând susţinerea regimului comunist prosovietic.

5Radu Iftimovici. Istoria universală a Medicinii şi Farmaciei. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2008. Autorul citează Decretul lege nr. 895/1946, dat de Regele Mihai I, prin care se aproba referatul ministrului sănătăţii, profesorul D. Bagdasar, de organizare şi funcţionare a Institutului de Endocrinologie, care a fost numit, încă de la început, „Prof. dr. C. I. Parhon“.

6Constanţa Parhon-Ştefănescu. Constantin I. Parhon. Prefaţă acad. Şt. M. Milcu. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982

7Sublinierile îmi aparţin (Dr. M. M.)

8Vlad Georgescu. Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, 1944–1977. Ediţia a doua, îngrijită şi postfaţată de Radu Popa. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008. p. 13

9Acad. Ionel Haiduc. Academia Română la 145 ani. Starea Academiei. Expunere prezentată în adunarea generală festivă din 4 aprilie 2011

10Op. cit. ant.

11Academia Republicii Populare Romîne. Sărbătorirea academicianului prof. C. I. Parhon la împlinirea vârstei de 75 de ani. Şedinţa solemnă din 27 octomvrie 1949. Ed. Academiei RPR. Fascicul de 25 de pagini, 1950

12Academia de Medicină înfiinţată prin Decret regal în 1935 (primul ei preşedinte fiind prof. dr. D. Danielopolu), fusese înglobată ca secţie a Academiei RPR.

13Mihail Mihailide. Eul altora. Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2012

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC