Rudyard
Kipling, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1907, este
binecunoscut prin opera sa epică (Cărţile junglei, Stalky & Co, Căpitanii
curajoşi, Povestiri simple din ţinutul dealurilor, Kim etc.) şi cea poetică
(renumitul poem „Dacă“ şi volumul de versuri „Cele şapte mări“). În biblioteca
din pod am găsit însă un roman mai puţin cunoscut, cu trimiteri medicale: The light that failed, cu titlul tradus
ad litteram în limba franceză: La lumière qui s’éteint (Lumina care
se stinge). Romanul începe cu copilăria a doi orfani, un băiat Dick şi o fată
Daisy, proveniţi din familii diferite, dar crescuţi împreună de o femeie fără
inimă. Relele tratamente la care sunt supuşi îi apropie, dar la adolescenţă
trebuie să se despartă, nu înainte de a pecetlui iubirea lor, disimulată
„englezeşte“ printr-un sărut de adio. Dick apare în Egipt în mijlocul războiului
pentru apărarea oraşului Khartoum din Sudan, unde se afla asediat celebrul
general Gordon, şi este angajat de un corespondent de război, Thorpenow, să
ilustreze articolele pe care le expedia presei din Londra. În timpul unei bătălii,
Dick este lovit de o sabie duşmană în creştet, îşi pierde conştienţa, dar
revenirea pare completă. După terminarea ostilităţilor, rămâne la Cairo, unde
primeşte o telegramă care-l cheamă înapoi la Londra. Aici află că desenele şi
schiţele sale de pe câmpul de luptă i-au asigurat succesul, ceea ce îl face să-şi
deschidă un atelier de pictură. Daisy reapare, se întâlnesc de câteva ori, dar
Dick se poartă ca un adolescent arţăgos. La prima lectură a romanului, cu mulţi
ani în urmă, n-am înţeles cum doi oameni care se iubesc se pot purta nesuferit.
Parcurgând teoria psihanalizei, am găsit explicaţia fenomenului care se numeşte
„iubire inversă“ (acting out):
refularea în subconştient a pasiunii şi înlocuirea ei la exterior cu un
comportament contrar. Dar şi psihologia tipic engleză, care constă în a nu da
pe faţă sentimentele intime, magistral intuită de Kipling, este de luat în
considerare.
În culmea succesului, pictorul Dick este
lovit de o năpastă: observă că îşi pierde treptat vederea. Consultând un
oculist, acesta îl avertizează că, din cauza şocului lovirii craniului pe
câmpul de luptă, retina ambilor ochi se va atrofia în răstimpul unui an, lăsându-l
orb. Cuprins de spaimă şi crezând că alcoolul îl ajută să vadă mai bine, începe
să bea pentru a reuşi să termine ultimul său tablou intitulat „Melancolie“, la
care ţinea foarte mult. Apoi redactează pe bâjbâite un testament, prin care o
lasă pe Daisy legatară universală, se îmbarcă pe un vapor, debarcă la Port Said
şi, aproape complet orb, îşi caută sfârşitul pe frontul unui război african
reînceput.
Relativ puţin cunoscut în comparaţie cu cele
două cărţi ale junglei, romanul dezvăluie natura profund sentimentală a
scriitorului, a cărui duioşie, cu greu ţinută în frâu, se revarsă în fiecare
pagină. Privirile scriitorului urmăresc cu talent amănuntele peisajere, uneori
delicate: „Daisy smulgea maşinal snopi de iarbă, pe care îi arunca în josul
taluzului spre o corolă de culoare galbenă, care făcea semne din cap solitare
sub mângâierea vântului marilor bancuri de mâl şi mării de un alb lăptos“ sau
tablouri impregnate de tragismul războiului: „Dincolo de liniile de morţi, o
lungă suliţă arabă, plină de sânge, aruncată în retragere, zăcea înfiptă
într-un tufiş; mai departe, întinderea întunecată şi nesfârşită a deşertului.
Soarele apunând atinse oţelul cu una din razele sale şi îl transformă într-un
disc de un roşu crud“.
Rudyard Kipling a început să scrie în
calitate de redactor şef al unui buletin periodic al Colegiului Westward, la
care a fost elev între anii 1878 şi 1882. Era unul din cei mai fecunzi
colaboratori, scriind în acelaşi timp comentarii editoriale, nuvele, poeme şi dări
de seamă ale unor reuniuni şi dezbateri ale Societăţii Literare (Literary and Debating Society) al cărei
secretar era. Varietatea de texte pe care le publica arată o surprinzătoare
versatilitate a scriitorului devenit celebru mai târziu, dar şi supleţea
multifaţetată a talentului său ori uşurinţa de expresie pe care o va utiliza
ulterior la redactarea Gazetei Civile şi Militare (Civil and Military Gazette). Unele din articolele publicate aici
au fost reunite în volumul Plain Tales
from the Hills (Povestiri simple din ţinutul dealurilor). Mai multe poeme
din această epocă au fost reunite în volumele Early Verse (Versuri timpurii) şi Echoes (Ecouri) şi imprimate la Lahore, în tipografia Gazetei
Civile şi Militare. O afirmaţie a lui, culeasă de un biograf, sună astfel: „Nu
am altă ambiţie decât o carieră de jurnalist în Indii“. Cu prilejul Crăciunului
din anul 1885, în Civil and Military
Gazette a apărut un supliment festiv editat de patru autori
„anglo-indieni“, cuprinzând opt poeme şi opt texte de proză, din care cea mai
mare parte – cinci poeme şi patru nuvele – erau semnate de el însuşi. Ceilalţi
semnatari erau tatăl, mama şi sora sa. Întrebat 
asupra primei lui cărţi,
scriitorul numeşte volumul Departamental
Ditties (Cântece funcţionăreşti), publicat pe la mijlocul anului 1886.
Volumul conţinea douăzeci şi şase de poeme. În 1887, Kipling părăseşte Lahore şi
intră în redacţia The Pioneer, la
Allahabad. Nu sunt mulţi autori care să fi publicat atâtea volume câte au apărut
sub semnătura lui Kipling în anul 1888. Atunci apar nouă culegeri, printre carePlain Tales from the Hills şi Soldiers Three (Trei soldaţi). La acea
dată nu este observată valoarea originală a operei unui tânăr scriitor care va
cunoaşte notorietatea. Nimeni nu îndrăznea să îl creadă capabil să eclipseze marii
autori victorieni, sau să le egaleze celebritatea. Nu era apreciat naturalul
stilului său, considerat vulgar. Poezia sa, în care se regăsea limba vorbită,
îl situa în rândul textierilor de music-hall. Vigoarea şi îndrăzneala gândirii
sale, opoziţia şi sarcasmele împotriva convenţiilor, dispreţul faţă de prejudecăţi
şi libertatea aprecierilor sale ofensau bunul-simţ victorian, nefiind acceptat
ca bună companie. Revanşa lui viitoare a fost însă covârşitoare. Debutul
destinului său de laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1907 a
fost făcut de romanul pe care l-am prezentat mai sus: The light that failed, publicat în 1891 într-o revistă-magazin şi
apoi în volum la New York şi Londra.
Am ţinut să
oferim aici date mai puţin cunoscute ale debutului şi traseului literar parcurs
de un scriitor care a avut, datorită formaţiei sale speciale, o înrâurire atât
de mare asupra stilului literar al primei jumătăţi a secolului trecut. Amprenta
jurnalistică, relaţia cu reportajul, evidente în nuvela de mari proporţii,
nemenţionată în majoritatea bibliografiilor dar găsită în biblioteca din pod
sub forma unei traduceri în limba franceză cu titlul: Une vraie flotte (O flotă adevărată), au creat un precedent urmat
de atunci de numeroşi publicişti.
