Și totuși, au reușit să găsească o cale de a trăi cu boala lor și de a crea în continuare.  John Sebastian Bach (1685-1750) este un exemplu mai mult decât emblematic. În 1949, ca urmare a distrugerii unei biserici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a descoperit (n.red. – ceea ce se crede că ar fi) scheletul celebrului compozitor în biserica „Sf. Toma” din Leipzig. Cu această ocazie, chirurgul Wolfgang Rosenthal a avut ocazia să-l analizeze și a descoperit multiple exostoze la nivelul vertebrelor lombare, oaselor pelviene și calcaneului.

De asemenea, inserţiile musculare la nivelul braţelor și antebraţelor erau extrem de proeminente. Concluzia a fost că acestea sunt o consecinţă a presiunii, încordării repetitive la nivelul acestor oase, fapt similar cu ceea ce s-a descris la pasionaţii de echitaţie sau la atleţi și la soldaţi (o „miozită osificantă”). Este de fapt dovada repetatelor exerciţii făcute de compozitor la orgă, apăsatul clapelor ducând la aceste deformări osoase.

Anterior, se pare că Bach fusese înmormântat într-un cimitir anonim, doar cei bogaţi având înmormântări pe măsură. Când Robert Schumann a întrebat la un moment dat de acest mormânt, răspunsul groparilor a fost „Bach sunt mulţi aici în cimitir”.

Charles Baudelaire (1821-1867), poet francez, a suferit un accident vascular cerebral la 45 de ani.

Cunoscut în literatură ca „poetul blestemat” prin scrierile subversive și printr-un stil de viaţă cheltuitor, ce depășea cu mult tot ce se putea eticheta ca viaţă boemă la acel moment în societate, a trăit din momentul accidentului, pentru un an și jumătate, cu afazie cronică. Din momentul instalării bolii, singurele cuvinte pe care le putea rosti erau: „Non, non, Sacré nom” sau „Pas! Pas! Sacré nom”, iar alteori doar „Cré nom”, o abreviere a expresiei „Sacré nom de Dieux”, care înseamnă o blasfemie la adresa numelui lui Dumnezeu.

A folosit aceste singure cuvinte pe care le putea pronunţa pentru a-și exprima atât bucuria, cât și nerăbdarea, supărarea, îngrijorarea etc. Fiind neînţeles de cei din jur, se înfuria ușor, iar diagnosticul neurologilor, astăzi, ar fi fost probabil de anosognozie, adică incapacitatea de a conștientiza starea sa.

Ludwig van Beethoven (1770-1827) are și el probabil o explicaţie a parcursului său artistic în boala de care suferea. Diagnosticul era probabil de boală Paget, o afecţiune cronică ce induce remodelare osoasă.

În cazul în care este afectat craniul, cu anchiloza celor trei oscioare din urechea medie, cu compresiunea nervului cohlear, pacienţii au hipoacuzie sau surzenie. La Beethoven au apărut primele semne la vârsta de 26 de ani. Treptat, în aproape zece ani, a surzit.

La necropsie s-a descoperit o îngroșare importantă a oaselor calotei craniene. O mască creată în 1821 a arătat o pronunţare importantă a zonei frunţii, iar o poză realizată ca urmare a exhumării ulterioare a descris oase zigomatice neregulate și pronunţate, toate acestea creând impresia unei imagini leonine.

Citiți și: Boli descifrate, personalităţi ilustre