De la
transferul nuclear la reprogramarea nucleară
„Let’s
go“,
îmi spun, aşa cum începeam odinioară prima mea încercare de expunere a unei
lucrări în engleză (americană!) la un simpozion-satelit al Congresului American
de Biofizică, desfaşurat la San Antonio (Texas). Şansa mea era că prezentam
rezultate obţinute printr-o tehnică de vârf, în Franţa la Facultatea de Medicină
Créteil – Universitatea Paris XII. A fost greu, dar chiar am simţit o căldură
umană, subiectul interesa, mi s-au pus trei întrebări, previzibile pentru mine,
la care (cu dificultăţi în exprimare) am răspuns. În fine, de atunci, de câte
ori mă aflu în dificultate îmi spun în gând „Let’s
go“. Iar acum e cazul, deoarece trebuie să scriu despre un premiu Nobel pentru Medicină extrem de important. În
confruntarea mea cu timpul şi cu alte dificultăţi, cea mai mare decurge dintr-o
realitate: limitele cunoaşterii umane, asupra cărora s-au pronunţat de câteva
decenii bune mai mulţi matematicieni şi fizicieni de elită. Cine nu a auzit
despre celulele suşă (nu utilizez pluralul pentru că în română are şi o altă
conotaţie)? Considerate adesea sinonime cu celulele stem, dar nu e loc acum
pentru o expansiune terminologică. Iar o definiţie atotcuprinzătoare e
imposibilă. O masă uriaşă de date, multe valoroase, s-a acumulat în biblioteci
reale sau virtuale mai mult sau mai puţin accesibile. Totuşi, suntem departe de
a cunoaşte şi a înţelege tot. S-ar putea susţine că este o chestiune de timp şi
răbdare. Dar mereu persistă o serie de obstacole de ordin tehnic, biologic şi
social. Iar celulele suşă reprezintă un foarte potrivit exemplu. Ce-i de făcut?
Să reflectăm şi
să înţelegem progresele şi limitele cercetării fundamentale; să
sperăm la apariţia cât mai multor aplicaţii certe. Aparent, n-am început
optimist, dar cu certitudine sub semnul adevărului, prezentarea premiului Nobel
pentru Medicină din 2012.
S-au
stins luminile la Stockholm după săptămâna magică a acordării premiilor Nobel
din mâinile regelui Suediei, în cea mai distinsă ceremonie din lume. Banchetul
organizat cu acest prilej a intrat în legendă, de-a lungul vremii mai mulţi
laureaţi evocându-l în memorii (scrise adesea cu talent literar).
În săptămâna premiilor Nobel, începută,
conform tradiţiei, cu Medicina, luni, 8 octombrie a.c., „Viaţa medicală“ a semnalat prompt anunţul profesorului Göran K.
Hansson, secretarul Comitetului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, asupra
deciziei Adunării Nobel de la Institutul Karolinska - Stockholm ca premiul din
2012 să fie atribuit cercetătorilor sir John
Bertrand Gurdon, 79 de ani – Marea Britanie şi Shinya Yamanaka, 50 de ani – Japonia. Potrivit formulării din
comunicatul oficial: „for the discovery
that mature cells can be reprogrammed to become pluripotent“, adică pentru
cercetările lor asupra reprogramării nucleare, o tehnică, sau mai aproape de
adevăr, o tehnologie de ultimă generaţie, care permite transformarea celulelor
adulte în celule stem pluripotente. Comitetul Nobel aprecia rolul revoluţionar al descoperirilor în întelegerea
modului în care se dezvoltă celulele şi organele, precum şi potenţialul
aplicativ al descoperirii.
Între timp, au apărut, pe internet sau pe
hârtie (căreia unii profeţi îi anunţă de câtva timp prohodul, deşi marele
Borges a rostit cândva un adevăr absolut: „Mi-am imaginat întotdeauna Paradisul
ca o bibliotecă“) numeroase comentarii şi interpretări, unele subtile, în
cunostinţă de cauză, altele chiar inepte, nu neapărat din cauza deficitului de
inteligenţă al autorilor, ci ca urmare a pregătirii precare în materie de
jurnalism ştiinţific şi a goanei după senzaţional.
O precizare foarte importantă: întrucât cei
doi laureaţi au lucrat independent, adică nu au colaborat niciodată, cercetările
şi implicit descoperirile lor se află incluse, în mare măsură, în biografia
fiecăruia. În consecinţă, în această secţiune introductivă vom prezenta o serie
de date complementare. Deocamdată, câteva comentarii incitate de acest „fenomen
Nobel“, care în 2012, din cauza crizei economice, a scăzut în valoare de la 10
milioane de coroane suedeze (2011) la 8 milioane, adică la circa 930.000 de
euro, încât unele premii, asiatice îndeosebi, depăşesc pecuniar premiul suprem;
dar aceasta nu are nicio importanţă, din simplul motiv că prestigiul dobândit
de laureaţi conferă o valoare în sine absolută, inestimabilă. Desigur, planează
uneori şi riscul contestării justificate, dar trecerea timpului le şterge pe
toate. Nu ştiu în câţi ani, ar fi util un studiu de sociologie a ştiinţei, dar
rămân surprins când laureaţi nemerituoşi ajung în poziţii-cheie. Am un exemplu
de acest tip chiar în cazul juriului premiului Lasker, dar nu-l dezvălui. În
fond, în această calitate, laureatul pe nedrept s-ar putea să fie util.
Dacă privim ansamblul premiilor Nobel din acest an, cel mai
neprevizibil s-a decernat pentru literatură. Laureatul, scriitorul chinez Mo
Yan („cel care nu vorbeşte“, pseudonim al numelui său adevărat, Guan Moye), născut
în 1955, deşi e foarte popular, în China îndeosebi, mai putea să aştepte,
deoarece există o 
lungă listă de nobelizabili, scriitori cu opere mult mai
importante. Câţiva mari scriitori americani sunt ignoraţi. Ultimul premiu
american pentru literatură datează din 1993 şi a fost acordat romancierei
afro-americane Toni Morrison (n. 1931) pentru nişte cărţi fără valoare deosebită,
probabil mai mult sub umbrela „corectitudinii politice“. Recent, romancierul
american Philip Roth (n. 1933) a anunţat că renunţă la scris. E prea
inteligent, prea mare spre a îl bănui de un protest insolit. Iată cum am ajuns
să-i susţin pe americani, campioni absoluţi în domeniile premiilor ştiinţifice.
Trebuie să amintesc şi numele a doi scriitori dragi mie, pe care îi recomand,
deşi sunt convins, au mulţi cititori la noi în ţară. Mai întâi extraordinarul
prozator francez Michel Tournier (n. 1924), care cu siguranţă figurează prin
catastifele suedeze, însă din pricina vârstei nu cred că va mai ajunge acolo
unde merită. Apoi, Amos Oz (n. 1939), un israelian propovăduitor sincer al păcii,
nu ca etnic evreu, ci graţie unei vocaţii spirituale susţinute de arta
scrisului, care de atâtea ori a unit oamenii.
Îmi permit să afirm că premiul Nobel pentru
Fiziologie/Medicină din acest an nu este cel mai valoros dintre toate.
Remarcabil: chiar Vaticanul (Academia Pontificală) i-a felicitat pe laureaţi,
deoarece în acest caz nu există impedimente de ordin etic-bioetic. Să ne
amintim de reacţiile vehemente ale Vaticanului din 2010, când Robert G. Edwards
(n. 1925) a devenit laureat pentru contribuţiile sale la dezvoltarea
tratamentului infertilităţii umane prin fecundaţie in vitro (IVF – in vitro
fertilization). Dar până la urmă IVF s-a impus, iar problemele s-au comutat
asupra calificării unor promotori şi a afaceriştilor arghirofili.
Înainte de revenirea (deplină) la subiectul
de bază, trebuie să remarc că în acest an (pentru a câta oară?) premiul Nobel
pentru Chimie este cu totul dedicat Biochimiei şi Medicinii. Protestele chimiştilor
de marcă, în înalte foruri, rămân fără ecou. Laureaţii pentru „Chimie“ sunt
americanii Brian Kobilka (57 ani) de la Universitatea Stanford – California şi Robert Lefkowitz (69 ani) de la
Institutul Medical Howard Hughes (Maryland) şi Universitatea Duke (Carolina de
Nord). Ei au fost recompensaţi pentru
descrierea modului de funcţionare a „receptorilor cuplaţi cu proteine G“. Să nu
uităm că în 1994, Alfred G. Gilman (n.
1941) şi Martin Rodbell (1925–1998) au fost laureaţi Nobel – Medicină „pentru descoperirea
proteinelor G şi a rolului lor în transmiterea semnalelor în celule“. Laureaţii
anului 2012 au ştiut să exploateze această descoperire, studiind receptorii
cuplaţi cu proteine G, ce reprezintă poarta de intrare în celule a circa jumătate
dintre medicamente (îndeosebi betablocante şi antihistaminice), dar formează şi
o vastă familie de receptori sensibili la molecule variate
(serotonină,
adrenalină, dopamină etc.), precum şi la lumină sau mirosuri.
În continuare, conturez câteva
caracteristici generale ale premiului Nobel pentru Medicină din 2012:
• Reconstituirea unei descoperiri înseamnă,
îndeosebi pentru tineri, nu numai o chestiune de documentare, ci are şi un
caracter formativ. Urmărirea modelelor experimentale, ipotezelor de lucru şi a
raţionamentelor celor doi laureaţi valorează cât o întâlnire directă cu maeştri
ai cercetării ştiinţifice. Ei nu au mizat pe întâmplare, ci pe experimente
riguroase.
• Cei doi laureaţi au lucrat cu totul
independent şi nu s-au întâlnit decât de două ori, în ocazii fericite: premiul
Albert Lasker pentru cercetare fundamentală medicală (2009) şi decernarea
premiului Nobel. Nu cred că la Stockholm selecţia şi votul final se fac cu
lista premianţilor Lasker pe masă. Oricum, premiul reprezintă o excepţie şi pentru
că sir John Gurdon şi-a încheiat
complet descoperirile în anul când se năştea Shinya Yamanaka. Numai deschiderea
arhivelor Nobel, peste 50 de ani, va dezvălui misterele acestui premiu foarte
inspirat.
• Să nu se creadă că premiaţii anului 2012
nu au avut concurenţi, cercetători aflaţi in competiţie (mai ales Yamanaka)
îndeosebi în SUA. De pildă, echipa dirijată de James Thomson (Universitatea
Wisconsin – Madison) a ajuns la rezultate foarte asemănătoare cu cele ale
grupului S. Yamanaka. Dar amândoi laureaţii au efectuat stagii postdoctorale în
laboratoare americane, unde au câştigat recunoaşterea, precum şi o experienţă
de neînlocuit. Pentru o imagine (fragmentară) a competiţiei, v. bibliografia
selectivă. De asemenea, se impune o extrem de utilă incursiune pe internet,
destule referinţe bibliografice fiind de altfel accesabile.
• Odată cu Nobelul din 2012 s-a demonstrat
definitiv că pluripotenţa celulelor impune o definiţie cu geometrie variabilă.
(v. tabelul şi ref. L Coulombel, accesabilă, cel puţin pentru internauţii cu
experienţă şi răbdare).
• Alte premii Nobel – Medicină pentru cercetări
în domeniul celulelor suşă: v. anii 1990 şi 2007.
• O convingere personală (deoarece m-aş mira
să fiu contrazis): laureaţii anului 2012 au obţinut primele celule pluripotente
care nu generează nicio problemă de etică, bioetică etc.
• Urmează şi o observaţie sceptică:
reprogramarea celulară poate conferi imortalitate unei celule, dar nu unui
individ. Asta, pentru comentatorii care au proclamat descoperirile o soluţie
pentru tinereţea veşnică (a câta?). Să ne amintim de Nobelul din 2009, când
decriptarea misterelor telomerilor şi descoperirea telomerazei a reaprins
puternic iluzia tinereţii veşnice. Nu-i mai amintesc pe cei trei laureaţi,
profit de ocazie să precizez că doi erau femei, caz excepţional, îndeosebi în
medicină. Altminteri, de câţiva ani, forurile din Stockholm au promis o
ameliorare a prezenţei feminine către consacrarea supremă. Deocamdată fără un
efect vizibil.
• O observaţie optimistă: nu ştiu dacă
oamenii vor deveni nemuritori (asta ar mai lipsi în această lume, iar nemurirea
depăşeşte limitele ştiinţei), dar sunt convins că laureaţii anului 2012
contribuie prin lucrările lor la dezvoltarea medicinii regenerative.
• Primul laureat Nobel pentru Medicină
japonez a fost Susumu Tonegawa (n. 1939) în 1987, pentru descoperirea
principiului genetic care determină diversitatea anticorpilor. Deşi S. Kitasato era cu totul îndreptăţit să
împartă primul premiul Nobel pentru Medicină din 1901 cu germanul E. Behring,
pentru 
lucrările asupra seroterapiei difterice. Sunt absolut convins că, în
continuare, cercetătorii japonezi vor fi în prim-plan, deoarece excelează prin
rigoarea demonstraţiilor experimentale. Nu ştiu ce vor face chinezii; indienii şi
pakistanezii excelând în fizică şi în economie. Dar să nu uităm nici atracţia
cercetătorilor superdotaţi pentru SUA, deşi Europa rezistă destul de bine,
îndeosebi prin Marea Britanie, Germania şi chiar Franţa.
• Închei cu aplicaţiile medicale ale iPS. Iminente sunt utilizările în
descifrarea unor boli cu spectrul relativ larg, precum şi dezvoltarea unor
platforme pentru testări toxicologice sau dezvoltarea de medicamente.
Descoperirile realizate de sir John Gurdon şi Shinya Yamanaka sunt cu adevărat fundamentale,
generând un câmp de cercetare în întregime nou, dar şi cu speranţe de aplicaţii
medicale ce par să se contureze rapid.
BIOGRAFIILE LAUREAŢILOR
Sir
John Bertrand Gurdon
S-a
născut la 2 octombrie 1933, în Dippenhall, comitatul Surrey – Marea Britanie.
Studiază mai întâi literatura la colegiul din Eaton, apoi la Christ Church -Universitatea Oxford. După bunul
obicei britanic, în dosarul său de studii a rămas următoarea notificare, făcută
de profesorul de biologie din liceu: „Are idei să devină cercetător; dacă ne luăm
după performanţele sale actuale, este ridicol“. Ceea ce nu l-a împiedicat pe
Gurdon să se dedice biologiei. Rezultatele apar rapid, în 1956 obţinând diploma
de zoolog cu menţiunea „foarte bine” (first
class Honours). În 1960 se înscrie la doctorat, sub direcţia lui Michael
Fischberg, iar în 1961 obţine titlul de PhD
cu teza „Studies on nucleocytoplasmatic
relationships during differentiation in vertebrates“. Urmează timp de doi
ani un stagiu postdoctoral în SUA, la Caltech, unde efectuează studii de
genetică. Apoi revine la Departamentul de Zoologie al Universităţii din Oxford
(1962). Aici începuse încă din 1958 cercetările asupra transferului nuclear,
rezultatele obţinute aducându-i după cinci decenii consacrarea supremă. Utilizând
ca model experimental broasca Xenopus
(v. cele două fotografii), J. Gurdon
a izbutit să demonstreze că nucleul unei celule epiteliale intestinale de
broască, injectat în ovocitul unei alte broaşte din care s-a extras nucleul
propriu, este „reprogramat“ şi poate dirija un program conducând la naşterea de
broaşte vii. Confirmare strălucită că genomul unei celule diferenţiate este
echivalent cu cel al zigotului şi că, totodată, citoplasma ovocitului prezintă
această putere de reprogramare. În 1962, sir John Gurdon şi-a încheiat cu probe
experimentale complete demonstraţia.
Au
fost necesari exact 42 de ani pentru a arăta că acest tip de reprogramare prin
transfer de nucleu este posibil şi la mamifere: în 1997 se năştea oaia Dolly,
rezultată din reprogramarea prin transfer de nucleu, de asemenea posibilă şi la
mamifere. Întrebarea dacă sir John Gurdon devenea laureat Nobel fără
descoperirile grupului condus de Shinya Yamanaka este superfluă. Contribuţiile
sala ştiinţifice sunt certe, asemănătoare cu distincţia sa.
Din
anul 1965, Gurdon a ocupat prima poziţie în învăţământ, de lecturer.
În
1971 este ales membru al Royal Society, apoi se mută la Laboratorul de Biologie Moleculară (1971–1983) al Medical
Research Council (MRC) situat în Cambridge. Începând din anul 1983 devine
profesor de biologie celulară la Universitatea din Cambridge. Din anul 1989
este membru fondator al Wellcome/CRC Institute for Cell Biology and Cancer
(devenit mai târziu Wellcome/CRC UK) din Cambridge, pe care l-a condus până în
2001. A fost membru al Nuffield Council of Bioethics (1991–1995) şi master al Magdallene College, Cambridge
(1995–2002). În anul 1995 a fost înnobilat de Regina Marii Britanii, iar în
2004, Wellcome Trust/Cancer Research UK Institute for Cell Biology and Cancer şi-a
modificat denumirea în onoarea sa, în Gurdon Institute. A primit numeroase
premii, medalii şi titluri onorifice, printre care: 1977 – Premiul Paul Ehrlich şi Ludwig Darmstaedter; 1989 – Premiul Wolf; 1989 – Membru asociat
al Academiei Franceze de Ştiinţe; 2005 – Membru de onoare al Asociaţiei
Americane, iar 2009 – Albert Lasker Basic Medical Research Award, când l-a
întâlnit pentru prima oară pe Shinya Yamanaka.
Sir
John Gurdon este renumit pentru distincţia, modestia, amabilitatea şi umorul său.
În ultimele săptămâni a acordat zeci de interviuri, dar mi se pare potrivit
cuvântul său (rostit în numele laureaţilor Nobel pentru Medicină) la 10
decembrie a.c. cu ocazia banchetului în cadrul căruia regele Suediei a înmânat
premiile. Evident, cu excepţia premiului Nobel pentru Pace, acordat la Oslo,
Comunităţii Europene. Probabil o încurajare pentru atenuarea crizei. În treacăt,
mă întreb totuşi dacă premiul va apărea în CV-ul vreunui responsabil european.
Nu
voi traduce integral Banquet Speech.
După formulele de politeţe, J. Gurdon îl menţionează mai întâi pe Shinya
Yamanaka, cu meritele sale, afirmând că acesta s-a născut în anul când el
efectuase deja descoperirile sale cele mai importante (1962). Nu au lucrat
niciodată împreună, iar premiul i-a alăturat în mod fericit pe aceeaşi cale, a
alinării suferinţei umane. Referindu-se la sine, sir John Gurdon îşi dezvăluie
o sensibilitate lirică. A lucrat toată viaţa cu ouă şi embrioni de broaşte.
Comparate cu alte animale mici, acestea figurează proeminent în lumea
literaturii. Ele, a spus J. Gurdon în discursul său, au câştigat primul premiu
în anul 405 î.Hr., când Aristofan (c. 446-386 î.Hr.), cel mai mare poet comic
al antichităţii greceşti a scris (printre cele 11 piese păstrate) comedia
„Broaştele“. „Corul broaştelor“ rămâne nemuritor până în zilele noastre.
Urmează citarea unor versuri în care un poet englez (obscur) elogiază broasca
„acest animal blând 
cu pielea catifelată“. Cu o mărturisire a laureatului:
„Eu însumi am fost marele beneficiar al acestui animal, care merită să fie
tratat cu blândeţe“. Apoi a vorbit în termeni elogioşi despre lucrările lui
Yamanaka, precum şi de perspectivele deschise în medicina regenerativă. A
încheiat mulţumind colaboratorilor şi familiei, neuitând să afirme că săptămâna
petrecută la Stockholm rămâne pentru el o experienţă minunată, unică.
Shinya Yamanaka
S-a
născut la 4 septembrie 1962 în oraşul japonez Higashiosaka. După studii urmate
la Tevnõji High School din cadrul Osaka Kyoiku University, s-a înscris la Kobe
University, urmând medicina. În 1987 a obţinut titlul de MD, iar între 1987 şi 1989, a fost medic rezident în chirurgie
ortopedică la National Osaka Hospital. Ce a urmat a devenit aproape o legendă
istorisită cel mai bine, evident, de însuşi Yamanaka într-o secţiune distinctă „From orthopedic surgeon to scientist”
din articolul „Ekiden to iPS Cells“
(publicat de viitorul laureat în Nature
Medicine, vol.15, nr.10, oct. 2009, pp. XI-XIV). Yamanaka mărturiseşte că şi-a
dat seama de absenţa talentului de chirurg, dar şi de neîncrederea sa în
tratamentul unor boli sau traumatisme. În consecinţă, a început să se
intereseze de ştiinţele medicale fundamentale. În 1989 a început „maratonul“ său
de cercetător în laboratorul de farmacologie – Osaka City University Graduate
School of Medicine, condus de Kenjiro Yamamoto. În următorii patru ani el a învăţat
esenţialul despre designul, conducerea şi analiza experimentelor sub îndrumarea
mentorului său direct, Katsuyuki Miura. Ca student PhD în farmacologie, el a fost captivat de transgeneza şi
identificarea genelor la şoarece, precum şi de inducerea deleţiei unor gene,
deoarece agenţii farmacologici, în opinia sa, nu produceau miracole. În 1992 a
încheiat teza de doctorat, apoi are şansă, deoarece este acceptat pentru un
stagiu postdoctoral de Thomas Innewrity la Gladstone Institute of
Cardiovascular Disease din San Francisco. O inovaţie capitală este adesea
facilitată de un stagiu într-un centru
de cercetare puternic din SUA. Yamanaka,
neîndoielnic un cercetător superdotat, genial, se implică în lucrările
laboratorului, dar în mintea sa se nasc idei noi, nonconformiste. Revine în
Japonia, între 1997 şi 2004 lucrând la Colegiul doctoral de ştiinţe şi tehnici
din Nara, înainte de a se integra la Universitatea din Kyoto, păstrând şi relaţia
cu Gladstone Institute.
Anul
2007 este crucial în consacrarea sa ştiinţifică: obţine (cu echipa sa) pornind
de la fibroblastele de şoarece iPS (induced pluripotent stem cells),
celulele stem pluripotente induse. Tehnologia este de ultimă generaţie,
constând în reprogramarea genetică a unor celule obişnuite, diferenţiate,
consecutiv căreia acestea se comportă drept celule stem. Yamanaka a avut ideea
să introducă în mediul celular genele necesare pentru pluripotenţă, prin intermediul
unui vector, urmată de integrarea lor aleatorie şi multiplă în genomul
acestora. Tehnologia vizează utilizarea celulelor stem pluripotente induse,
provenite chiar de la bolnavii respectivi, în terapeutica regenerativă a
organelor afectate, bazată pe capacitatea acestora de a se transforma în orice
tip de celulă diferenţiată în organism.
Shinya
Yamanaka şi colegii săi de la Universitatea din Kyoto au provocat un „cutremur ştiinţific“
care în numai şase ani i-au condus la premiul Nobel. Aceasta deoarece ei au reuşit
să „creeze” celule suşă pluripotente pornind de la orice celulă diferenţiată
din organism.
Lucrările
echipei japoneze deschid o eră cu totul nouă, deoarece oferă o tehnică simplă şi
ingenioasă şi care nu pune probleme etice majore: reprogramarea celulelor
adulte umane în celule suşă pluripotente prin intermediul unor factori de
transcripţie. Fără să ajungem la descrierea în amănunt a unor experimente, S.
Yamanaka şi colab. au adăugat celulelor adulte diferenţiate un cocktail de gene
care le permite acestora dediferenţierea şi revenirea la starea imatură, de
celule suşă. Ele sunt puternic exprimate când sunt „stinse“ într-o celulă suşă
hematopoietică sau în orice altă celulă suşă adultă sau celulă diferenţiată.
Cum se poate obţine reprogramarea genică? Prin accesul la maşinăria transcripţională.
Redăm
pe scurt doar un experiment crucial: toate cele 24 de gene codificând factor de
transcripţie au fost introduse în prima etapă într-o cultură de fibroblaste de şoarece.
Puţine dintre acestea au generat colonii care au arătat o asemănare remarcabilă
cu celulele stem embrionare (ES). Genele capabile să 
inducă un număr
semnificativ de colonii au fost reduse numeric după experimente extrem de
laborioase. Până la urmă, selectaţi unul câte unul, s-a ajuns la identificarea
unei combinaţii de doar patru factori de transcripţie (Myc, Oct 3/4, Sox 2 şi Klf
4) care erau suficienţi să convertească fibroblastele embrionare de şoarece
în celule stem pluripotente. Dar experimentele nu s-au oprit aici. Din nou din
motive de concizie v. îndeosebi excelentul articol „Mature cells can be reprogrammed to became pluripotent“ de Jonas
Frisén, Urban Lendahl şi Thomas Perlmann (din care am preluat reprezentarea
schematică inclusă în textul de faţă). Articolul e disponibil pe site-ul www.Nobelprize.org.
Pentru cititorii deosebit de interesaţi de subiect este utilă, de asemenea, o
incursiune în bibliografia selectivă.
Yamanaka
a fost pasionat din studenţie de sport. A făcut parte din echipa de rugby a
universităţii şi a practicat judo (2 dan), maratonul, pe care nu l-a abandonat
niciodată. În 2011, a alergat în scopuri caritabile la maratonul inaugural
Osaka, iar în 2012 la maratonul Kyoto spre a câştiga bani pentru cercetările
asupra iPS. De unde se vede cât de
costisitoare este o cercetare de importanţă capitală. Cel puţin în cazul său,
sportul a facilitat, alături de dotarea naturală, voinţa de învingător în
cercetare.
Shinya
Yamanaka a fost onorat, în semn de recunoaştere, cu numerose premii, titluri şi
medalii, printre care: 2007 – Osaka
Science Prize; Inoue Prize for Science; Meyenburg Cancer Research Award;
2008 – Yamazachi-Teiichi Prize in
Biological Science & Technology; Robert Koch Prize; Medals of Honour (Japonia); Shaw Prize in Life Science & Medicine (denumit
şi Nobelul asiatic, comparabil financiar, dar nu şi în materie de prestigiu); Sankyo Takamine Memorial Award; 2009 – Lewis Rosentiel Award for Distinguished Work
in Basic Medical Research, Albert Lasker Award for Basic Medical Research;
2010 – March of Dimes Priye in
Developmental Biology; 2011 – Albany
Medical Center Prize in Biomedicine; Wolf Prize in Medicine; McEwen Award for
Innovation; 2012 – Millenium
Technology Prize, cu valoare de 1,2 milioane euro, câştigat alături de
Linus Torvalds,
creatorul sistemului de operare Linux. S-au înmulţit premiile
asiatice, acordate adesea şi americanilor sau europenilor.
Cu
ocazia numeroaselor interviuri, S. Yamanaka impresionează prin comportamentul său
tipic japonez tradiţional – produs al unei culturi –, amabilitate, francheţe şi
forţă mentală. Mă refer doar la interviul acordat lui Adam Smith, care i-a
transmis de la Stockholm vestea la care speră mulţi cercetători de elită.
Laureatul a afirmat că este deosebit de onorat să împartă premiul cu sir John
Gurdon. Apoi, când A. Smith i-a amintit că a împlinit cu puţin timp înainte 50
de ani, cercetătorul japonez i-a răspuns că 1962 este nu doar cel al naşterii
sale, ci şi anul în care sir John Gurdon şi-a încheiat cercetările, deschizând
primul calea către premiul din 2012. Adăugând că tehnologia iPS înseamnă viaţa sa şi doreşte ca
aceasta să dea roade în clinică, la pacienţi. Acolo de unde tânărul rezident în
chirurgie ortopedică plecase în 1989.
