Întors în ţară, după absolvirea Facultăţii
de Medicină din Paris, Eugen Rizu,
fiul spătarului Grigore Rizu, susţine un concurs la Bucureşti, în 1886, şi
este numit profesor provizoriu; în anul universitar 1889–1890, este titularizat
profesor de terapeutică la Facultatea de Medicină din Iaşi. Dintru început,
susţinea că denumirea catedrei e bine să fie asemenea celor din Occident: „În
Germania şi apoi în alte ţări s-a adoptat denumirea de Farmacologie, care cuprinde studiul tuturor agenţilor care produc
modificări în organismul viu, indiferent dacă produc sau nu efect curativ“
(Bulletin de la Société des Médecins et Naturalistes de Jassy, 1897). A reuşit,
în perioada cât a funcţionat la catedră, să o dezvolte şi să creeze o bază
importantă laboratorului de farmacologie, care devenise unul din cele mai
importante din facultatea ieşeană. A fost decan al Facultăţii de Medicină din
Iaşi (1889–1892), ceea ce a contribuit la sporirea bazei materiale a catedrei,
iar saltul important pe care l-a realizat la nivelul dotărilor i-a tulburat pe
colegii săi, care au protestat, mergând până a-l acuza de orientare preferenţială
a fondurilor spre laboratorul său.
Eugen Rizu (1850–1892) a gestionat un
conflict survenit în anul 1890 între epitropul Spitalului „Sf. Spiridon“ şi
profesorii clinicilor de chirurgie şi obstetrică, primul cerând evacuarea
clinicilor din cadrul spitalului. Decanul de atunci s-a adresat Ministerului
Instrucţiunii, cu propunerea de mutare a Facultăţii de Medicină în palatul cumpărat
de la urmaşii domnitorului Mihail Sturdza (construcţie aflată în spatele
Catedralei Mitropolitane), unde să funcţioneze şi clinicile universitare. Se
decide însă mutarea clinicilor în casele Başotă (str. Sărăriei), iar Eugen Rizu
contribuie, şi de această dată, la dotarea acestora (Drapelul, 1890). Urmare a
acestei neînţelegeri, Rizu decide adoptarea unui regulament de funcţionare a
clinicilor, în care se precizează raporturile dintre Epitropia „Sf. Spiridon“ şi
profesorii Facultăţii de Medicină.
Alături
de profesorul Vasile Bejan, Eugen Rizu a participat la editarea revistei
„Gazeta Medicală din Iaşi“, din al cărei comitet redacţional mai făceau parte şi
G. Botez, G. Socor şi E. Riegler. La 4 aprilie 1885, în primul număr, preciza
în argument: „Apariţia acestui diar era imperios cerută. (...) Punem dar
coloanele acestui diar la dispoziţia fiecăruia dintre confraţii noştri, bineînţeles
întrucât priveşte interesul ştiinţei şi cel al instrucţiunii medicale“. E. Rizu
a iniţiat, împreună cu câţiva colegi, editarea unui buletin al Societăţii de
Medici şi Naturalişti din Iaşi. La 28 noiembrie 1886, se afla în comitetul de
iniţiativă, iar peste puţină vreme, în ianuarie 1887, era în conducerea publicaţiei,
care „deschide paginile sale tuturor ómenilor de sciinţă, din ţară şi străinătate
şi le face un călduros apel spre a-i da preţiosul lor concurs, ca astfel, cu
puteri întrunite, să se pótă ajunge la scopul dorit“ (Buletinul Societăţii de
Medici şi Naturalişti din Iaşi, nr. 1, 1887).
E.
Rizu era şi medic al Băilor „Repedea“; a condus secţia ştiinţifică a Societăţii
Literare şi Ştiinţifice din Iaşi, care, în 1889, a editat revista Arhiva
(director A. D. Xenopol); în 1887, a organizat la Iaşi un congres medical,
fiind secretar al acestei manifestări.
Corina,
fiica lui V. A. Urechia şi a Luizei Pester, s-a căsătorit cu Eugen Rizu; ca dotă,
a primit casele socrului său din capitala Moldovei, bijuterii în valoare de
3.837 de lei/aur, garderobă, trusou şi alte bunuri de 5.450 lei (Arhivele
Statului Iaşi, 1882). După nuntă, Alexandru Macedonski i-a dedicat Corinei Rizu
versurile: „Corina inimă-nsemnează / În dulcea limbă a lui Petrarca, / E pentru
veci căsătoria / Când inima conduce barca“. Mariajul s-a încheiat însă curând,
soţia cerând divorţul de „brutalul dr. Eugen Rizu“.
Nicolae Leon, în
amintirile sale, evocă finalul vieţii lui Eugen Rizu: „Era profesor şi director
al laboratorului de farmacologie; încurcându-se cu banii facultăţii, a luat din
laborator un flacon cu 250 de grame de laudanum, l-a băut şi s-a pus în pat să
doarmă pentru totdeauna. A doua zi dimineaţă, când am aflat şi ne-am dus să-l
vedem (laboratorul lui era în casele Negruzzi din strada Muzelor), l-am găsit
în stare de somnolenţă. Cu toate îngrijirile ce i s-au dat, n-a mai trăit decât
un ceas. În timpul acela era căsătorit cu o nepoată a lui Lascăr Catargiu.
Pentru greşeala comisă şi-a dat singur pedeapsa supremă“.
