Dimitrie Ionescu (1876–1929) a studiat la Facultatea de
Medicină din Bucureşti, oraşul său natal, a urmat diverse stagii de
specializare în străinătate şi, după revenirea în ţară, a funcţionat ca
profesor suplinitor de Farmacologie materia medica şi arta de a formula, în
cadrul Facultăţii de Medicină din Iaşi, între 1911 şi 1912. Ulterior s-a
transferat în Capitală. Prin pensionarea profesorului Nicolae Măldărescu
(1850–1910) şi vacantarea postului, D. Ionescu devine coordonatorul Catedrei de
farmacologie, ce va intra într-un proces intens de transformări, noul titular dându-i
altă dinamică şi orientare. Numirea sa a făcut „mare vâlvă“ printre studenţi.
Cu spiritul său organizatoric, a înfiinţat un laborator, pe care l-a dotat
corespunzător, precum şi un amfiteatru necesar prelegerilor academice.
Clinica Medicală a
Spitalului Filantropia, pe care o va conduce din anul 1920, era cunoscută prin
aceea că fiecare membru al colectivului se forma pe o anume direcţie şi aborda
distinct, dar şi colaborativ, teme de cercetare extrem de avangardiste.
Profesorul Dimitrie Ionescu a contribuit în mod esenţial la realizarea planului
noului spaţiu al clinicii şi a elaborat „Îndrumătorul pentru examinarea
bolnavilor şi luarea foilor de observaţie în bolile interne“, ghid foarte
apreciat de studenţi şi clinicieni. Publica importante lucrări ştiinţifice, în ţară
şi străinătate, iar în clinică a organizat un laborator de fiziologie,
patologie experimentală şi fiziologie comparată, fiind un tip de clinician promotor
al metodei experimentale.
Viaţa sa, considerată
scurtă din perspectivă umană, a fost intensă şi rodnică. Calităţile sale de
cercetător, şef de clinică, pedagog apreciat, apropiat de studenţi, om cu iniţiativă
şi apropiat de cultură rămân în memoria istoriei medicinii şi a foştilor săi
studenţi sau colaboratori. Dr. P. Tomescu, într-o evocare pe care o făcea
maestrului său în anul 1933, îi contura un portret sensibil: „Tânăr, înalt,
extrem de simpatic şi foarte bun vorbitor, noul profesor ne atrăsese de la
primele sale lecţiuni, nu numai prin impecabila formă a cuvântării, dar mai
ales prin fondul documentat al expunerilor sale, bazate pe numeroase date
experimentale. (…) La început, izolat de mulţime, cultivând prietenia
profesorului Toma Ionescu şi a cercului său de prieteni şi de colaboratori,
devenise, după câţiva ani de la război, comunicativ şi amical în cercuri
medicale mai largi, unde apărea din ce în ce mai des. (…) el căuta să găsească,
în mijlocul societăţii în care pătrundea, acel suport moral şi social întins şi
profund, pe care un grup aristocratic, dar restrâns, nu-l mai poate da în epoca
actuală de excesivă democraţie. Pusese în mişcare tot talentul, toată
ingeniozitatea şi marea sa autoritate, pentru a construi o clinică medicală ce
trebuia să cuprindă cele mai noi perfecţiuni ale tehnicii. Îşi formase o pleiadă
de elevi pregătiţi în diferite ramuri ale medicinii interne şi biologiei cu
ajutorul cărora putea să abordeze cele mai fine şi mai complexe probleme. Îşi făurise
un plan de lucru de mari proporţii şi cu perspective admirabile. Această
minunată construcţie materială şi spirituală a fost brutal întreruptă de
dispariţia neaşteptată a aceluia care crease cu atâta grijă o întreagă şi
complexă organizaţie ştiinţifică şi didactică.“
