Practica ulterioară, îndelungată, de medic aflat în postura de a fi participant activ la prevenirea apariţiei multor boli infecto-contagioase, prin imunizarea populaţiei cu produsele datorate celebrei unităţi de cercetare şi producţie, la observarea profundei schimbări a structurii morbidităţii din ţara noastră, mi-au furnizat argumente suplimentare de recunoştinţă şi admiraţie. De aceea, mult, mult mai târziu, când, după 1990, la redacţie au început să ne sosească informaţii potrivit cărora Institutul urmează a-şi restrânge activitatea, consecinţă a – dintr-odată descoperitei – înapoieri(i) tehnologice, ba chiar că se va privatiza incorect, la iniţiativa „malefică“ a unor noi lideri, ori că se va alipi, ca o secţie, Institutului de Igienă, am fost intrigat, ba chiar revoltat, încercând să aflu adevărul ori dedesubturile zvonurilor. De curând, pe net a circulat un document alarmist conform căruia, „pe ascuns, ceea ce nici regimul comunist nu a îndrăznit“, persoane din MS şi Institut intenţionează „să anuleze prevederile Legii de înfiinţare a unităţii printr-o hotărâre de guvern“. Sunt rezervat în a face publică lista numelor citate ale echipei demolatoare, în absenţa verificării afirmaţiilor cuprinse în documentul înaintat şi redacţiei, mai ales că acesta ne-a sosit în plină campanie electorală şi când unii dintre cei numiţi nu se mai aflau în posturile-cheie menţionate în textul denunţului. Un precedent similar – demolator – ar fi existat şi în perioada 2001–2004, din partea aceloraşi persoane incriminate, dar care atunci ocupau poziţii decizionale inferioare celor din 2009, deci, fără şanse de succes. Miza, înţeleg, ar fi terenul, proprietate a Institutului, din Bucureşti şi din Băneasa, care s-ar dori a fi folosit pentru afaceri imobiliare, acceptarea numai a acestei tranzacţii de pildă, urmând a fi „răsplătită“ cu sume imense. De asemenea, era acuzată pentru incompetenţă actuala administraţie, în special prin lipsa de pregătire ştiinţifică/medicală a managerului… Probabil, vom iniţia o anchetă jurnalistică, de îndată ce agitaţia politică se va fi liniştit, sperând însă ca demersul nostru să nu fie tardiv.

     În mod logic, suita de monografii debutează cu aceea intitulată: „Profesorul Victor Babeş. Fondatorul bacteriologiei în România (1854–1926)“. S-au exprimat adesea opinii partizane cu privire la Babeş şi Cantacuzino, la priorităţi şi la locul pe care ar „merita“ să-l ocupe unul în raport cu celălalt. Autoarea tranşează elegant această, evident, falsă dispută: „Profesorii Victor Babeş şi Ioan Cantacuzino au fost cei doi mari întemeietori ai microbiologiei româneşti. În timp ce Victor Babeş, fost elev al şcolii germane, fiind puternic influenţat de curentele morfologice ale acesteia şi în primul rând la concepţiile lui Rudolf Virchow, apare astăzi drept întemeietorul muncii metodice şi sistematice, Ioan Cantacuzino, fost elev al şcolii franceze, a creat o şcoală de fiziologie şi a introdus metode experimentale conform principiilor lui Claude Bernard, cu ajutorul cărora va studia legile diriguitoare ale vieţii“. Victor Babeş fondează, în 1887, primul Institut de Cercetări Medicale

din Bucureşti pentru cercetări în domeniul anatomiei patologice şi bacteriologiei (unde are loc perfecţionarea tratamentului turbării – „al treilea institut antirabic din lume“). A descoperit peste 50 de germeni, între 1888 şi 1892 descrie Babesia bovis şi B. ovis; face cercetări în lepră, tuberculoză, pelagră, studiază diferite asociaţii microbiene. Autoarea subliniază faptul că: V. Babeş „a introdus diagnosticul microbiologic în România, a înfiinţat şi primele laboratoare de igienă şi bacteriologie din ţară“. Ales, în 1893, membru al Academiei Române, pentru importanţa şi diversitatea activităţii sale ştiinţifice, precursor în virusologie, genetică, antibioterapie, imunologie, medicină socială şi educaţie sanitară era însă „rezervat şi excesiv de rece şi sobru în contactele sale profesionale, prezentând chiar o mare nesociabilitate în relaţiile cu colaboratorii, fapt ce nu i-a permis să-şi formeze discipoli şi deci să nu lase o şcoală proprie, spre deosebire de contemporanul său, prof. dr. Ioan Cantacuzino“. De aici, probabil, lipsa de simpatie a unor iatroistorici, cuceriţi mai degrabă de carisma, de nobleţea comportamentului, de jovialitatea profesorului Cantacuzino. Următorul portret este închinat cu justificată veneraţie profesorului Ioan Cantacuzino (1863–1934): „Creator de şcoală de microbiologie în România“. Imensa operă în combaterea epidemiilor, în fondarea şi organizarea Institutului de Seruri şi Vaccinuri (1921), care îi va purta numele, în crearea unei şcoli (Şcoala cantacuzinistă) – pepinieră a viitorilor mari cercetători care aveau să-i continue şi să-i dezvolte preocupările şi după dispariţia sa fizică – deschiderea către Artă a savantului sunt detaliate pe multe pagini. Se menţionează şi faptul că, în 2007, SMSPR l-a omagiat pe omul de cultură I. Cantacuzino, iar la sediul Clubului Medicilor al Fundaţiei „Victor Babeş“ de la Spitalul „Victor Babeş“ din Bucureşti, a avut loc un Simpozion intitulat: Ion Cantacuzino – spirit universal, la care mai mulţi medici-scriitori au vorbit despre personalitatea profesorului Cantacuzino şi au evocat amintiri despre acesta.

     O bibliografie (mult prea) selectivă încheie acest preţios tezaur iatroistoric. Ne pare rău – e aproape o nedreptate – că această lucrare a apărut în condiţii tipografice modeste (ne referim, îndeosebi, la iconografie), sugerând Institutului ori unor posibili sponsori să contribuie financiar pentru o reeditare pe măsura valorii sale.