Relaţia de colaborare medic-asistent medical a comportat și comportă, mai ales în ziua de astăzi, sinuozităţi, aversiuni, neîmpliniri, frustrări. Trei Doamne – doctoriţele Elena Mierlescu (foto 2), Livia Manea (foto 3) și asistent medical Ana Budacă (foto 1) –, care au slujit Spitalul Orășenesc Moinești, au fost, în opinia mea, un model de profesionalism, severitate, rigurozitate, conștiinciozitate. Au fost iubite și apreciate de toţi suferinzii care au beneficiat de îngrijirea lor înalt specializată.

Cum istoria nu a tras cortina și mai există încă foști pacienţi tămăduiţi de cele două doctoriţe și mai apoi de asistenta medicală Ana Budacă, voi creiona ce a însemnat colaborarea dintre ele și, mai ales, cu mai-marii clinicilor universitare de la acea vreme. Nu pot exclude faptul că unii cititori poate le-au cunoscut personal pe cele trei „pisici aristocrate” ale medicinei moineștene.

Medicul fără asistent nu poate, asistentul fără medic, la fel! Dacă personalul medical mediu vrea, orice act medical poate fi compromis, iar o gardă se poate transforma într-un infern. Nu se poate fără asistenţii medicali! Nu! De aceea, ei trebuie respectaţi, înţeleși, ocrotiţi, stimulaţi, încurajaţi spre perfecţionare. Cele două doctoriţe au fost personalităţi marcante, bineînţeles cu structuri diferite, dar severe, serioase, profesioniste, recunoscute la nivel naţional în anumite centre universitare cu care au colaborat.

Le-a unit profesionalismul

Asist. med. Ana Budacă absolvea Școala de Surori Medicale din București din cadrul Spitalului Colţea, în anul 1951. A studiat cu profesorii mari ai vremii, precum Juvara, Amza Jianu, Alfred Rusescu și alţii.
În 1951, este repartizată la Spitalul Orășenesc Comănești, unde lucrează cu viitorul profesor de urologie și ministru al sănătăţii, prof. dr. Eugeniu Proca.

În 1953, se transferă la Circumscripţia Sanitară Moinești, devenită ulterior Dispensarul Urban nr. 1 adulţi și copii, colaborând cu dr. Livia Manea, proaspăt transferată de la Circumscripţia Medico-Sanitară Scorţeni. Cele două elaborează scheme de tratament contra rahitismului, îmbunătăţesc schemele de alimentaţie la copiii cu malnutriţie protein-calorică, în colaborare cu medicii pediatri Codreanu, Szekeres și alţii.

Înfiinţează serviciul de evidenţă speci­ală dispensarizată pentru diabetici, cardiaci și gravide, colaborând cu alţi medici valoroși ai spitalului, precum: Emil Ștefănescu, Mihai Ghiţescu, Elena Mierlescu, Emil Pavel, Virgil Rădulescu, Wilhelm Szabó, Jean-Paul Necșulescu, Gabriela Antonică, Valentin Tomescu, Victor Bobu, Alexa Deák, Petru Cristea, Mária Zsuzsanna Deák, biol. Georgeta Sersea.

A bătut dealurile și străzile arondate dispensarului, pe soare, pe ninsoare, pe ploaie, pe ger, la toate orele din zi și din noapte, efectuând tratamente la domiciliul bolnavilor compromiși și nedeplasabili la sala de tratament a dispensarului. Interesele bolnavilor erau mai presus de interesele
personale, chiar și ale familiei.

Eram copil și o însoţeam pe bunica (Ana Budacă), atunci când avea de făcut tratamente. Pot spune că a intrat în case de oameni necăjiţi, modești, cu condiţii de locuit insalubre, dar și în case de profesori, ingineri, medici și comandanţi, cu același spirit de profesionalism, cu demnitate și cu o abordare egală, indiferent de rasă ori etnie.

Oamenii au respectat-o și au iubit-o mult. Nu exista zi în care să nu fi ieșit cu bunica la cumpărături sau în oraș la plimbare și să nu fie oprită de cel puţin 20 de ori, să fie salutată respectuos, să i se facă complimente. S-a pensionat la cerere (pentru că s-a dedicat creșterii noastre, a nepoţilor), în ciuda rugăminţilor insistente ale dr. Livia Manea și ale directorului spitalului de la acea vreme, dr. Ioan Mierlescu.

Dr. Livia Manea, personalitate marcantă a breslei medicale moineștene, a absolvit Facultatea de Medicină din București, promoţia 1953. A studiat medicina sub bagheta marilor maeștri ai vremii: profesorii Rainer, Danielopolu, Hortolomei. A refuzat învăţământul superior și a venit ca medic de medicină generală la Circumscripţia Medico-Sanitară Scorţeni. Apoi, până la pensionare, în 1988, și-a desfășurat activitatea în Moinești, la Dispensarul Medical nr. 1 adulţi și copii, ca șefă a policlinicii și efectuând gărzi pe Secţia de medicină internă.

Cu un spirit diagnostic pătrunzător, cu o mare putere de anticipare și viziune a celor mai dificile cazuri medicale, a fost întotdeauna profesionistă – temperamentală, stăpână pe sine și pe vastele sale cunoștinţe medicale. A fost singurul medic primar de gradul II medicină generală din Moinești. A colaborat cu prof. dr. Nicolae Ursea, fost ministru al Sănătăţii, mai ales în privinţa anumitor cazuri de nefropatie gravidică, cu prof. dr. Iulian Mincu pentru cazurile dificile de diabet.

Dr. Elena Mierlescu, nume de referinţă în domeniul bolilor infecţioase și al patologiei hepatice, dar și al medicinei interne, absolvise în 1961 Facultatea de Pediatrie din Iași, dar nu a ales pediatria. S-a făcut remarcată de prof. dr. Maria Franche, personalitate marcantă a lumii medicale românești, iar mai târziu, la examenul de medic specialist în boli infecţioase, de acad. Marin Voiculescu de la Institutul de Boli
Infecţioase Colentina.

A fost un medic sever, exigent, cu principii bine conturate de organizare interioară a Secţiei de boli infecţioase. Nu admitea cozeria, lenea, minciuna și nepregătirea corespunzătoare ale cadrelor medii la patul bolnavilor. A elaborat scheme de tratament originale, personalizate, în acord cu starea clinic-biologică a fiecărui pacient, mai ales în cazul patologiei hepatice și al bolilor infecţioase eruptive. A colaborat cu prof. dr. Alexandru Oproiu, fiind foarte apreciată și regretată de acesta. A lucrat ca medic de circumscripţie la Dărmănești, unde, cu puţin timp înaintea sa, activase ca medic stagiar, și acad. Leon Dănăilă.

Regalul sufletesc

Se organizau, acasă la cele două doctoriţe, acele „coconade” de neuitat, cu ceaiuri medicale, mici șușe... de unde, bineînţeles, nu lipsea bunica Anișoara, prietena lor de nădejde. Eram și eu băgat în seamă pe acolo, pentru că bunica mă aducea cu ea uneori. Se vorbea despre literatură, artă, medicină, iar dr. Manea, inevitabil, avea și un mic discurs în limba franceză, limbă pe care o cunoștea la perfecţie și care îi era atât de dragă.

Discutau cazurile medicale – luându-se decizii dacă să le trimită sau nu mai departe, spre centrele universitare de vază – și despre profesorii cu care ele colaborau. Pe bunica o cooptau în iniţierea și schematizarea tratamentului, dozelor, duratei de timp, metodei de administrare. Bineînţeles că se discutau și cancanuri, uneori mai acide, mai neaoșe în a fi povestite, alteori mai hazlii.

Niciodată între cele trei „pisici aristocrate” n-am constatat vreun dram de invidie, bârfă, răutate. Nu au precupeţit niciodată nimic pentru actul medical. Când am devenit și eu, la rândul meu, student, am aflat – de la doamnele doctor, mai ales – lucruri pe care au simţit că mi le pot încredinţa. Ele n-au fost dependente de laudă; nu credeau în așa ceva! Nu și-au bătut joc de parafa lor, iar laudele sau felicitările le-au primit de acolo de unde a trebuit să fie primite și de unde, într-adevăr, contau pentru ele. Niciuna nu a fost genul doctoriţelor de cartier. Oricând ar fi avut absolut toate premisele să se bucure binemeritat de o activitate
universitară.

Bunica n-a discutat niciodată în casă despre serviciu, despre simpatiile și antipatiile din spital. Pentru bunica, nu exista cuvânt rău la adresa cuiva. Deseori, îmi interzicea și mie dreptul la opinie sau comentarii în acest sens.

Fiecare dintre cele trei a traversat perioade foarte grele pe drumul vieţii, dar a avut puterea să supravieţuiască și să ţină piept cu decenţă și eleganţă tuturor neajunsurilor acelor vremi și părerilor neavenite. Prima s-a stins dr. Livia Manea, urmându-i dr. Elena Mierlescu și apoi asist. med. Ana Budacă.

Deși au influenţat cariera multor cadre medicale prin specificul meseriei lor, în ultimii ani de viaţă au fost aproape uitate de lumea medicală moineșteană. Nu s-au bucurat de binemeritata recunoștinţă din partea succesorilor, așa cum li s-ar fi cuvenit din plin. Le rămâne însă amintirea neîntinată, vie, preţuirea și recunoștinţa unor foști pacienţi, care încă mai trăiesc și care, emoţionaţi, le rostesc numele cu lacrimi în ochi.

Pentru cei care le-aţi cunoscut și cărora v-au făcut bine, când treceţi prin cimitir nu aprindeţi o lumânare doar la căpătâiul rudelor și cunoscuţilor, luminaţi o clipă și memoria lor. Merită ca asupra lor să vegheze mereu lumina și preţuirea, așa cum ele au vegheat cu întreaga dăruire asupra
sănătăţii dumneavoastră.