Doctorul A. J. Cronin și-a scris romanele în prima
jumătate a secolului XX, perioadă în care practica medicală a fost invadată de
numeroase descoperiri științifice și tehnice. Din cărțile sale, în care
personajele principale sunt medici, se degajă părerea că adevărata misiune a
celor ce se dedică îngrijirii bolnavilor este ca în primul rând să le redea
acestora sănătatea și doar apoi să stea în laborator. Aceasta, pentru că mulțumirea
autentică vine după zile și nopți petrecute la patul bolnavilor și mai puțin de
la recunoașterea faimei de savant. În romanul Gran Canaria, Harveg
Leith, un medic de laborator, se exilează în urma unui eșec ce costă
viața pacientului și încearcă să-și poarte disperat înfrângerea pe meleaguri
exotice. Aici, în peisajul mirific al unei insule tropicale, vine în contact cu
o societate pestriță ca mentalitate și poziție socială. Izbucnirea unei
epidemii îl cheamă pe doctor să-și pună cunoștințele în slujba salvării soției
unui bogătaș, Mary Fielding, aflată în vacanță pe insulă. Dragostea fără
speranță care se naște între ei o repune pe picioare, după ce este salvată,
printr-o veghe prelungită, din ghearele morții. Atât neurastenia ei, cât și
depresia medicului vindecător se risipesc și amândoi se întorc în sânul
civilizației, în stare să reia viața de la început. Sfârșitul romanului îi
regăsește pe drumul de întoarcere: unul către medicină și celălalt către soțul
său anost, dar bogat și grijuliu. Personajele secundare se profilează într-o
lumină clară și sunt reprezentate printre altele de Robert Tranter, un pastor
ipocrit și Suzanne, sora sa misionară, de o contesă spaniolă scăpătată și
câteva figuri localnice pitorești.
Dar teza după care alegerea medicului între viața lângă bolnavi
și facilitățile clinicilor universitare este mai explicit expusă în romanul Anii
valoroși. Titlul său original, în limba engleză, este „The
Valorous Years“, dar mai apare și sub alte titluri: „Anii de tinerețe“
(The Green Years) sau în traducerea franceză a librăriei Albin Michel: „Les
années de l’illusion“. Aici, Duncan Stirling, un modest adolescent infirm,
renunță la slujba de secretar de primărie pentru a pleca fără niciun ban să
studieze medicina. La plecare lasă în urmă o mamă supărată, un tată alcoolic,
dar și pe Margret Scott pe care o iubea în secret la fel ca Euen Overton, fiul
unui bogat antreprenor și intern la clinica medicală Saint Andrews, rivalul său
atât în dragoste, cât și în profesie. Lipsit de mijloace, parcurge pe jos
distanța dintre satul său de baștină, Levenford, și Universitatea din
Saint-Andrews. Dar în drum este surprins de o furtună care-l obligă să accepte
găzduirea medicului de țară Angus Murdoch și a fiicei sale Jeanne. În urma
recomandării colonelului Scott, tatăl lui Margret este primit de doctorul
Ingliss, decanul facultății și medicul șef al Spitalului Victoria care-i
permite să se înscrie la concursul pentru bursă de studii. Reușind al treilea
din câteva sute de candidați, începe medicina, având șansa de a o cunoaște pe
Anna Geissler, un proeminent chirurg ortoped emigrat de la Viena, care îl va
lua sub aripa ei ocrotitoare. Mai mult, după ce, în timpul unei operații, scapă
din mână flaconul de anestezic, ea îi propune – și efectuează – refacerea
chirurgicală a funcționalității membrului paralizat ca sechelă a unei
poliomielite din copilărie. Își continuă studiile sub îndrumarea Annei
Geissler, care îl familiarizează cu cercetarea de laborator în patologia
sistemului nervos. Salvează un tânăr cu empiem pulmonar neglijat și termină
facultatea, fiind remarcat de profesori. La solicitarea vechiului său
binefăcător, doctorul Murdoch, îl înlocuiește pe acesta în clientela sa, prilej
cu care vindecă „in extremis“ o pneumonie gravă. O altă virtuozitate clinică
este reducerea fracturii cervicale a bătrânului doctor de țară, prins între
dărâmăturile unui baraj prăbușit. Între timp, Margret se căsătorește cu rivalul
său. Euen și Anna Geissler îi solicită colaborarea la clinica din Edinburg.
Refuză postul mult râvnit de președinte al Fundației Wallace, la care este
propus de profesorii universității, preferând să preia clientela rurală a
doctorului Murdoch, să renunțe la o idilă sugerată de Margret și să se
căsătorească cu Jeanne, fiica doctorului de țară.
Cronin face parte din grupul de scriitori britanici ai anilor
’40 din secolul trecut, al căror stil a realizat o creștere a vânzărilor
romanelor englezești și a atracției cititorilor pentru ele. Romanele scrise în
acest stil au creat un tip de proză aparte, diferită de ceea ce au dat
nuveliștii francezi ai secolului trecut. Celebrul romancier W. Somerset-Maugham
susține în lucrarea sa eseistică „Bilanț“ că printre cele mai importante
calități ale prozatorilor britanici, asemenea lui Cronin și a lui însuși, sunt
claritatea și simplitatea. Prima este o cerință neglijată întâmplător sau
deliberat, dovedind că scriitorul nu-și cunoaște el singur intențiile. Mulți
scriitori nu gândesc dinainte, ci numai pe măsură ce scriu.
Poate la fel de importantă precum claritatea este simplitatea,
calitatea pe care Cronin, alături de Somerset-Maugham o cultivă reușit.
Somptuozitatea este greu de digerat în cantități mari.
Sentimentalismul exagerat este pentru englezi lipsit de pudoare. Multe romane
franțuzești pe care le-am semnalat în prezenta rubrică au fraze rostogolitoare,
epitete maiestuoase, substantive bogate în nuanțe și asociații poetice,
încrengături de propoziții subordonate ce dau frazei gravitate și amploare, o
măreție ca aceea a valurilor ce se succed din mare. În contrast, simplitatea
este mai ușor acceptată de un cititor obișnuit, deși ea nu este un dar al
naturii; romancierii britanici au dobândit-o prin educația lor de tip behave
yourself.