Beția a produs
„prea multe crime, prea multe accidente, prea multe brutalități,
prea multe orori în fapte și cuvinte, prea multă nebunie, prea
multă infamie, prea mult delir, prea multă lipsă de conștiință,
ca și când altul,
violent, zgomotos, nesigur și idiot s-ar fi strecurat într-un corp
deșert, pentru a-l poseda“, scria Bernard Pivot, în „Dicționar
din dragoste de vin“ (editura Baroque Books & Arts, București,
2013). Ebrietas
vulgaris,furor
bibendi
și alcoolismul cronic, descris de Magnus Huss la mijlocul secolului
XIX, toate strecoară un altulîn
ființa umană. De la efectul de liză a pojghiței morale către
destructurarea activității psihice, alcoolul transformă interior
și se răsfrânge cu brutalitate înspre exterior.
Răsfoind presa
sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX constatăm că
problema alcoolismului apare în mai toate periodicele vremii, fie că
sunt ziare științifice, de modă sau ale bisericii. În articolul
„Criminalitatea în România“ citim: „Este de observat că
contingentul cel mai mare al condamnaților pentru omor îl dă
populațiunea rurală și că cele mai multe din aceste omoruri sunt
săvârșite din causa certurilor pentru posesiuni de pământ,
certuri al căror agent provocător este alcoolismul“ („Tribuna
Poporului“, an. I, nr. 114, 17/29 iunie 1897). O statistică arăta
că „30% din pacienții caselor de nebuni sunt alcoolici. Cu alte
cuvinte una din pricinile cele mai răspândite ale nebuniei este
băutura“ („Alcoolul, boala, accidentele și munca“, în
„Biserica și Școala“, an. XXXVI, nr. 19, 6/19 mai 1912).
Articole, broșuri, conferințe, statistici, interpelări
parlamentare, legi, dezbateri și multe alte acțiuni, mijloace
psihoprofilactice primare, împreună cu alte măsuri efective de
profilaxie secundară sperau într-o diminuare a alcoolismului în
România.
Alexandru
Obregia (1860–1937), fost director al Serviciului Sanitar Superior,
autoritate în psihiatrie ce a condus Liga Națională de Temperanță
și membru în comitetul de redacție al revistei „Antialcoolul.
Organul Ligei Antialcoolice
– Secțiunile
Iași-București“, considera alcoolismul o „adevărată robie“
și privea cu durere înspre cei vlăguiți de băutură, „stârpituri
slăbănogite“ care s-au distrus pe sine, au pulverizat familia,
condamnându-i și pe urmași, făcând aproape infanticid. Ziarul
„Epoca“ își anunța cititorii că joi, 30 ianuarie 1897, orele
opt și jumătate seara, dr. Obregia urma să conferențieze la
Ateneul Român despre „Alcoolism și degenerescență“ (seria II,
an. III, nr. 353, vineri, 17 ianuarie 1897).
Pentru a arăta rolul nefast –
social și medical – al consumului de băuturi alcoolice,
Alexandru Obregia a redactat broșura „Alcoolismul. Scriere de
propaganda antialcoolică“ (Tipografia I. Brănișteanu, București,
1925), care a fost premiată de Ministerul Sănătății și
Ocrotirilor Sociale. Sesiza că, în România, situația este „din
ce în ce mai rea“ și, din păcate, mulți din cei „deplin
formați și instruiți, cred că la noi în țară nu prea există
alcoolismul, că nu se bea prea mult“. Conform datelor statistice,
numărul cârciumilor sporise îngrijorător după război, astfel,
„în multe orașe și județe, s-a îndoit și întreit, în
Constanța s-a împătrit, în fine, în județele Iași și Vaslui
s-a încincit!“. În statele „culte“ se aproba deschiderea unui
birt la 1.000 de locuitori, iar pe plaiurile mioritice, se găsea
unul la 160 de suflete. Analizând consumul de vin, rachiu, spirt și
bere, dr. Obregia observa o sporire a acestuia, media fiind de circa
49 de litri pe cap de locuitor anual, ce „se pot prețui egali cu
ceva mai mult de 10 litri de alcool absolut“. În Norvegia,
consumul era de 2,5 litri. Românul „e copleșit de băutură, de
sărăcie și suferință“, pe când norvegianul „e sănătos,
curat și bogat“.
Profesorul Obregia aprecia că în
anul 1924 s-au cheltuit în România peste 20 de miliarde de lei
pentru băuturi, zile pierdute prin beție, pentru spitalizare,
poliție, justiție sau închisoare și se întreba: „Câte
clădiri, câte așezăminte bine-făcătoare nu s-ar putea face cu
aceste miliarde anual!?“. Estima că, doar cu o jumătate din
această sumă, s-ar putea ridica „aproape 6.000 școale rurale, cu
cealaltă jumătate 1.500 spitale sau 9.000 băi populare. Acestea
toate în fiecare an“.
Băuturile spirtoase tari reprezentau
pericolul cel mare pentru sănătate, sporit de modul în care erau
preparate și de cazanele primitive ce distilau țuica „încărcată
de esențe otrăvitoare“. „Cine a umblat prin satele noastre, la
vremea distilării borhotului în cazane, rămâne îngrozit de halul
de zăpăceală în care se află mai toți adulții, bărbați și
femei, ba chiar și unii copii“, nota profesorul.
Care era
soluția pentru aceste rele? Alexandru Obregia susțineacă
în România era necesară o educație antialcoolică, știut fiind
că în școlile românești „se dă învățătură de carte
destulă, dar educație puțină“. Milita pentru limitarea
autorizațiilor pentru localuri – adevărate „peșteri unde se
lăfăiește corupția și se pregătește crima“, cum le considera
Nicolae Iorga, în „Neamul Românesc“(iunie
1924) –, supunerea comercializării băuturilor alcoolice unor
reguli și reglementări precise și adoptarea unor măsuri severe,
după modelul țărilor nordice, în care se diminuase semnificativ
consumul alcoolului în ultimele șase decenii. De-a lungul secolelor
s-a putut observa eșecul majoritar al deciziilor dictate unilateral
de sus în privința culturii consumului de băuturi alcoolice. A
fost un rezultat al negocierii invizibile dintre elita financiară și
mase, încă o demonstrație a forței pieței ca diriguitoare a
istoriei.
Interesante și elocvente sunt
fotografiile din clinica sa, însoțite cu notații sugestive, pe
care le prezintă cititorilor spre a lua aminte la efectele
alcoolului.
