Când
vine vorba a se lăuda, mulţi români aduc în discuţie, nu de puţine ori, numele
unor personalităţi ale medicinii româneşti. Au citit sau auzit pe undeva despre
ei, locuiesc pe o stradă cu nume de medic sau vizitează vreo rudă internată
într-un spital ce are ca patron spiritual un fost profesor important şi, fără a
face un efort intelectual prea mare, reţin şi poate că se şi simt mândri că în
România au existat „oameni mari“. În scopul de a educa cetăţenii, în unele oraşe
chiar se menţionează, pe tăbliţele ce indică numele unor străzi, cine a fost
personalitatea al cărei nume îl poartă respectivele străzi, perioada în care a
trăit etc. Fără să vrea, locuitorii sau turiştii citesc aceste nume, care le rămân
în memorie, unora corect, altora schimonosit. Aşa, de pildă, străzii Pasteur,
unii bucureşteni îi spuneau „strada păstorului“.
Însă, dacă cei care n-au absolvit o facultate
de medicină şi nici nu au citit vreo carte de istoria medicinii pot avea o scuză
pentru greşeala de a pronunţa sau de a sluţi un nume, ce scuză le putem găsi
studenţilor medicinişti ori chiar medicilor care pocesc nume cu care frecvent
s-au întâlnit în cei şase ani de facultate? Mi-a fost dat să aud sau să citesc
despre „Nicolae Păulescu“ sau „Păunescu“, „Ioana Cantacuzino“ sau „Ion
Canta-Cuzino“, „Grete Popa“, Georgemil Paladi“ sau „Grigore Emil Palade“.
Recent am primit un e-mail de la o studentă medicinistă ce dorea să realizeze
un material pentru un post de radio despre „doctorul Parhor“. Tot ea mi-a scris
că vreme de câţiva ani a intrat pe poarta spitalului „unde a fost cardiolog
Parhor“ (Spitalul Clinic „Dr. C. I. Parhon“ din Iaşi). Însă, mai grav este
faptul că medici cu ani buni de practică medicală au probleme cu numele proprii
din medicina românească. Dacă auziţi din gura şefilor de secţie despre „George
Martinescu“, să ştiţi că este vorba despre „Gheorghe Marinescu“. Să-i scuzaţi că
poate au uitat sau au greşit. Dar dacă auziţi frecvent acelaşi nume stâlcit de
un profesor, care-i vede zilnic fotografia, trece cu maşina pe strada ce-i
poartă numele, primeşte şi invitaţii la simpozionul omagial dedicat marelui
neurolog, să nu-i găsiţi scuze şi să-l corectaţi. Cu blândeţe, nu agresiv.
Despre profesorul Gheorghe Marinescu
(1863–1938) s-a scris în urmă cu un an în Viaţa
medicală, însă frecvenţa cu care am auzit pronunţându-i-se greşit numele şi
descoperirea unei fotografii într-un anticariat bucureştean, m-a determinat să
vi-l readuc în atenţie, prin aceste rânduri, dar şi prin notele prof. dr. Gr.
T. Popa care, la trecerea în eternitate a savantului român, scria: „O viaţă şi
o operă din cele care apar cu raritate nu numai la noi dar şi aiurea. Un nume
comun (câţi Marineşti nu sunt în ţara noastră!) pe care o tenace desfăşurare de
forţă mintală l-a ridicat în slava intelectului internaţional. Omul, cu
defectele şi cu calităţile lui, nu era din aceia care să impună prin originea
familială, ori prin bogăţie iniţială. Nici fizicul, nici modul de a se exprima,
nici aspectul, nici modul de a se prezenta nu impresionau îndeosebi, şi s-ar fi
putut trece pe lângă el în toate zilele ca pe lângă un muritor oarecare. Şi
totuşi acest om ca oricare avea o sclipire
particulară în priviri şi era stăpânit de o pasiune a muncii cum rar se vede
printre noi. Până în ultimul moment al vieţii a fost preocupat de probleme ştiinţifice
şi până în ultima zi a lucrat. Se observa bine cum puterile trupeşti îl lasă,
cum fiinţa lui încet-încet se desparte de noi şi cu toate acestea neastâmpărul
mintal era mereu activ. Era un însetat de cunoaştere. Mereu voind să ţină pas
cu vremea, mereu căuta să se agaţe de toate problemele şi prin perseverenţă şi
lucru de migăleală ajungea mai totdeauna să-şi facă auzit glasul autorizat în
toate cercurile serioase. (…) Faima lui a fost rar dobândită de vreun alt român
şi numele său a contribuit la propaganda bună românească mai mult decât o
misiune întreagă. Exemplul său de muncă şi de pasiune în muncă e darul cel mai
strălucit pe care l-a făcut generaţiei sale; iar opera ştiinţifică consemnată
în articole şi volume este darul său pentru generaţiile viitoare, pe care a reuşit,
de pe acum, să le lege cu prezentul“ (Însemnări
ieşene, an. III, vol. VI, nr. 6, 1 iun. 1938).
