Puterea limbajului în psihiatrie, în
perioada comunistă, poate fi exemplificată prin procesul-verbal al unei
expertize medico-legale psihiatrice, efectuate de o comisie formată din trei
medici, condusă de profesorul Eduard Pamfil. Puterea, de fapt, nu era a
medicilor experţi, ci a angrenajului politico-ideologic decident la acea dată.
Ioan Faliboga s-a născut la 26 mai
1905, în comuna Vâlsăneşti – Botoşani. A fost învăţător, director de şcoală. În
1950, s-a mutat cu postul la Târgu Mureş, unde fiica sa (doctoriţă) se căsătorise
cu dr. Gheorghe Cornea. La 25 august 1953, a înfiinţat organizaţia anticomunistăComitetul Naţional de Eliberare, împreună
cu Gheorghe Maier (planificator) şi Ioachim Vlad (contabil). Sub influenţa
revoluţiei din Ungaria, aceştia au hotărât să pornească acţiunea şi, profitând
de ziua onomastică a ginerelui său, s-au întâlnit acasă la Faliboga. Au
discutat despre lansarea unei proclamaţii către popor şi organizarea unei
manifestaţii în Parcul Central.
Această
expertiză, efectuată în baza unei ordonanţe, deschide premisele unei analize
asupra conceptului de normalitate, prin formularea sa duplicitară. Conform 
dosarului
de Securitate nr. 651/1957, Ioan Faliboga a fost considerat şeful acestei
organizaţii „contrarevoluţionare“ şi a fost condamnat la moarte prin sentinţa
nr. 1.203 a Tribunalului Militar Cluj; după doi ani, sentinţa a fost schimbată în
muncă silnică pe viaţă. La 1 august 1963, după şapte ani de chinuri şi torturi,
moare în închisoarea din Gherla.
Ne rămâne
nouă, psihiatrilor, dificultatea soluţionării problemelor ce ţin de
anormalitate, ca şi aceea a stabilirii între ce limite se situează manifestările
aferente conceptului. Sigur că tema dezbătută, cu instrumentele avute la îndemână
de specialistul în psihiatrie, nu poate oferi mai multă clarificare decât
presupune analiza la zi a progreselor sau eşecurilor din acest domeniu. Oricum,
tema a preocupat şi continuă să preocupe pe cei mai avizaţi specialişti din
domeniul psihiatriei şi nu numai.
Cu
derogările de specificitate necesare, în această ecuaţie s-ar înscrie şi
problematica aferentă cazului investigării lui Faliboga. Sigur că trebuie
precizat interesul sistemului, totalitar în cazul de faţă, şi impactul produs
de soluţia comisiei de expertiză. Se înţelege de la sine că între interesele
sistemului şi starea psihică a bolnavului prima interesul sistemului, care nu
avea calitatea morală să mai ţină cont de normele acreditate într-o societate
normală. Există apoi paradoxul soluţiei date de comisia de expertiză. Pe de o
parte, se afirmă că Faliboga „este în posesia integrală a facultăţilor sale
mintale“, iar pe de altă parte, că ar avea o „personalitate paranoică cu idei
de reformă socială şi supraapreciere a valorii personale“.
La
Pamfil, problema anormalităţii sau a normalităţii rămâne suspendată de această
dilemă. Practic, soluţia dată de el este o formă duplicitară de evadare din
responsabilităţi, cum, la fel de bine, poate fi un subterfugiu sau o
ambiguitate derutantă, ce nu poate servi la nimic. Cât priveşte conceptul de
anormalitate, Pamfil nu se angajează la a argumenta pro sau contra; el foloseşte
o schemă derutantă ca răspuns la solicitarea care i s-a făcut. Dacă are sau nu
o opinie de specialist vizavi de probarea anormalităţii sau a anormalităţii, nu
putem deduce din această expertiză oferită organelor de anchetă.
Există
totuşi în metoda argumentaţiei lui Eduard Pamfil o ştiinţă a răsturnării
semnificaţiilor, astfel încât limbajul paralel, dublul limbaj şi, în cazul de
mai sus, duplicitatea fac parte din arsenalul urmăritului. De remarcat că toate
aceste categorii lingvistice se derogă de la conotaţiile lor negative pe care
le au în cadrul limbajului curent, primind de această dată valenţe pozitive la întâlnirea
argumentaţiei cu realitatea. Nu-i vorbă că Securitatea, chiar dacă n-avea
instrumentele contracarării, bănuia că ceva îi scapă din latura demonstraţiei,
astfel încât, constrânsă la a respecta concluziile specialiştilor şi din nevoia
de a lua act de anumite fapte, încerca să se plaseze într-o zonă neutră, de
mijloc, procedând în cazul de faţă la condamnarea lotului Faliboga. Însă,
Securitatea este nevoită să ajungă la concesii, adică să reducă pedeapsa
acordată iniţial. Nu ştim dacă acesta a fost raţionamentul organelor de
represiune, doar putem specula pe baza probei oferite spre analiză tribunalului poporului.
E
adevărat că există, după cum s-a putut constata din cele relatate mai sus, o
mare problemă de rezolvat în ce priveşte stabilirea stării de anormalitate, însă,
când nici nu-ţi propui să delimitezi anormalul de normal, atunci te îndepărtezi
iremediabil de soluţionarea unei atât de pretenţioase delimitări psihiatrice.
Putem
concluziona totuşi că limbajul a constituit un mijloc de apărare împotriva
organelor de represiune comuniste, din partea psihiatrului Pamfil, dar şi de
exercitare a puterii politice asupra unor practicanţi ai unei meserii liberale
de când lumea, precum medicina şi, implicit, psihiatria. Definirea acestui
concept de anormalitate ridică încă multe necunoscute în ce priveşte
semnificarea lui fără echivoc, chiar de către cele mai autorizate voci ale
psihiatriei.
