„Daniel Danielopolu, poate cea mai
marcantă personalitate a ştiinţei medicale româneşti dintre cele două războaie
mondiale, este şi primul nostru medic savant de anvergură care nu a frecventat
nicio universitate occidentală şi nu a efectuat peste hotare stagii ştiinţifice
importante“. Aşa îl caracterizează, într-o notiţă introductivă la o prelegere a
savantului: „Principiile de bază ale învăţământului clinic“, avizatul
iatroistoric Gh. Brătescu1. „La 36 de ani (1920), este numit
profesor definitiv la Clinica medicală a Spitalului Filantropia. Pe lângă
clinică, el creează laboratoare de radiologie, fiziologie, farmacologie
experimentală şi umană, anatomie patologică, bacteriologie, bloc chirurgical
pentru operaţii neurovegetative (unic în ţară), în care se operau fibrele
aferente vegetative cardiace, în vederea ameliorării circulaţiei coronariene şi
a reducerii anginei pectorale. Toate aceste realizări le face cu bani proprii şi
tot astfel studiază pe teren guşa endemică, publicând o monografie şi albume
foarte expresive, în 1943, când încă nu exista un institut de endocrinologie.
Toate monografiile le-a publicat în
editurile Gaston Doin sau Masson din Paris. A fost şi medicul personal al
reginei Maria, al lui Ionel I. C. Brătianu şi al multor alte personalităţi“,
scrie unul dintre apropiaţii săi colaboratori, venerabilul dr. Puiu Stoiculescu2.
Dar, dincolo de principala sa preocupare intelectuală de o viaţă – medicina, şi de vocaţia sa de timpuriu
manifestată – cercetarea ştiinţifică,
Daniel Danielopolu (12/25 apr. 1884 – 29 apr. 1955) a îndeplinit, scurte
perioade, funcţia de ministru al sănătăţii
şi asistenţei sociale: în al doilea guvern Sănătescu (4 nov. – 5 dec. 1944)
şi, mai puţin de trei luni, în ultimul guvern considerat democratic de după 23
August şi până la evenimentele din decembrie ’89), cel al generalului Nicolae Rădescu
(6 dec. 1944 – 28 febr. 1945). În această calitate politică şi de putere, este
evident că D. Danielopolu nu a putut dispune de timpul necesar pentru a imagina
un program de îmbunătăţire a sănătăţii publice; dar nici nu cred că ar fi avut
veleităţi în a-l pune în operă, deşi a fost un mare întemeietor de instituţii şi
institute. A „nimerit“ în cele două guverne efemere datorită prestigiului său
profesional-ştiinţific, pe de o parte, iar pe de alta, pentru apartenenţa sa la
grupul celor 66 de semnatari ai „Memoriului Universitarilor“, înaintat mareşalului
Antonescu în aprilie 1944, prin care se cerea în mod imperios „imediata încetare
a războiului“3. De asemenea, fusese unul dintre participanţii la întrunirile
confidenţiale din casa lui C. I. Parhon, ba chiar şi în a sa, având ca obiect înfiinţarea
Asociaţiei pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS). Toţi
participanţii la aceste acţiuni cu substrat politic au fost recompensaţi, după
23 August, cu posturi şi funcţii. Pe „linie“ de ARLUS, D. Danielopolu a fost
unul din cei şase vicepreşedinţi. Programul de guvernare al generalului Rădescu,
oponent al lui Ion Antonescu şi al ideii de trecere spre Est a liniei frontului
(„dincolo“ de Nistru), prevedea: strângerea relaţiilor cu Uniunea Sovietică,
îndeplinirea integrală a condiţiilor de Armistiţiu şi restabilirea ordinii în ţară.
Din acest guvern făceau parte, între alţii: dr. Petru Groza, vicepreşedinte;
Lucreţiu Pătrăşcanu – la Ministerul Justiţiei, Ştefan Voitec (Educaţie Naţională),
Lotar Rădăceanu (Ministerul Muncii); Gh. Gheorghiu-Dej – la Comunicaţii,
majoritari fiind membrii partidelor socialist şi comunist. Între aceştia:
„liberalul notoriu“, care fusese D. Danielopolu4… După cum se ştie,
pe fondul unor nemulţumiri populare puse la cale de activiştii comunişti, la
indicaţiile Moscovei (transmise la Bucureşti de comisarul adjunct al
Ministerului de Externe al URSS, Andrei Ianuarevici Vîşinski) şi sub şantajul
cedării Ardealului de Nord către Ungaria (Ioan Hudiţă, „Jurnal politic“, vol.
XV, 2012) – Rădescu şi-a prezentat demisia M. S. Regelui Mihai, preşedinte al
Consiliului de miniştri fiind impus P. Groza, având ca principală sarcină aceea
de a organiza alegeri. Acestea trebuiau să fie câştigate de către comunişti şi
aşa s-a şi „întâmplat“. D. Danielopolu nu a mai fost însă cooptat în noul
guvern, fotoliul său fiind ocupat de mult mai eficientul D. Bagdasar. A rămas în
continuare directorul Institutului clinico-medical de la Spitalul Filantropia
pe care îl crease, secretar perpetuu al Academiei de Medicină, pe care, de
asemenea o fondase (1935), membru de onoare al „vechii“ Academii, unde fusese
ales încă din 1938. Va fi reprimit în Academia Republicii Populare Române ca
membru, după epurările operate de comunişti în 1948. În 1949, va înfiinţa
Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică, în clădirea acestuia fiind găzduită
şi Academia de Medicină care, între timp, îşi pierduse autonomia şi patrimoniul
(a funcţionat practic între 1 ian. 1936 şi până în 1948), fiind integrată în
Academia R.P.R. Între 1927 şi 1935 – opt ani!, D. Danielopolu şi-a susţinut cu
argumente şi tenacitate ideea necesităţii unui for academic, care să grupeze pe
cei mai valoroşi reprezentanţi ai ştiinţelor noastre medicale – o necesitate
impusă de progresul ştiinţific, dar şi de aceea a îmbunătăţirii asistenţei
medicale şi organizării sanitare. La data înfiinţării şi aprobării
Regulamentului de funcţionare a Academiei de Medicină, prin Decret Regal, preşedinte
a fost ales prof. dr. C. Angelescu (ministrul Educaţiunii Naţionale), iar
secretar general – prof. dr. D. Danielopolu. În primul articol al acestui
Regulament de funcţionare, erau specificate scopurile înaltului forum, anume, să:
• „Contribuie la progresul cercetăriilor ştiinţifice în domeniul medicinii
umane, medicinii veterinare, farmaciei şi ştiinţelor biologice, fizico-chimice şi
naturale, în raport cu medicina, şi la dezvoltarea cât mai mult în ţara noastră
a cercetărilor în aceste domenii; • Studieze şi să discute directivele ştiinţifice
ale organizării sanitare, asistenţei sociale, învătământului medical uman,
medicinii veterinare şi ale farmaciei şi să acorde avizul pe baza concluziilor
stabilite“. Academia avea pentru aceasta două diviziuni – Ştiinţifică şi de Organizare;
tipărea „Buletinul Academiei de Medicină“ care „apărea în limba franceză,
totalizând anual o mie de pagini şi era trimis în numeroase ţări ale lumii,
primind în mod gratuit (la schimb, n.n), 250 de reviste străine. Prin publicaţia
sa Bulletin de l’Académie de Médecine de
Roumanie, editată de Masson et Cie,
Academia de Medicină a făcut cunoscute în ţară şi peste hotare rezultatele
principalelor cercetări ştiinţifice întreprinse de membrii şi colaboratorii ei“5.
Am
descoperit în Arhivele Statului o stenogramă – document inedit, după câte ştiu – a unei audienţe solicitate tovarăşului
Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr. Petru Groza, de către
academicanul D. Danielopolu în septembrie 1953. Stenograma a fost
dactilografiată şi, probabil, rezumată la 22 de pagini – în sensul eliminării
dialogului şi a obţinerii unui „material“ informativ, potrivit a fi
expus/studiat într-un anumit colectiv decizional. Pe un colţ al primei file,
scris cu creionul, apare cuvântul „nerevizuită“ (cu referire, desigur, la
stenogramă) şi semnătura, cu aceleaşi caractere de literă: „P. Groza“. Mi s-a părut
interesantă prezentarea adnotată a acestei audienţe, cu prilejul căreia, D. Danielopolu – confruntat în „lumea
nouă“ cu valori, altele decât cele pe care le cunoştea, acum inversate, cu
moravuri şi năravuri ale „tovarăşilor de drum“, în condiţiile persistenţei „învăţăturii
pavloviene“ la noi, de aplicare ubicuitară în toate specialităţile medicale,
devenită ideologie şi dogmă (deşi Stalin murise în martie 1953), – încearcă să apere ştiinţa românească, în faţa
celui mai înalt demnitar al statului din acel moment, împotriva impostorilor şi
falsificatorilor. Încearcă să arate dificultăţile pe care – în mod intenţionat,
din invidie, sterilitate în creaţie, sicitate sufletească şi
oportunism – le întâmpină din partea unor aşa-zişi
colegi, în promovarea şi publicarea rezultatelor cercetărilor efectuate în
Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică. Realizând poziţia, camelionismul politic
dovedit, limitele personajului dinaintea căruia se afla, D. Danielopolu uzează
„diplomatic“ de referiri la: ştiinţa sovietică, necesitatea de a se aplica
„nuanţat“ învăţăturile lui I. P. Pavlov, numele prestigioase ale unor savanţi
moscoviţi ai perioadei (acad. Bâcov, acad. Cernigovski, care îl apreciau). Totuşi,
personalitatea puternică a lui D. Danielopolu răbufneşte şi îl face să
folosească în mod exagerat pronumele posesiv: Institutul meu, cercetările mele, lucrărilemele etc., iar aceasta, cred, în
defavoarea sa. Interlocutorii aveau 69 de ani, D. Danielopolu se afla în
momentul audienţei la mai puţin de doi ani înaintea decesului, iar P. Groza
urma să se stingă în 1958, la 74 de ani. Niciunul nu era „proletar“, Groza –
fiu de preot ortodox, studiase dreptul şi ştiinţele economice; tatăl lui
Danielopolu fusese unul din marii jurişti ai ţării. „Contigentul“, renumele
medicului şi educaţia burgheză a amândurora explică, poate, durata neobişnuit
de lungă acordată întrevederii, răbdarea de benedictin „roşu“ în a-i asculta
ieremiada a tovarăşului preşedinte al MAN.
Am împărţit
stenograma în două părţi şi în mai multe capitole (în funcţie de problematica
abordată) şi am adus la zi ortografia, păstrând totuşi nemodificate, chiar dacă
„demodate“, câteva cuvinte folosite de solicitantul audienţei. Sublinierile cu
litere aldine îmi aparţin.
*
„(I)
Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei R.P.R. a fost înfiinţat
în anul 1948, odată cu înglobarea Academiei de Medicină în Academia R.P.R.
Legea Voitec–Bagdasar crease Institutul de Cercetări Fiziologice al Academiei
de Medicină în 1946.
Mijloacele
mele de lucru până în anul 1949 au fost foarte reduse; nu aveam nici material şi
nici personal. Din 1949 şi până astăzi (sept. 1953, n.n.), mi s-a complectat
Institutul cu material bogat; acum, am 52 de colaboratori bugetari,
colaboratori cu munca în acord şi foarte mulţi colaboratori benevoli. Se [formează]
cadre tinere foarte repede, care se pasionează pentru fiziologie, pe când, înainte,
timp de mulţi ani, cei care lucrau în fiziologie erau foarte rari, din cauza
lipsei de material şi de personal. În această privinţă, Academia mi-a dat o
situaţie cum nu am avut niciodată înainte. Nu cred să fie multe institute –
exeptându-le pe cele din Uniunea Sovietică – unde să se poată lucra aşa de mult
şi să se producă şi din punct de vedere calitativ aşa de mult în fiziologia
normală şi patologică. Iar aceasta e numai graţie sacrificiilor pe care le face
regimul actual pentru ştiinţă. Trebuie să spun că toate aceste cercetări au o [aplicabilitate]
practică imediată sau îndepărtată, atât în medicina curativă, cât şi în cea
preventivă.
(II)Dar am foarte mari dificultăţi în ceea
ce priveşte publicaţiile. În general, publicaţiile Academiei – după chiar
reclamaţiile făcute de diferite secţii – sunt foarte mult întârziate. Sunt
comunicări, memorii şi volume care nu apar decât după un an-doi sau chiar trei
ani. Situaţia Institutului meu este însă cea mai precară, deoarece publicaţiile
mele sunt cele mai întârziate [ca dată de apariţie], deşi producţia ştiinţifică
a Institutului meu întrece producţia ştiinţifică a tuturor celorlalte institute
împreună. [Reuşim] aceasta [deoarece] se lucrează foarte mult şi fiindcă am un
foarte mare număr de colaboratori, mai ales tineri care se ridică. Ei
colaborează, în acelaşi timp, cu doi candidaţi în [ştiinţe] veniţi de la
Leningrad, sfătuiţi chiar de către academicineii Bâcov şi Cernâgovschi să
lucreze în Institutul meu, unde sunt pe post de şefi de laborator. Ei au ţinut
aici în Institutul meu, în 1952–53, un curs asupra activităţii nervoase
superioare, foarte interesant şi clar, care acum este terminat şi în curs de [publicare].
S-au pus pentru prima [oară] în ţara noastră adevăratele baze ale activităţii
nervoase superioare, după concepţia lui Pavlov, deoarece până acum chestiunea
nu fusese aprofundată şi se [folosea] numele lui Pavlov astfel încât concepţia
lui risca să fie compromisă. Candidaţii în
ştiinţe au făcut legătura între ştiinţa pavloviană şi ştiinţa românească. Într-adevăr,
ei au priceput mai bine decât oricine că scoarţa cerebrală trebuie studiată
numai în legătură cu sistemul nervos vegetativ în organismul întreg, astfel cum
a spus Pavlov. Sunt aşadar foarte mulţumit din toate punctele de vedere în
ceea ce priveşte colaborarea, atât cu candidaţii veniţi de la Leningrad, cât şi
cu colaboratorii numiţi de Academie, care au făcut şcoală în ţara noastră –
rezultatele fiind excelente.
(III)Noi facem legătura între fiziologia patologică,
farmacodinamie şi terapeutică medicală şi chirurgicală. S-a făcut marea greşeală
de a nu se studia concepţia pavloviană, ci numai [de] a se vorbi despre ea, fără
nici o competinţă. În această privinţă,
nu s-au urmărit decât situaţii personale. Am
fost ameninţat că voi fi scos din Academie şi că voi păţi ce a păţit Orbeli în
Uniunea Sovietică, dacă voi continua să susţin ştiinţa românească. Astăzi,
candidaţii în ştiinţă care vin de la Leningrad şi care sunt elemente de foarte
mare valoare, înţeleg să lege concepţia pavloviană de concepţiile [fiziologice]
româneşti. La un moment dat, tovarăşul ministru Mârza a spus acum trei ani că ştiinţa românească începe de-acum înainte,
dacă noi urmărim concepţia pavloviană – afirmaţie contra căreia am
protestat. Timp de trei ani am dus lupta pentru a ridica ştiinţa românească [dat
fiind faptul că] era desconsiderată: [o primă manifestare] a cosmopolitismului
este [– în opinia mea –] dispreţul pentru ştiinţa patriei tale. Pavlov a fost
cel care a susţinut [cu tărie] ştiinţa
patriei sale. Noi nu-l urmăm pe Pavlov, dacă dispreţuim ştiinţa patriei
noastre. Concepţia pavloviană nu este o dogmă, ceva închis, ea trebuie să
servească lumii întregi pentru a dezvolta [cunoaşterea] activităţii nervoase
superioare. Ea nu se [opune] ca ştiinţa românească şi cea a fiecărei ţări să se
dezvolte, folosind concepţia pavloviană. Pentru aceasta însă nu trebuie să ne
mulţumim numai a reproduce ceea ce a spus Pavlov. Să facem şi noi, în concepţie
pavloviană, ceea ce gânditorii români, de la Babeş, Cantacuzino, Thoma Ionescu,
Atanasiu şi toţi ceilalţi – care au ridicat ştiinţa românească – au putut face,
creând o atmosferă ştiinţifică în care noi – aşa cum am dezvoltat [de exemplu]
doctrina pasteuriană – să putem dezvolta şi doctrina pavloviană.
Această
politcă a fost greşită de la început. Când academicienii Bâcov, Boldârev, Ado,
Popov, Cernâgovschi şi Miasnâcov6 au venit în ţara noastră şi au
aflat de concepţia românească, au ţinut cuvântări în această chestiune, iar în
Institutul meu, profesorul Miaznâcov a spus: «Profesorul Danielopolu este unul
dintre cei mai mari fiziologi din lume» şi că «este unul din cei care pot să aplice cel mai bine concepţia pavloviană».De asemenea, academicianul Miasnâcov a spus unui membru al guvernului ([tovarăşului]
Emil Bodnăraş): «Dumneavoastră nu cunoaşteţi
lucrările profesorului Danielopolu, noi le cunoaştem în Uniunea Sovietică». [Or],
după vizita pe care au făcut-o în ţara noastră, la Institutul ce conduc, şi
academicienii Miasnâcov şi Cernâgovschi nu au găsit decât cuvinte de laudă
pentru modul în care este condusă Fiziologia românească, prof. Ş. Nicolau7,
secretarul Secţiei Ştiinţelor Medicale a inventat
că, într-o şedinţă la Ministerul Sănătăţii, prof. Miasnâcov ar fi cerut ca eu să fiu îndepărtat de la
lucrările de fiziologie normală, Institutul meu lucrând numai fiziologie
patologică (sublinieri în original, n.n.). Profesorul Lupaşcu – care a
asistat la şedinţă – mi-a comunicat că prof. Miasnâcov nu a cerut aceasta.
Prof. Nicolau a pus chestiunea în Secţia noastră şi eu am răspuns că nu este
adevărat şi că în cazul în care se va face această transformare a Institutului
ce conduc, eu înţeleg să mă retrag. S-a discutat chestiunea în trei şedinţe şi
la acţiunea prof. Nicolau s-a asociat prof. Mârza. Prof. Ş. Nicolau mi-a cerut
să mă hotărăsc, deoarece chestiunea va trebui discutată chiar în acea zi în
Prezidiul Academiei. Am protestat încă o dată contra intenţiei prof. Nicolau de
a-mi lua fiziologia şnormalăţ din atribuţiile Institutului ce conduc, i-am arătat
că ceea ce a afirmat dsa asupra celor spuse de prof. Miasnâcov sunt inexacte. Imediat după această discuţie, prof. Ş.
Nicolau a negat ca de obicei ceea ce afirmase şi mi-a declarat că niciodată
prof. Miasnâcov nu ar fi cerut să mi se ia fiziologia. În acest fel se lucrează în Secţia Ştiinţelor Medicale, unde niciodată
nu se aprofundează o chestiune ce se discută. Prof. Nicolau ia măsuri în grabă şi
fără să se consulte cu membrii Secţiei, falsificând
hotărârile Prezidiului. Consider atitudinea prof. S. Nicolau ca foarte dăunătoare
Academiei, nu numai prin tulburarea ce a produs timp de aproape două luni în
lucrările colectivului meu în domeniul Fiziologiei, dar şi prin aceea că dsa a
pus într-o lumină falsă atitudinea ce au avut savanţii sovietici care au
vizitat institutele noastre. Niciodată savanţii sovietici nu s-au amestecat
în organizarea noastră; am discutat în acelaşi fel şi când am vizitat
institutele sovietice şi când savanţii sovietici au vizitat institutele noastre
şi în niciun caz un savant sovietic nu ar fi cerut transformarea vreunui
institut de-al nostru, astfel cum a afirmat prof. Nicolau.
(IV)
Când eram la Moscova, am fost ameninţat
de tovarăşi de la Academie că mă vor scoate din Academie, dacă mai susţin
concepţia românească. În plină şedinţă a adunării generale, când s-a vorbit
de concepţia personală a profesorului Parhon şi a prof. Danielopolu, tovarăşul
Săvulescu7 s-a ridicat şi a spus că aceasta este autoîngâmfare şi că
nu acceptă concepţie personală. În primăvara anului 1952, am fost supus judecăţii
tov-ilor Săvulescu, Mârza şi Kreindler. Tov. Mârza a spus că el nu admite ca
cineva să aibă concepţie personală. Tov. Săvulescu a spus să bag de seamă că
voi suferi ce a suferit Orbeli. Or, Orbeli nu s-a ocupat de concepţia pavloviană,
în timp ce eu pretind că singurul institut în care se face pavlovism adevărat
este Institutul ce conduc. Vorbind de sistemul vegetativ, tov. Săvulescu mi-a
spus să bag de seamă că Guvernul mi-a dat Premiul de Stat. I-am arătat atunci că
Premiul de Stat a fost dat pentru lucrările mele asupra sistemului vegetativ. Timp de trei ore am fost atacat pentru că
am susţinut ştiinţa românească. Eu am continuat să lucrez după concepţia
românească, care se leagă foarte bine de activitatea nervoasă superioară în
studiile de fiziologie normală şi patologică. Cea mai bună probă pentru aceasta
este că primul care a lucrat cu metoda reflexelor condiţionate în ţara noastră în
anul 1923 am fost eu. Aceste cercetări ale mele sunt citate în lucrările lui
Bâcov. Cercetările mele din 1949 sunt citate în foarte multe lucrări şi tratate
sovietice. Între anii 1927–1930, cartea mea asupra anginei de piept a fost
tradusă în limba rusă. Din 1949, însă,
nicio lucrare de a mea sau de a colaboratorilor mei n-a mai pătruns în Uniunea
Sovietică. Este sigur, concepţia după care lucrez se apropie cel mai mult
de concepţia după care se lucrează în Uniunea Sovietică. Institutul meu face
adevărata legătură cu ştiinţa sovietică, dar aceasta nu este arătat, deoarece lucrările mele nu sunt publicate. Astfel,
concepţia pavloviană fiind neînţeleasă, s-a ajuns să se comită greşeli imense în ţara noastră, care au făcut ca [personalul]
medical să nu mai aibă încredere în această concepţie. Cursul care a fost [ţinut]
la Institutul meu în 1952–1953 de Floru, Giurgea şi Saragea, a arătat ce a făcut
Pavlov în activitatea nervoasă superioară şi mulţi alţii au înţeles atunci
pentru prima [oară] lucrările lui Pavlov. Este foarte semnificativ ceea ce a
spus academicianul Bâcov doctorului Caffé, împreună cu care am îngrijit pe soţia
lui Bâcov, la Bucureşti: «Mi-e teamă să
nu fiţi mai pavlovieni decât noi!»
(V).
În cursul şedinţei de Secţie de la Academie, din 9 iulie crt., tov. Săvulescu a
adus o serie de argumente contra faptului că eu susţineam concepţia românească,
argumente care nu corespundeau cât de puţin realităţii. Deşi am arătat adevărul
întreg, tov. Săvulescu nu a răspuns nimic la obiecţiile mele. Dar, imediat după
şedinţă, dânsul m-a luat în biroul său şi mi-a spus: «Ştiu că ai fost chinuit în
Academie, nu ai spus nici a zecea parte din chinurile ce ai suferit». Pe urmă
m-a sărutat şi ieşind afară din biroul său, a continuat [să manifeste] aceleaşi
efuziuni de dragoste în faţa celorlalţi. În 1951, printr-o adresă trimisă tov.
preşedinte Săvulescu, îi spuneam că fiind rău bolnav, vreau să mă retrag de la
Institut. [Adăugam?] că aceia care îmi vor urma, vor avea poate calitatea de a
nu fi orbiţi de concepţia românească. În afară de colaboratorii mei, tineretul
consultă pe ascuns ce se scrie în ţara noastră. Acelaşi tov. Săvulescu – care
mi-a [adus] atâtea acuzaţii [legat de faptul] că susţin ştiinţa românească – a
venit în noiembrie 1951 la Institutul meu. I-am arătat toate tratatele şi lucrările
sovietice şi occidentale în care sunt trecute legile pe care le-am stabilit în
fiziologie [precum] şi reproducerea de figuri din lucrările mele. Dsa mi-a
spus: Continuă să lucrezi cum ai lucrat şi până acum, că acestea sunt probe
foarte doveditoare. Aceasta nu l-a împiedicat ca după trei luni să îmi facă observaţii
aspre că susţin concepţia românească. Eram
dator după cincizeci de ani de cercetare românească să susţin această ştiinţă. Sunt
dator şi astăzi să susţin dezvoltarea ştiinţei româneşti şi să arăt recunoştinţa
mea pentru regimul actual care îmi dă atâtea mijloace de lucru.
(VI)
Dar, dacă producţia ştiinţifică este atât de mare, [de ce] Academia nu-mi publică
lucrările? La discuţiile care au avut loc în ziua de 9 iulie 1953, tov. Săvulescu,
preşedintele Academiei, a afirmat că mi s-au publicat 1.400 de pagini. Dânsul a
fost indus în eroare, deoarece, după calculele exacte făcute de mine, mi s-au
publicat numai 700 şi ceva de pagini. S-au socotit şi cele care sunt în curs de
publicare, dar care apar întotdeauna după câţiva ani. În total, eu am aproximativ
4.500 de pagini gata să fie publicate. Am depus două volume de „Studii şi
Cercetări la Academie“, la începutul anului 1950, fiecare de câte 300 de
pagini. Din acestea, a apărut un singur volum, după doi ani, în 1952, fără dată,
iar celălalt volum n-a mai apărut nici până acum, [înapoindu-mi-se]
manuscrisul… Tovarăşului preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr.
Petru Groza, i s-a spus că mi s-au publicat 3.500 de pagini, astfel că dânsul
mi-a făcut mustrări că cererea mea este nejustă, deoarece mi s-au tipărit mai
multe pagini decât oricui. Or, tov. Săvulescu a afirmat că mi s-au tipărit
1.400 de pagini, cifră care este şi aceasta falsă, numărul real fiind 700.
Calculul a fost făcut de doctorul Graur, directorul Secţiei de Documentare a
Institutului, şi pot să-l probez oricând. La începutul anului 1950, am dat un
volum de „Probleme reumatologice“ cu 18 memorii, conţinând cercetări şpe care
le facţ în toată ţara, împreună cu colaboratorii mei oficiali sau benevoli, în
chestiunea etiopatogeniei reumatismelor în şcoli şi întreprinderi. În
septembrie 1952, aşadar după doi ani şi jumătate, aflu că acest volum este tipărit,
[dar] ţinut în pivniţele Academiei. În această situaţie [de nedifuzare]) am
propus să mai adaug un articol la acest volum asupra cercetărilor sovietice,
ceea ce am făcut în septembrie 1952. Mi s-a spus că până în octombrie 1952,
volumul astfel completat, va apărea. Nici până în acest moment [septembrie 1953]
volumul nu a apărut.
(VII)
În anul 1949, profesorii Galavardin, Hermal şi Froment (cardiologi francezi,
n.n.) au [scris] un articol în care combăteau tratamentul chirurgical al
anginei de piept – metodă românească. Este vorba de o polemică pe care o am de
25 de ani cu chirurgii francezi şi americani – printre care şi White – pentru a
susţine metoda românească împotriva [stelectomiei]. După moartea lui T[h]oma
Ionescu, care a fondat chirurgia vegetativă în lumea întreagă, operaţia [autorului
roman] a fost pur şi simplu furată de profesorul Leriche8 de la
Paris, membru al Institutului Franţei. Din anul 1932, de la Congresul Internaţional
de Chirurgie, unde am fost invitat împreună cu profesorul Iacobovici, amândoi
am protestat contra acestui fapt, arătând că operaţia este a lui Thoma Ionescu
– creatorul chirurgiei vegetative. La articolul lui Galavardin etc., am făcut
un răspuns şi am cerut ca acesta să fie publicat în rev. „Cardiologie“, acolo
unde fusese publicat articolul lui Galavardin ş.a. Profesorul Nicolau,
secretarul Secţiei Ştiinţifice, mi-a spus că acest lucru nu e posibil şi că
trebuie să fac răspunsul pentru Academie, să-l public în limba română, rusă şi
franceză şi – în urmă – va ieşi în câteva mii de exemplare ce vor fi difuzate în
lumea întreagă. Articolul a apărut după
doi ani şi nu sunt sigur că difuzarea s-a făcut… Când în ziua de 9 iulie
1953 am adus la cunoştinţa Secţiei noastre – în faţa tov. preşedinte Săvulescu
– acest fapt, dânsul a spus că Prezidiul Academiei mi-a dat voie să-l public în
„Cardiologie“. Dacă acest lucru este adevărat, rezultă că prof. Nicolau a
falsificat Hotărârea Prezidiului.
Începând
din 1950 şi până acum mi s-au înapoiat peste 20 de lucrări, cu hotărârea ca
acestea să apară în „Studii şi Cercetări“, publicaţie a Institutului de
Fiziologie Normală şi Patologică. Acolo însă, nu mi s-a dat voie să public
decât un singur memoriu pe fiecare număr. Or, în curs de cinci ani au apărut
trei numere, prin urmare nu aveam dreptul să public decât trei memorii. Am
eludat această dispoziţie şi am publicat vreo zece memorii. Dar memoriile mele,
precum şi cele ale colaboratorilor mei se ridică la 250 în curs de cinci ani.
Am arătat această situaţie în şedinţa din 9 iulie 1953, prezidată de tov. Săvulescu9.
Dsa mi-a spus că Prezidiul Academiei n-a hotărât niciodată ca un număr din
„Studii şi Cercetări“ să publice numele unui singur autor [şi a unui] singur
memoriu. Cum acest lucru îmi fusese comunicat de tov. Şt. Nicolau, secretarul
Secţiei noastre, înseamnă că dsa mi-a comunicat un lucru fals din partea
Prezidiului Academiei. În noiembrie 1951, am prezentat o monografie intitulată
„Filaxie – Profilaxie“, cu referatul prof. Parhon, care recomanda publicarea
ei. În septembrie 1952, această monografie nu fusese trimisă la tipar. Am
cerut-o înapoi pentru a o completa, deoarece aveam cercetări noi. Este sigur că
dacă ni se dau lucrările înapoi în fiecare an, fiecare lucrare căştigă foarte
mult. Dar dacă se continuă acest sistem,
toate lucrările mele vor fi postume. În noiembrie 1951, cu referatul prof.
Parhon, a fost trimisă monografia mea despre „Farmacodinamia nespecifică“. În
septembrie 1952, nu fusese trimisă la tipar. Am luat-o şi pe aceasta înapoi
pentru a o completa, deoarece în curs de un an am făcut noi cercetări. Şi am [re]trimis-o
în februarie 1953. Astăzi, încă se găseşte la editură…“
