Teribil a fost anul 1990 – primul de după
violenta fractură a sistemului social-politic comunist survenită în decembrie
’89. Pentru cei foarte tineri – nenăscuţi sau copii atunci – voi enumera câteva
dintre evenimentele acelui an; pentru cei care le-au trăit, cartea de istorie
sau, la nevoie, internetul (de existenţa căruia habar n-aveam pe vremea aceea)
le pot împrospăta memoria. Bineînţeles, dacă acest lucru e dorit… A fost anul
celor trei mineriade (29 ianuarie, 28 februarie, 13–14 iunie), al manifestaţiilor
din Piaţa Universiăţii, al Proclamaţiei de la Timişoara, al primelor alegeri
libere din România de după cel de-al Doilea Război Mondial (20 mai), anul
condamnării câtorva foşti lideri comunişti din vârful ierarhiei PCR. Dar şi începutul
unei îndelungate perioade când eşaloane secundare ale nomenklaturii s-au
insinuat în structuri ale puterii, profitând de inconsistenţa societăţii
civile, de interpretarea într-o cheie particulară (dorită) a principiilor
democraţiei şi de uzul discreţionar al libertăţii sângeros redobândite… În
1990, izbucneşte Războiul din Golf – Irakul invadează Kuweitul, iar ONU
autorizează recurgerea la forţă împotriva regimului de la Bagdad al lui Saddam
Hussein… Dar, pentru noi, importante sunt şi naşterea Camerei Federative a
Sindicatelor Medicilor, a sindicatului „Sanitas“, reînfiinţarea Societăţii
Studenţilor în Medicină din Bucureşti, unele dintre aceste organizaţii adoptând
– în lupta lor pentru a le fi recunoscute drepturi, o vreme, ignorate –
demonstraţiile de stradă.
În aceste condiţiuni, la Ministerul Sănătăţii
este numit prof. dr. Dan Enăchescu,
ca membru al primului Guvern postdecembrist condus de Petre Roman. Cu ochii minţii
văd şi acum adunate în faţa Ministerului grupuri de persoane – medici, asistenţi
medicali, poate şi studenţi – agitând bannere ornate cu ţarţamuri pe care scria
„Jos miniştrii lui Ceauşescu – Iacob şi Enăchescu!“ şi scandându-şi la haut-parleurs doleanţele. Încă nu
salariale, cele mai multe – solicitări privind susţinerea concursurilor de
promovare, care fuseseră blocate multă vreme. Dr. Gh. Iacob îndeplinise funcţia
de ministru adjunct, iar prof. dr. Dan Enăchescu – şef al Catedrei de Sănătate
Publică la IMF Bucureşti – devenea, pentru
a doua oară, ministru. Prima sa experienţă de acest fel o avusese, între
1969 şi 1972, în guvernul Ion Gheorghe Maurer. Din punctul meu de vedere,
numirea sa în această funcţie şi în acel moment, când Sănătatea se cerea
profund reformată, era nimerită. Specialist de marcă în domeniul Sănătăţii
publice, beneficiind de o cunoaştere nemediată a realităţilor din sistem, începând
cu circumscripţia rurală şi terminând cu spitalele, avea o solidă experienţă în
management. Fusese director al Direcţiei Sanitare a Capitalei, bursier al
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), lucrase în organisme internaţionale –
consilier OMS, era un „cap luminat“, vorbea numai ce trebuie şi cât trebuie,
„clar, scurt şi la obiect“, ne oferea, când şi când, pentru Viaţa medicală, ziar a cărui formulă
jurnalistică nouă o aprecia, articole ce puteau şoca prin ideile novatoare
neuronii „ruginiţi“ ai organizatorilor de sănătate model „Semaşko“. Nu se împăca
deloc cu birocraţii din diferitele compartimente ale instituţiilor de sănătate,
unii – funcţionari prăfuiţi pe care îi găsea dimineaţa pierzând ore bune de
lucru pentru a ronţăi paginile „Sportului popular“, comentând rezultatele unor
echipe de fotbal; la miezul zilei, prânzind îndelung, iar către sfârşitul
programului „de lucru“ imaginând motive, mai mult sau mai puţin plauzibile, de
a-l reduce… Era exigent cu sine, înainte de a fi cu ceilalţi, îi plăcea lucrul
bine făcut „cap-coadă“, era prietenos, aprecia gluma bună, putea fi ironic, o ţintă
sigură fiind în acest sens „lucrările“ greilor de cap şi acel „lasă-mă să te
las“ al leneşilor. În direcţiile şi compartimentele Ministerului, bazat pe ceea
ce văzuse în străinătate, îşi dorea specialişti cu normă întreagă – îndeosebi
cu referirie la clinicieni, care nu înţelegeau să renunţe la activitatea de
spital (situaţie, într-un fel, de înţeles) – ceea ce i-a creat, de la început,
adversităţi…
Cercetarea datelor sale biografice –
Arhivele Naţionale, Biblioteca documentară de Istoria Medicinii, ACNSAS –
demonstrează plierea de tânăr a lui Dan Enăchescu la condiţiile sistemului
politic cuprins între 23 august 1944 şi 22 decembrie 1989, fără de care nu şi-ar
fi putut construi o carieră pe măsura înzestrării native şi a dobândirilor
intelectuale. Într-adevăr, „Enăchescu a fost ministrul lui Ceauşescu!“. Corectă
ar fi fost însă afirmaţia că fusese ministru al sănătăţii timp de aproape trei
ani în sfertul de secol al „domniei“ cuplului Ceauşescu! Raportându-mă la cei
25 de ani, atât cât mi-au permis sursele documentare să înţeleg, profesorul Dan
Enăchescu era persoana cu cea mai fiabilă „curriculă“ în domeniu din acel
moment, pentru a ocupa fotoliul ministerial. Sigur, luată în seamă, o astfel de
obiectivă evaluare ar fi anulat efectul demolator al lozincilor protestatarilor1.
Cred, totodată, că nu ar fi redevenit ministru, imediat după Revoluţie, dacă
ceea ce înfăptuise în perioada primului său mandat şi – profesional – de-a
lungul vieţii, ar fi fost reprobabil. Niciunul din miniştrii „Epocii de aur“ nu
a fost chemat să ocupe un loc în primul guvern de după 1989! Din informaţiile
unei fişe biografice pregătite pentru Agenţia Naţională de Presă Rompres (15
iunie 1994), coroborate cu date dintr-o autobiografie2, rezultă că în
perioada 1969–1972 a iniţiat primele forme ale programelor de sănătate vizând
domeniile bolilor cardiovasculare, tumorilor şi maladiilor mintale; a revizuit
programele de ocrotire a mamei şi copilului, de combatere a tuberculozei; a
organizat dispensarele comasate în formula „medicină de grup“, a înfiinţat
policlinicile cu plată; a evitat, prin măsuri de protecţie epidemiologică,
apariţia unor epidemii (precum cea de holeră3); a atenuat efectele
negative ale unor decizii politice asupra stării de sănătate; a căutat să
introducă în practică elemente de management modern; a contribuit cu „diplomaţie“
la eşuarea demersului de aplicare a hotărârii guvernului (din care făcea
parte!) privind redistribuirea medicilor… Numai din această enumerare şi e
de-ajuns pentru a distinge în ministrul Enăchescu – nu pe „ministrul lui Ceauşescu“,
ci pe omul de sănătate publică având o viziune totodată prospectivă şi
integratoare a componentelor sistemului medical. A revenit la Ministerul Sănătăţii
pentru şase luni (8 ian.– 28 iun. 1990), după care, dezgustat de agitaţia
politică, de falia ce a observat probabil că se adâncea între speranţele pe
care şi le pusese în iniţierea unei adevărate reforme a sănătăţii şi tot mai
evidenta opoziţie (prin incompetenţă şi interese private) a politicienilor, nu
a mai dorit, sub niciun motiv, să rămână.
…Se îndrepta grăbit spre ieşirea din
Minister – clădirea din str. Ilfov. Aflasem că era chemat la Guvern pentru a i
se propune să accepte continuarea mandatului. Mi-am permis să-l opresc o clipă:
– Vă rog să nu refuzaţi, i-am spus, aveţi atâtea de făcut… A dat sastisit din
mână: – Nu pot să mă lupt deodată pe atâtea fronturi, cu politicienii, cu
slujbaşii din Minister, cu propriii mei colegi, orgolioşi, cu gândul numai la
interesele lor. Sunt profesor: revin la catedră!
În timpul scurt avut la dispoziţie, a reuşit
să reintroducă secundariatul (rezidenţiatul) prin concurs ca formă de pregătire
într-o specialitate; să pună bazele metodologice ale învăţământului de sănătate
publică; să emită ordinul de recunoaştere a specialităţii de medicină generală;
să liberalizeze transferurile medicilor; dar, mai ales, să iniţieze un program
de prevenire şi combatere a SIDA. (E de notorietate faptul că, în acel moment,
România avea cel mai mare număr de copii infectaţi cu HIV din Europa ! Motivele
se cunosc, iar această morbiditate terifiantă nu se datora neapărat unei
necunoaşteri a bolii de către medici, ci – mai degrabă – politicii demografice
aberante, cu rezultat: copii abandonaţi în cămine de stat subdotate, paupertăţii
în instrumentar medical la nivelul dispensarelor şi spitalelor din mediul
rural.) Iar ulterior, între 1991 şi 1992, să participe la elaborarea Noii
strategii a sistemului de sănătate din România şi să înfiinţeze şi să conducă în
calitate de director primul Institut de
formare în conducere a serviciilor de sănătate din ţările Europei Centrale şi
de Răsărit (1991–1994). Şi tot profesorului Dan Enăchescu i se datorează
organizarea şi conducerea – ca prim preşedinte ales – a Colegiului Medicilor din Bucureşti (1997–1999). A fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, a
primit ordine şi distincţii – între care Ordinul Steaua României în grad de Ofiţer,
Ordinul Marea Cruce pentru Merit cu Stea şi Cordon a Germaniei, Diploma pentru întreaga
activitate oferită de Colegiul Medicilor din România.
Dan Enăchescu s-a născut la 19 noiembrie
1930 în Brăila. Şi tot în „Oraşul cu salcâmi“ va urma şcoala primară
(1937–1941) şi liceul „Nicolae Bălcescu“ (1941–1948). Şi-a pierdut tatăl, pe
Mihail Enăchescu, medic militar, la doi ani după ce absolvise Facultatea de
Pediatrie din Bucureşti (1954), şi fusese repartizat ca medic consultant la
Spitalul din Iveşti (fosta regiune Galaţi), comună întinsă, capitală de plasă încă
de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Mama – Gabriela Enăchescu, – născută în
1903 în Cetatea Albă, a decedat la aproape 89 de ani în Bucureşti; nu a
profesat, a fost pensionară ca urmaşă a soţului său. Soţia viitorului profesor
– Liliana Clara Enăchescu (născută Mirescu, tatăl, ofiţer, decedat în 1940) a
absolvit de asemenea Pediatria, devenind ulterior radiolog (medic primar la
Spitalul de copii „Grigore Alexandrescu“). În perioada de şcolaritate, Dan Enăchescu
a fost întotdeauna calificat cu „foarte bine“. Cu bursă republicană pentru
merite la învăţătură, a absolvit Facultatea. A fost numit, la scurtă vreme, medic
pediatru în cadrul Secţiunii de sănătate a Sfatului popular raional Lieşti,
apoi – promovat medic şef de raion. Considerând că este prea devreme să-şi întrerupă
activitatea la „patul bolnavului“, a continuat să lucreze cu jumătate de normă
ca medic de spital. Rezultatele ca „organizator de sănătate“ – activitate
pentru care era „făcut“ – s-au concretizat în reducerea mortalităţii infantile,
îmbunătăţirea unor indici demografici, în dotarea materială a unităţilor
sanitare, în asigurarea unei asistenţe medicale în raport cu nevoile şi
specificul populaţiei din zonă, câştigându-şi curând încrederea acesteia, dar şi
stima personalului medico-sanitar. În
1958, devine membru al PMR, iar în anul următor – vicepreşedinte al
Comitetului executiv al Sfatului popular raional, fără a fi remunerat sau scos
din „producţie“. În 1959, dă concurs şi reuşeşte în a ocupa postul de asistent
la Catedra de Medicină Socială din IMF Bucureşti, cu sediul la Institutul de
Igienă şi Sănătate Publică. În 1960, susţine examenul de atestare ca medic
specialist, iar în 1965 – pe cel de medic primar. În acelaşi an va fi promovat şef
de lucrări, cumulând şi funcţia de şef al serviciului de statistică şi
metodologie medicală la Spitalul „I.C. Frimu“ (în acest timp, urmează un curs
de statistică matematică la Direcţia Centrală de Statistică, iar în 1968, în
Belgia – un curs cu tema „Metode statistice aplicate în probleme de sănătate
publică“.) Va fi conferenţiar de Sănătate publică în 1970, an când îşi susţine şi
teza de doctor în ştiinţe medicale
(„Metode de evaluare şi raţionalizare a unor servicii de sănătate“), profesor universitar în 1974 şi medic primar gradul I, în 1977. În anii 1968 şi 1969 va fi
numit director al Direcţiei Sanitare a
Capitalei, eliberat din funcţie în momentul numirii ca ministru al sănătăţii (1969–1972). Va reprezenta România în Elveţia
(la Berna) în calitate de ambasador,
va fi consilier al Organizaţiei Mondiale
a Sănătăţii în perioada 1975–1980. După fiecare din aceste funcţii şi
misiuni a revenit în învăţământul medical universitar, rolul său formativ şi
educativ fiindu-i cel mai drag. Cocomitent cu funcţiile, a devenit membru supleant al CC al
PCR (1969–1974),
apoi membru al Comitetului de partid al Facultăţii de Medicină Generală din
Bucureşti. A urmat „Universitatea serală de marxism-leninism“, la Facultatea de
Filosofie, în perioada 1964–1967. Apreciat de corpul profesoral şi de studenţi,
a fost decan al Facultăţii de Medicină bucureştene în perioada: 1981–1988.
La sondajul de opinie al Rompres la care a
fost invitat să participe, un punct se referă la credo-ul său profesional şi politic. Citez câteva dintre răspunsuri
la subpunctul „profesional“:
„Principalele valori în Sănătatea publică sunt echitatea şi accesibilitatea neîngrădită
de factori geografici, economici sau sociali; asigurarea sănătăţii publice este
opera întregii societăţi şi presupune participare şi intersectorialitate;
premiza unei asemenea orientări o reprezintă recunoaşterea sănătăţii ca valoare
majoră a calităţii vieţii şi a dezvoltării; în Sănătatea publică, deciziile
improvizate sunt mai rele decât lipsa deciziilor, deoarece sistemul de sănătate
are o capacitatea relativă de autoreglare; un sector de Sănătate care consumă
2–14% din produsul intern brut (PIB) al unei ţări, merită să fie condus de
personal competent în management sanitar, deci de profesionişti bine formaţi; într-o
economie de piaţă trebuie să opereze o piaţă «controlată» a serviciilor de sănătate”.Ar fi salutar dacă acest set de enunţuri aproape aforistice s-ar afla
permanent pe masa de lucru a decidenţilor din Sănătate! Iar la subpunctul „crez
politic“ răspunsurile au fost următoarele: „valoarea
majoră a democraţiei şesteţ subordonarea dezvoltării economice unor obiective
sociale; investirea resurselor în educaţie şi în dezvoltarea unei societăţi sănătoase;
«sancţionarea» extremismului, a bădărăniei şi a şmecheriei din viaţa politică;
cred în capacitatea tinerilor de a înnoi societatea.“
În anul 2005, mi-a făcut o vizită la redacţie
– întotdeauna se anunţa printr-un telefon, chiar şi când era ministru –
oferindu-mi spre publicare articolul „Observaţii şi unele sugestii asupra
proiectelor de legi sanitare“. După cum se deduce din titlu, acest text avea ca
geneză lansarea de conducerea de-atunci a Ministerului a nu mai puţin de 14
proiecte de legi! Se apropiau alegerile din 2006 şi ministrul „nu-şi făcuse
temele“, partidul său luându-l, probabil, la întrebări. Ca urmare, greşeală după
greşeală, instituţia s-a grăbit să lanseze – praf în ochi – un „coş“ cu nu mai
puţin de 14 legi. Profesorul Enăchescu se referea îndeosebi la: Legea asistenţei
de sănătate publică (denumirea „asistenţă“, scria, nu-şi are sensul în acest
context, şi explica de ce); Legea privind Şcoala de Sănătate Publică; Legea
spitalelor (care a dat naştere celor mai multe nemulţumiri între medici).
„– Aş fi vrut ca pachetul acesta de legi să
fie mai întâi discutat şi analizat de specialiştii din diferitele domenii ale sănătăţii,
de manageri, deoarece conţinutul acestor norme excede adesea capacitatea
persoanelor învestite cu autoritate ierarhică“, mi-a spus. Articolul care la
vremea respectivă a stârnit oarecare vâlvă printre cei care înţelegeau „despre
ce e vorba în propoziţiune“, a fost înaintat cu adresă oficială conducerii
Ministerului Sănătăţii. Urmarea n-a fost decât tăcere… Un alt articol, la fel
de interesant, fusese cel intitulat „Epidemiologia şi Sănătatea publică“ – în
care explica vocaţiile principalelor tipuri de anchete epidemiologice
(descriptive, transversale, de cohortă, de tip caz/control, experimentale). În
acelaşi text enumera cu claritate atribuţiile specialistului în Sănătatea
publică. Modul cum s-au derulat unele anchete epidemiologice în anii „reformei“
dovedeşte atât amatorismul regretabil al decidenţilor, cât şi, adesea,
neparticiparea la acestea a specialistului în Sănătate publică. În iunie 1994,
cu ocazia unui interviu acordat unui ziar de mare tiraj4 – era
director al Institutului pe care îl crease – a fost întrebat de reporter: „De
ce carul reformei s-a împotmolit de mai bine de trei ani?“ (ulterior, numărul
lor a crescut, n. n.) „– În activitatea managerială un capitol
foarte important este cel al conducerii schimbării, deci al reformei, a răspuns. Trebuie să avem în vedere patru principii: să
ştim cu claritate direcţia spre care ne îndreptăm; să avem competenţele care să
pună în practică direcţia stabilită; să existe o presiune legată de dorinţa de
schimbare; ultimul element este: să facem primul pas…“. De asemenea,
profesorul opina că în acel moment „întregul
sistem de sănătate este distorsionat, n-are nicio regulă. Nu există sisteme de
sănătate democratice fără reguli“. Să fi fost doar o coincidenţă faptul că
după publicarea acestui interviu, din dispoziţia celui mai neperformant
ministru al sănătăţii din perioada postdecembristă, prin expedierea unei adrese
de cinci rânduri, prof. dr. Dan Enăchescu a fost „eliberat din funcţia de
director al Institutului Naţional pentru Servicii de Sănătate şi Conducere
Bucureşti“?
Voi fi acuzat de subiectivism, dacă voi
continua cu relevarea calităţilor sale intelectuale şi umane – i-am fost într-o
perioadă elev, am dat examen de medic specialist cu dsa –, de aceea voi recurge
la reproducerea cuvintelor pe care, într-un text In memoriam le-a scris continuatoarea sa la catedră, dna prof. dr.
Dana Galieta Mincă, despre profesor: A
fost un vizionar care a crezut în medicina practicată aproape de populaţie (a învăţat
şi a susţinut pe medicul de familie ca formare şi instituţie), în echitatea
conferită de sistemul public faţă de cel privat, în rolul societăţii civile în
educare şi formare, în necesitatea responsabilităţii comunităţii faţă de
problemele de sănătate5.
L-am revăzut
nu cu mult timp înaintea decesului (25 nov. 2008). Era împreună cu Doamna sa pe
Calea Victoriei. Tras la faţă, slăbit, dar cu ochii râzători şi curioşi,
arborând acelaşi zâmbet binevoitor la întâlnirea cu cineva cunoscut. Pe
laturile temporale ale craniului, calviţia largă, accentuată cu vârsta, păstrase
smocuri de păr alb, strânse ca două aripi de porumbel – sau de înger – odihnindu-se
înaintea unui nou zbor. 
