„Este tot mai evident în societatea noastră un
interes pentru trecut. Acest interes trebuie să fie însă lucid, căci trecutul
cu enorma sa complexitate de conținut ne transmite în esență două categorii de
fapte: unele, cele mai multe, anonime, resemnate în somnul arhivelor; altele,
mai puține, sunt semnificative. Numai ultimele au un sens istoric.
Actualitatea, noțiune de altfel relativă, se alimentează numai din acestea, pe
care le prelungește spre posteritate”. Astfel își începea evocarea un medic, în
revista Symposion (an. I, nr. 2–3, mai–iunie 1969, p. 12), istoricul medicinii,
psihiatrul și scriitorul Constantin Romanescu (1926–2016).
În ajunul Crăciunului anului trecut aveam
să-l salut pentru ultima oară. I-am atins mâna dreaptă, rece, încleștată și
i-am privit chipul acoperit de un văl transparent. Puținii oameni care ne
adunaserăm în jurul sicriului aveam fiecare propriile noastre amintiri și
trăiri față de cel ce era atunci doar trup. În mintea și inima noastră sălășluia
câte un Romanescu. Diferit. Ni l-am conturat din frânturi de viață, timp,
interacțiuni sau lecturi.
Eu am început a-i schița portretul în
studenție, când am citit prima ediție a „Portretului în oglinzi paralele” și
„Pasărea Phoenix”. L-am urmărit în două interviuri televizate și l-am ascultat
vorbind la câteva lansări și conferințe publice. Ne-am cunoscut mai bine când
am devenit cadru didactic la disciplina Istoria medicinii. Îl invitam la
seminarii și studenții îl îndrăgeau. Am descoperit cu tristețe ulterior în
presă un scandal în care era implicat numele său și al unor dizidenți ieșeni.
M-a poftit să vorbesc la un eveniment organizat la UMF Iași în onoarea sa, unde
i-am prezentat una din cărți, în anul 2009. M-am bucurat apoi să citesc recenzia
pe care mi-a făcut-o, în Viața medicală (decembrie 2010), la ediția a
doua a volumului „Sensul durerii”. Mă suna câteodată și mă chema la Socola. De
la o vreme nu l-am mai întâlnit. Circulau diverse zvonuri privitoare la starea
sa de sănătate, dar și întâmplări tragicomice de prin spitalele în care
ajunsese să fie internat.
Într-o zi, am găsit aruncate numeroase
fotografii, documente și scrisori. Multe scrisori îi erau adresate. Le-am citit
și mi-am conturat portretul cu alte tușe. Îl priveam și din unghiul doctorului
Gheorghe Brătescu, al profesorului Nicolae Marcu, cărora nu le mai răspundea la
misive, și al multor persoane cu care interacționase anterior și care-i
solicitau diverse servicii. O altă incidență din care l-am zărit a fost aceea a
unor colegi care nu-l simpatizau și-l considerau boem și neinspirat în alegerea
colaboratorilor și urmașilor la disciplină. Care a și dispărut din programă o
vreme, după pensionarea sa. Lectura fotografiilor mi-a oferit un alt Romanescu,
iar înregistrările postate anii trecuți pe Youtube, ultimele sale apariții în
media, au mai adăugat nuanțe portretului său.
După anii ’90, Constantin Romanescu a avut
o activitate publicistică bogată. Era prezent cu texte în numeroase gazete și
frecvent invitat în redacțiile ziarelor sau pe platourile televiziunilor.
Fermeca și publicul îl simpatiza. Lumea presei și breasla scriitorilor l-a
asimilat și a devenit un prieten și însoțitor al literaților. Lumea medicală nu
l-a mai „accesat” precum au făcut-o condeierii. Spațiul în care-și organizase
biroul și un muzeu – în incinta Institutului de Psihiatrie „Socola” – a fost
transformat în saloane pentru pacienți. Când am revenit în Iași l-am căutat la
spital. Atunci am descoperit că istoria psihiatriei ieșene ajunsese prin vreo
magazie și nimeni nu știa unde. Profesorul nu se mai putea deplasa la spital și
s-a decis ca biroul său, documentele și alte obiecte, pe care le colecționase
și le așezase în muzeu, să fie aruncate pe undeva.
În biblioteca mea, Constantin Romanescu
ocupă un spațiu consistent. Enumăr doar câteva din volumele sale: „Pasărea
Phoenix. Șapte eseuri despre psihiatria contemporană” (Editura Contact
International, Iași, 1996), „Credință și știință. Studii și cercetări din
istoria psihiatriei” (Editura Contact International, Iași, 1998), „Roza canina.
Întâmplări care au fost și întâmplări care nu au fost” (Editura Apollonia,
Iași, 2002), „Meritam alte amintiri” (Editura Junimea, Iași, 2007), „Istoria
psihiatriei în Moldova. Evoluția patologiei și a asistenței de specialitate”
(Editura Junimea, Iași, 2010), „Inteligența inconștientului și alte studii de
psihiatrie” (Editura Junimea, Iași, 2011), „Portret în oglinzi paralele. Ediția
a 2-a, revăzută și adăugită” (Editura Junimea, Iași, 2012). A colaborat la
elaborarea lucrărilor „Istoria medicinei universale” – sub îngrijirea prof. dr.
doc. V. L. Bologa și „Istoria medicinei românești” – redactori V. L. Bologa, G.
Brătescu, B. Duțescu, Șt. M. Milcu (Editura Medicală, București, 1970 și 1972).
Îi regăsim studii în volumele „Din istoria luptei antiepidemice în România.
Studii și note”, „Spitale vechi și noi. Studii și note” – ambele publicate sub
redacția dr. G. Brătescu (Editura Medicală, București, 1972 și 1976). A
coordonat volumele: „Pagini medico-istorice” (IMF Iași, 1973) și „125 de ani de
învățământ medical superior la Iași. Ctitorii prestigiului” (Editura „Gr. T.
Popa”, Iași, 2004). În cartea „Universitatea din Iași. 1860–1985. Dezvoltarea
științei” (Iași, 1986) îi putem citi evocările unor personalități medicale.
Este autorul uneia din cărțile de referință
ale istoriei învățământului medical ieșean: „Un secol de învățământ medical
superior la Iași. Facultatea de Medicină. 1879–1948” (Iași, 1979). Prof. dr.
Valeriu Rusu (1939–2014), care îl aprecia pe Constantin Romanescu, a scris
despre această lucrare, la apariția sa în formă litografiată, în anul 1970, că
este „un serios punct de pornire pentru cei interesați de istoria medicinei
ieșene”, că „elementul de istorie științifică a fost interpretat, comentat,
integrat într-o concepție” și a apreciat luciditatea, spiritul critic, stilul
limpede și cursiv și discernământul autorului, dar s-a arătat dezamăgit de
„condițiile tehnice mediocre” în care a apărut lucrarea, din care lipseau
ilustrațiile. Corecția s-a făcut câțiva ani mai târziu.
De mic, de când se știa, Ticu a privit
Nistrul. Acel peisaj, care s-a prăvălit enorm în sufletul său, l-a transformat.
Se știa credul, milos și cam neglijent. A visat să devină scriitor, dar a ales
medicina din trei motive: că e „practică, de suflet și reprezentativă”. A văzut
„altceva” în oameni și a ales psihiatria. Multă vreme după ce a decis să
privească în sufletul omului, a constatat că această regină a specialităților
medicale a ajuns o cenușăreasă. „Psihiatrul trebuie să fie o personalitate
deosebită. (…) Știți cum se face recrutarea psihiatrilor? Din marea masă a
celor care vor să fie chirurgi, interniști, neurochirurgi, obstetricieni,
ginecologi. Unii dintre cei care nu acced la aceste specialități sunt
îndreptați spre psihiatrie, după cum câțiva dintre cei mai buni, și asta e
elita, se îndreaptă direct spre profesia aceasta. Probabil nu este o selecție
în spiritul psihologiei profesiei. Este foarte regretabil. Atunci psihiatrul
este considerat de cei mai mulți: «Ești puțin cam nebun!». Psihiatrul nu e
puțin cam nebun, este puțin cam mediocru, ceea ce este inadmisibil. Eu sunt
sever, dar vârsta și experiența cred că-mi justifică severitatea” (Constantin
Romanescu, fragment dintr-un interviu pentru TVR Iași, în vol. Grigore Ilisei,
„Divanuri duminicale. 16 + 2 interviuri mărturisitoare”, Polirom, Iași, 2001,
p. 126).
În „Roza canina” (p.15), scria că unica
nemurire la care aspirăm este ca apropiații, rudele, prietenii sau colegii, să
ne simtă „prezența”, nu numai absența, după ce nu mai suntem în preajma lor.
Însă și această nemurire „este provizorie, ține doar cât mai trăim, o vreme, în
sufletul viu al unora, până ce nimeni nu-și mai amintește de nimeni, amintirile
mor odată cu morții”.
