Alice Ţuculescu: Mi-aţi mărturisit odată că nu aţi putea trăi, nici măcar o zi, fără
surse de admiraţie: idei, oameni care vă înconjoară, anumite împrejurări… Vă
defineşte admiraţia?
C. D. Zeletin: Este primul impuls care îmi
iese în întâmpinarea speranţei. Amândouă – şi admiraţia, şi speranţa – coexistă
în sufletul meu, dar cumva izolate, ca la plantă, unde staminele cu polenul lor
sălăşluiesc împreună în cupa aceleiaşi flori. Trebuie doar un declic pentru a
declanşa admiraţia. Este un fel de răpire ce mă urcă în zona sublimului, o formă
a înălţării în faţa unor însuşiri de excepţie. O părăsire lipsită de nostalgie.
Descartes scria că admiraţia este pasiunea fundamentală a filozofului. Admir întâi
de toate Binele şi Frumuseţea. Înălţându-mă, întorc spatele Răului, mijlocul
cel mai la îndemână de a deveni invulnerabil.
A.Ţ.:Impresionaţi printr-un permanent vârf de
bucurie potenţială, o însufleţire, un patos rar întâlnite, o deschidere luminoasă. Şi nicio idee, niciun interlocutor
parcă nu v-ar obosi.
C. D. Z.: E adevărat. Aceasta îmi este
firea! Ea se trădează în afară prin surâs, rareori prin râs. Aş putea spune
chiar că ţin minte de câte ori am râs într-o viaţă!
A. Ţ.: „Mai bine
bate-mă, dar lasă-mă să râd“, îi spunea Nicolle stăpânului în „Burghezul
gentilom“ de Molière…
C. D. Z.: Râd uneori
cu poftă, când citesc literatură populară fără perdea, care-mi pare deseori genială.
Aş putea s-o dovedesc! Mai râd iarăşi în cazul câtorva mari comici. Foarte puţin.
Astfel, „teatrul de comedie“ îmi pare adesea de o voioşie mult prea planificată.
Nu sunt vesel, cât sunt voios.
A.Ţ.:
Mă surprindeţi şi prin alternanţa gustului mărturisit pentru singurătate –
vizibilă într-o lume în continuă ebuliţie – cu o sociabilitate fără cusur.
Sunteţi unul şi acelaşi sau existaţi în două registre?
C. D. Z.: Sunt unul şi acelaşi. Nu am dedublări.
Secretul existenţei mele într-o cheie sau alta stă în a-mi spune cuvântul trebuie. Atunci, mă activez, în orice
stare precară m-aş afla. Dacă trebuie – trebuie! Simt când trebuie şi când nu. Într-un foarte disputat sonet italian
– Chi non può quel che vuol quel che può
voglia…, care a trecut drept unicul sonet al lui Leonardo Da Vinci – şi am
dovedit însă într-un foarte adâncit studiu că, totuşi, paternitatea nu-i aparţine
–, este discutat raportul dintre a voi, a
putea şi a trebui, ultima terţină trăgând concluzia că trebuie să vrei ceea
ce poţi. Edgar Papu, cu care am discutat îndelung problema şi care pleda pentru
paternitatea leonardescă a sonetului, vedea în el „o adevărată dialectică a depăşirii“.
Totuşi, starea mea fundamentală înclină, cert, spre singurătate. V-aţi adresat
mie odată – în glumă, bineînţeles, – cu apelativul „Prea Sfinţite!“. Vă aduceţi
aminte? Nu ştiaţi, sau poate, invers, aveaţi intuiţia că exprimaţi în chip
metaforic un adevăr. De altfel, nici n-ar fi recomandabil să i se ceară viaţă
socială unui intelectual care practică, în acelaşi timp, două profesii – ca să
nu spun trei. Şi care, în artă, nu-i place să se sprijine pe improvizaţii,
chiar dacă le numeşte inspiraţii. Nu-i cu putinţă şi nici nu trebuie. În viaţa ştiinţifică,
problema se pune altfel: raportul inspiraţie/elaborare e aproape exclusiv în
favoarea elaborării. Desigur, există şi în ştiinţă inspiraţie, dar acestea sunt
mai mult „momente de respiraţie“. Inspiraţia aici nu e fundamentală. Louis
Pasteur scria că „Le hasard ne favorise que les préoccupés“: întâmplarea – inspiraţia!
– nu-i favorizează decât pe cei care trăiesc în problemă. Firea mea nu înclină
spre singurătatea absolută, ci spre singurătatea petrecută în mijlocul
semenilor: ceea ce mi-e propriu este distanţa şi gradul de amestec. Dar aceste înclinaţii
sunt înnăscute, dicteuri ale firii, nu le hotărăsc eu. Trecerea timpului, care
e viaţa, n-o măsor aritmetic, ori s-o apreciez raţional, ea e mai mult o stare
sufletească. Printre păcatele „grijei de multe“, de care vorbea Sfântul Efrem
Sirul, se aşază şi cel al îngrijorării privitoare la viaţa pe care o simt,
progresiv, mai scurtă. De aceea am ales drept motto pentru volumul meu de eseuri, Rămânerea trecerii, distihul lui Michelangelo Buonarroti: Le favole del mondo m’hanno tolto/il tempo
dato a contemplar Iddio… Adică: nimicurile acestei lumi mi-au răpit/timpul
ce mi-a fost dat ca să-l contemplu pe Dumnezeu… Clipele vieţii ni-s date pentru
a fi cântărite valoric. Chiar şi pierderea lor are valoare – în negativ sau
pozitiv. Or, tocmai această distribuţie felurită conferă oamenilor diversitatea
spirituală. Fuga de singurătate – de care vorbeam înaintea acestui interviu –
„spre ecumenism“ se săvârşeşte, cum spuneaţi, în virtutea apăsării „unei greutăţi
celeste“; tocmai ea este grila jertfei, care-ţi îngăduie sau nu fericirea
transcendentală, rostul cel din urmă al existenţei noastre pe acest pământ…
Singurătatea mea de fond nu este una canonică, ci una matriceală – să spunem aşa
–, căci mi-e imposibil să nu mă definesc, în oricât de mică măsură, prin semen.
E o impresie calpă că aş avea şase degete la o mână, cum mi-aţi spus, glumind, în
câteva rânduri.
 Domnul doctor Constantin Dimoftache, profesor de biofizică al Facultăţii de
Medicină – UMF „Carol Davila“, a împlinit, la 13 aprilie, 80 de ani. Ceea ce e
– trebuie să recunoaştem – greu de crezut, după impresie… Şi întorc o filă
dintr-o biografie aproape neverosimilă: domnia sa este unul şi acelaşi cu C. D.
Zeletin – poetul, eseistul, prozatorul, istoriograful, traducătorul din
lirica italiană medievală şi din poezia franceză modernă. „Viaţa medicală“ i-a
dat o însemnătate aparte profesorului, admirat pentru arta prelegerilor, fără a
neglija cercetătorul care s-a impus în domenii de vârf, precum
microspectrofotometria, metodă de identificare şi evaluare cantitativă a unei
substanţe pe o suprafaţă de un micron pătrat. Scriitor important, C. D. Zeletin
este fondator şi cel dintâi preşedinte al Societăţii Medicilor Scriitori şi
Publicişti din România (SMSPR), iar din anul 1967, membru al Uniunii
Scriitorilor. Excelenţa sa artistică i-a fost apreciată la superlativ de
personalităţi uriaşe ale culturii noastre – şi-i amintesc pe Tudor Vianu,
Perpessicius, Al. Philippide. În mod logic, nici istoria medicinii româneşti nu
ar putea omite faptul că prima traducere a operei beletristice complete a lui
Michelangelo Buonarroti aparţine unui medic – C. D. Zeletin, care e şi cel dintâi
tălmăcitor integral al „Florilor răului“ de
Charles Baudelaire – carte de notorietate mondială. Fie şi numai aceste realizări
şi ar fi fost de-ajuns pentru o viaţă împărţită între două profesii.
Doctorul Mihail Mihailide, vicepreşedinte al SMSPR, scrie: „Este, în
momentul de faţă, cel mai prolific, divers, adânc autor dintre
medicii-scriitori, o prezenţă remarcabilă şi remarcată de toate uniunile de creaţie
ale acestora, inclusiv UMEM (Union Mondiale des Écrivains Médecins), precum şi
de cele ale scriitorilor de îndeletnicire unică. Recunoaşterea acestor excepţionale
calităţi de artist al cuvântului s-a aflat la baza alegerii sale în fruntea
Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România“.
Filozoful şi medicul Sorin Lavric şi-l aminteşte din anii studenţiei: „Zeletin părea un
exemplar din încăperile renascentiste, cu un aplomb spiritual care te încremenea
prin deschidere şi te uluia prin diversitate (…). De fapt, detaliul care îl
singulariza în masa cadrelor didactice de la Medicină era pofta cărturărească
(…). Zeletin secreta cultură cu uşurinţa cu care o glandă îşi secretă hormonii,
porii pielii sale părând anume dilataţi pentru a emana particule olfactive de
ordin spiritual (…). Dar ce te înmărmurea la Zeletin nu era atât luxurianţa
erudiţiei, înspăimântătoare şi inexplicabilă din perspectiva unui om normal, cât
şi împrejurarea că acest spirit nu cunoştea întreruperi (…). Ştia o carte nebunească“.
De-a lungul vremii, am avut onoarea de a-mi
acorda multe interviuri, îngăduindu-mi să mă bucur de acea juvenilă dilatatio animi care, la domnia sa, nu e
susţinută doar de experienţa unei, într-adevăr, copleşitoare erudiţii. Cred că
nota dominantă, amprenta acestei personalităţi o reprezintă în primul rând
talentul şi puterea de a emoţiona pe
termen lung. Şi ştie să dea strălucire şi totodată adâncime oricărui discurs,
prin revelarea unor aspecte de fond, la care nu te aştepţi. Ele ţâşnesc asemenea
gheizerelor, plasând interlocutorul într-o stare vecină cu euforia. Au trecut
anii, am ajuns să-l cunosc bine. Am scris despre intelectualitatea sa
redutabilă, despre faptul că este cel
mai cultivat medic pe care l-am întâlnit, o legendă în spaţiul românesc… Am rămas totuşi cu impresia –
paradoxală – că mereu îmi scapă ceva. Poate chiar esenţial…
Acum, la împlinirea a opt decenii de viaţă,
risc alte întrebări adresate acestui enigmatic vârf al lumii noastre medicale,
urându-i, din partea întregii redacţii „Viaţa medicală“, LA MULŢI ANI! |
A.Ţ.: Mi-aţi lăsat
statornic sentimentul că, în tot ceea ce întreprindeţi, vă mână o dorinţă irepresibilă a recuperării unui timp pierdut, din cel care
v-a fost hărăzit. Evident, un timp neproustian. Aceasta să fie cauza multor nopţi
albe?
C. D. Z.: Impresia dvs, care poate fi reală,
vine şi din insomnie, dar nu numai din ea. Insomnia mea are două componente.
Una, mai slab reprezentată, este ereditară: semăn cu mama. Când aţipea cu noi,
cei trei copii în jur, păstra o atenţie remanentă a veghei. Ştia tot ce vorbim.
Cealaltă componentă – circumstanţială – e mai bine reprezentată şi a fost
prilejuită de o congestie cerebrală căpătată în urma alunecării pe gheaţă. Elev
la liceul din Bârlad, în ziua de 18 decembrie 1948 – zi importantă pentru mine!
–, profesorul de sport ne-a dus să jucăm fotbal pe gheaţa din spatele Uzinei
electrice. Urmarea a fost mai complexă, dar de atunci am rămas cu un somn
imperfect. Din nefericire, în orele cât nu dorm, nu pot folosi în niciun fel
timpul, deoarece tot aştept… să vină somnul! Mai toată viaţa, începutul zilei
mi-a fost precar.
A.Ţ.:
Chiar şi la lumina lunii, vă imaginam parcurgând cu înfrigurare groase tomuri… În
privinţa pasiunii pentru cărţi, vă asociez lui Borgès.
C. D. Z.: Mă asociaţi şi prin vreo reverberaţie
ce nu e legată de mine, pentru că eu prefer cărţii cuminţi în raftul ei, sau
chiar în stalul unui spaţiu – spectacol, cartea rufă, ca-n vremile primare ale
proorocilor, cartea citită, cartea răscitită, întunecată de sublinieri şi
adnotaţii, cartea care te cheamă, cartea care îţi priponeşte viaţa, dar care nu
e geloasă pe suratele ei. Cartea căreia, totuşi, nu-i rămân sclav. Ador
recitirea cărţii care mi-a plăcut. Se înfiripă, progresiv, un pact secret între
noi. Pe de altă parte, deşi iubesc deopotrivă viaţa trăită şi viaţa reprezentată,
mă întorc şi zic: de ce iubesc eu cărţile, totuşi, substitute de viaţă, de unde
sensibilitatea respectuoasă, ca faţă de părinţi, şi chiar tactilă?! Răspunsul e
contradictoriu, căci n-o iubesc numai pentru a afla. De aflat, afli şi de pe
internet. Este, cred, o formă specială de iubire, o Afroditi Urania. Aş fi în stare să le citesc şi cu buricul
degetelor şi, la urma urmei, credeţi/nu credeţi, chiar o fac. Şi iarăşi fiindcă
aţi început întrebarea cu Borgès: am aflat că, de la o vreme, orbise! Când mă
cotropeşte o durere, mă gândesc la faptul că pe semenul de alături l-au
cotropit trei.
A.Ţ.: În
spiritualitatea dvs, întru totul aparte, de cine vă apropiaţi ca poet? Să vă
referiţi atât la literatura noastră, cât şi la cea universală.
C. D. Z.: Păstrând proporţiile şi cerându-mi
iertare pentru cutezanţa şi prezumţia de a da curs la această întrebare, vă răspund.
La noi, de Eminescu şi de Arghezi, iar în literatura universală – de
Shakespeare şi Paul Valéry, privit nu numai ca poet, dar şi ca eseist. Aş putea
da un exemplu sau altul din cărţile mele de poezie, Călătorie spre transparenţă sau Andaluzia,sau chiar din volumele mele de proză, Ideograme
pe nisipul coridei, Respiro in amonte, Gaură-n cer, Adagii, Amar de vreme,
Distinguo, Rămânerea trecerii sau Zdrenţe
în paradis, în care poezia e prezentă din plin. Fără să poetizez însă, şi
nu rotunjită ca gen literar, ci asemenea unei pânze freatice de natură să
fertilizeze solul diafan al imaginaţiei. În cazul lui Eminescu, mă apropii de
totalitatea genurilor lui, ca şi în cazul lui Shakespeare; de Paul Valéry mă
apropie potenţialul gnomic al poeziei, iar de Tudor Arghezi – măiestria
artistică şi metafora plastică, mai puţin cea ideatică. Blaga o numea
„revelatorie“.
A.Ţ.: Uimitor
este faptul că sunteţi poet original chiar şi în traducerile care v-au adus atâta
celebritate – Michelangelo,
„Sonete“, cu un cuvânt înainte de Tudor
Vianu; Lirica Renaşterii italiene; Sonetul italian în Evul Mediu şi Renaştere,două volume; Michelangelo, „Sonete şi
crâmpeie de sonet“; Lirică franceză modernă; Charles Baudelaire, „Florile răului“;
Sonetul în zorii, amiaza şi amurgul Renaşterii italiene; Paul Verlaine,
„Poezii“; Antologie de lirică franceză; Tommaso Campanella, „Poezii filozofice“ş.am.d. Cochetaţi aproape cu un oximoron:
traducând, sunteţi poet original, rămânând fidel poeziei pe care o traduceţi.
C. D. Z.: Am spus totdeauna că sunt un poet
care traduce poezie şi nu un traducător care scrie poezii. Traducerea nu s-a răsfrânt
asupra poeziei mele originale, ci poezia mea originală, care i-a premers,
explică hotărârea-mi de a traduce. Mai este însă necesară o precizare. În anii
comunismului, ţinând să-mi păstrez o absolută puritate morală în faţa cerinţelor
ideologice obligatorii, nu mi s-a permis să public. Am găsit, în consecinţă, în
traducerea de poezie clasică un mijloc de a ieşi din impas, fără compromisuri
politice. Cu această strategie au fost de acord şi Perpessicius, şi Tudor
Vianu, subliniindu-mi însă riscurile pe care mi le asum. Şi mi le-am asumat.
Mai adaug ceva. Seria în şapte volume de Scrieri,pe cât de masive, pe atât de elegante, a căror imprimare mi-a fost oferită
cu atâta generozitate de doamna Lavinia Spandonide, directorul Editurii
Spandugino, începe cu poezia mea originală şi se termină, prin ultimele ei două
volume, cu tălmăcirile de poezie italiană şi franceză, ceea ce înseamnă că eu
asimilez – în sensul celor spuse mai sus – opera lirică tradusă, poeziei mele
originale. În privinţa fidelităţii, subscriu cu admiraţie aserţiunea
Margueritei Yourcenar, care, în La
Couronne et la Lyre, traduceri din poeţii Greciei antice, scrie în prefaţă:
„E lucru cert că bune nu sunt decât traducerile fidele, dar există, printre
acestea, traduceri care amintesc femeile: fidelitatea, neînsoţită de alte calităţi,
nu-i suficientă pentru a le face suportabile…“
A. Ţ.:
Filonul poetic este prezent şi în cărţile de istoriografie pe care le-aţi
publicat, unde, prin virtuozitatea cu care stăpâniţi subiectul, depăşiţi rama
documentului. De exemplu, Scrieri 4. Istoriografice, apărut în 2014 în colecţia Distinguo – Editura Spandugino, pentru a vă onora, dând numele unui mai vechi volum
al dvs, colecţiei sale. În cele aproape
1.400 de pagini de cercetări, îi ţineţi sub lupă pe Alexandru Brăescu,
creatorul învăţământului universitar de psihiatrie şi cititor al Aşezămintelor
Socola din Iaşi, pe scriitorii Zoe G. Frasin şi G. Tutoveanu, pe filozoful Ştefan
Zeletin. O cercetare inedită aţi dedicat-o şi tenorului Tomel Spătaru, artist cândva
cu faimă europeană. Iar în anul 2012, aţi contribuit la elaborarea volumului Centenarul
George Emil Palade. Crestomaţie de familie, de
peste 1.000 de pagini, consacrat primului român laureat al Premiului Nobel.
C. D. Z.: Eu resimt puternic poezia
sufletului şi a minţii, cu atât mai mult cu cât acestea sunt problematizate sau
sunt de excepţie… Compasiunea suferinţei biografice ori excelenţa minţii nu-mi
pot lăsa nepăsător sufletul. Un singur exemplu. În Crestomaţie de familie, consacrată lui George Emil Palade, spuneam într-un
loc: „Eu sunt unul dintre admiratorii lui. Am avut de timpuriu revelaţia
geniului său. Nimeni, niciodată şi nicicând nu mi-ar fi transmis mai bine
inefabilul pe care-l presupune geniul. Dacă aş fi trăit în preajma lui Pasteur,
n-aş fi fost impresionat mai mult“. Dar filonul poetic de care vorbiţi, ce
vibraţii tragice ar putea să trezească dacă – în viitor – s-ar găsi cineva
să cerceteze – oare e posibil? – biografia neştiută a marelui savant… Deocamdată,
ea se învârte strict în jurul geniului său ştiinţific.
A. Ţ.: Deşi o asemenea abordare ar fi fost teribil
de savuroasă literar. În final, v-aş ruga să-mi dezvăluiţi care a fost, totuşi,
marele dvs proiect existenţial? Acum, la 80 de ani împliniţi– şi vă urez încă o
dată ani mulţi! – credeţi că l-aţi atins?
C. D. Z.: Să trăiesc! Dar nu era proiect, căci
de mic nu mă gândeam la el, cum nu mă gândeam la aer! Dar nu a fost, cred,
niciodată proiect, ci instinct. Probabil, proiectul cel mai însemnat constă în
a face Binele, de a vedea cât mai temeinic ceea ce văd; şi să văd, cu ochii minţii,
cât mai just ce este Dincolo. Deci, scopul vieţii mele e legat, oricum, de înălţime.
Chiar de înălţimea de dincolo de spaţiu şi timp, unde cuvintele noastre îşi
schimbă ori îşi pierd sensul. Spunea, într-o rugăciune/poezie scriitorul medic
V. Voiculescu, adresându-se lui Dumnezeu: De-alunec
în prăpăstiile-Ţi sfinte,/Ce-mi pasă, tot în tine cad! Reflectând –
probabil, de milenii – la scara vârstelor, bătrânii noştri spuneau:
60 de ani sunt cuveniţi;
70 de ani sunt dăruiţi;
80 de ani sunt chinuiţi;
90 de ani sunt miluiţi.
Aşa că şi „marele proiect existenţial“ suferă
modulaţii, după caz. Citiţi-mă în răbojul
de mai sus, la locul cuvenit. „Numai tăcerea-i mare, restul e slăbiciune“,
vorba lui Alfred de Vigny din Moartea
lupului, sau, dacă vreţi, aplatizare sonoră.
|
Scrisoare deschisă către
domnul Profesor
Aniversarea celor 80 de ani pe care i-aţi împlinit
de curând sunt un prilej de bucurie pentru toţi cei care am avut şi avem
norocul să ne socotim printre ai dvs discipoli. Şi a trecut mai bine de un
deceniu de când am fost primit în cenaclul condus de domnia voastră. Un moment
emoţionant, care mi-a rămas bine întipărit în memorie. Se întâmpla într-unul
din amfiteatrele Facultăţii de Medicină – UMF „Carol Davila“. Atunci am aflat
cu uimire şi de dublul dvs. statut. Fiindcă nu eraţi un „scriitor de duminică“.
Şi medic, şi scriitor? – m-am întrebat, parafrazând, din necunoaştere, o glumă
binecunoscută.
Răspunsul l-am aflat mai târziu, când am conştientizat
că orice elogiu, oricât de înflăcărat, care vi s-a adus, îl meritaţi cu asupra
de măsură. Pentru mine şi ceilalţi învăţăcei din Cenaclul tinerilor medici
scriitori, calităţile dvs de mentor desăvârşit, nu numai în medicină, dar şi în literatură, ni
s-au dezvăluit mai ales în orele când lucram împreună pe text. Erudiţie,
memorie, eleganţă şi răbdare în comportament – totul, la superlativ. Şi mai
presus de toate – harul Învăţătorului, la umbra căruia am crescut atât ca
medic, cât şi ca poet, pentru că profesia şi arta, am învăţăt de la dvs, se pot
îmbina adesea în cel mai fericit mod. Aici, în paginile „Vieţii medicale“, care
de atâtea ori ne-a găzduit roadele muncii noastre împreună, tinerii medici
cenaclişti vă urează, prin mine, într-un cor al admiraţiei şi afecţiunii: La mulţi ani, domnule Profesor! (Dr. Th. Voiosu) |
