Prima întrebare la care am căutat răspuns este de ce a ales Cehov să urmeze medicina, iar răspunsul îl găsim într-o scrisoare adresată, la 39 de ani, doctorului Rossolimo: „În 1879 m-am înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din Moscova. Pe atunci aveam o noţiune destul de vagă despre facultăţi și nu-mi aduc aminte ce motive m-au îndemnat să aleg facultatea de medicină, dar mai târziu nu mi-a părut rău că am ales-o”.*
Nevoit să își ajute familia sărăcită de falimentul tatălui, Cehov începe să publice povestiri în reviste literare încă din primul an de facultate, ocupaţie care a căpătat în câţiva ani un caracter permanent. Din acel moment, el își va împărţi viaţa între literatură și medicină, fără ca cele două ocupaţii să rămână străine una de cealaltă: „Fără îndoială că preocuparea mea permanentă pentru știinţele medicale a avut o mare influenţă asupra activităţii mele literare. Ea mi-a lărgit considerabil câmpul de observaţie și mi-a îmbogăţit cunoștinţele, a căror adevărată valoare pentru mine, ca scriitor, n-o poate înţelege decât acela care e, el însuși, medic”. Cum spune chiar el, în povestirile lui, „elementele artistice sunt amestecate cu cele medicale”, iar faptul că e medic îl face dator să motiveze cazurile medicale, ceea ce nu e rău deloc: „Cucoanele spun că am descris exact nașterea”, se entuziasmează.
Una peste alta, medicina și literatura fac casă bună la Cehov și, chiar și atunci când e chinuit de gândul că scrie pentru bani și că ocupaţia de scriitor îi pare vrednică de dispreţ, e bucuros că are și meseria de medic, pe care o practică, orice s-ar zice, nu pentru bani: „Pentru medicină nu-s destul de arghirofil, iar pentru literatură n-am destulă pasiune”, răspundea el unui prieten care-l dojenea că s-a lenevit. Visează să se retragă la ţară, să practice medicina și să citească romane.

Epidemia de holeră

Am putea să ne întrebăm apoi ce fel de doctor era Cehov, cum înţelegea să se ocupe de bolnavi sau să vedem ce gânduri despre lume se nășteau din experienţa vieţii de medic. Ca răspuns la toate acestea, nimic nu-i mai potrivit decât o scrisoare întocmită în vremea unei epidemii de holeră:

Cehov către A.S. Suvorin
16 august 1892, Melihovo

„(...) Iată-mă teafăr și nevătămat. Am avut o vară minunată, caldă, uscată și îmbelșugată în roade pământești. Însă, începând din iulie, tot farmecul ei a fost distrus de veștile cu privire la holeră. Pe vremea când mă invitai, în scrisorile dumitale, să vin când la Viena, când la Abazzia, eu eram medic de circumscripţie al zemstvei Serpuhov, apucasem holera de coadă și organizam în viteză noua circumscripţie, care cuprinde 25 de sate, 4 fabrici și o mănăstire. Dimineaţa am primirea bolnavilor, apoi alerg pe drumuri; alerg, ţin conferinţe pecenegilor, îi doftoresc, îmi ies din fire și, cum zemstva nu mi-a dat nicio copeică pentru organizarea punctelor sanitare, cerșesc pe la oamenii cu dare de mână ba una, ba alta. S-a dovedit că sunt un cerșetor de primă clasă. Datorită elocinţei mele cerșetorești, circumscripţia mea are în prezent două barăci admirabile, utilate cu tot ce trebuie, și cinci nu tocmai admirabile, ba chiar sărăcăcioase. Am scutit zemstva până și de cheltuieli pentru dezinfectare, cerșind fabricanţilor var, piatră vânătă și alte porcării urât mirositoare pentru toate cele 25 de sate ale mele.
Mi-e sufletul obosit. Sunt plictisit. Să nu-ţi mai aparţii, să nu te gândești decât la diaree, să tresari noaptea la fiecare lătrat de câine și la fiecare bătaie în poartă (oare nu cumva a venit cineva după mine?), să umbli cu niște mârţoage pe drumuri necunoscute, să ţii lecţii numai despre holeră și să aștepţi numai holeră, iar în același timp să fii cu totul indiferent faţă de boală și de oameniii pe care-i slujești – lucrul acesta, dragă domnule, e un ghiveci de pe urma căruia nu te poţi aștepta la nimic bun.
Holera a ajuns la Moscova și în judeţul Moscova. O așteptăm și aici din oră în oră. Judecând după evoluţia ei în capitală, putem presupune că a început să dea îndărăt și că «virgula» și-a pierdut din virulenţă...
Medicii și, în general, intelectualii au făcut adevărate minuni la Nijni. Tremuram de entuziasm citind dările de seamă despre holeră. În vremurile cele bune de demult, când oamenii se îmbolnăveau și mureau cu miile, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că succesele uimitoare ce se săvârșesc acum sub ochii noștri ar fi cu putinţă. Păcat că nu ești medic ca să împărtășești cu mine satisfacţia pe care o simt, să-ţi dai seama, să recunoști și să preţuiești tot ce se face. Despre lucrurile acestea nu se poate vorbi numai în câteva cuvinte.
Metoda de a trata holera îi cere medicului, înainte de toate, răbdare: îi cere, adică, să rezerve fiecărui bolnav câte 5–10 ore, ba chiar și mai mult. Cum am de gând să folosesc metoda lui Cantani – clisme cu tanin și injecţii subcutanate cu o soluţie de sare de bucătărie –, situaţia mea va fi dintre cele mai idioate. În timp ce mă voi ocupa de un bolnav, se vor îmbolnăvi și vor muri alţi zece. Nu uita că am în grijă mea 25 de sate și că sunt singur, dacă nu-l pun la socoteală pe felcer, care mi se adresează cu «înălţimea voastră», se jenează să fumeze de faţă cu mine și nu face un pas fără mine. Dacă vor fi numai cazuri izolate, voi ști să fiu stăpân pe situaţie, dar dacă epidemia va ajunge fie și numai la cinci cazuri pe zi, atunci o să mă enervez doar, o să obosesc și o să mă simt vinovat.
Se înţelege că nici n-am timp să mă gândesc la literatură. Nu scriu nimic. Ca să-mi păstrez o cât de mică libertate de acţiune, am refuzat orice remuneraţie, așa că n-am un ban...
Când vei afla din ziare că s-a terminat cu holera, va fi un semn că m-am apucat din nou de scris. Dar cât timp sunt în slujba zemstvei, să nu mă consideri scriitor. Nu e bine să alergi după doi iepuri deodată.
În momentul de faţă, vecinul meu, contele Orlov-Davidov, proprietarul vestitei «Otrada», e la Biaritz, a fugit de holeră. Pentru combaterea epidemiei, a dat doctorului său numai 500 de ruble. Sora lui, contesă și ea, care își are domiciliul în circumscripţia mea, s-a purtat cu mine, când m-am dus să discut cu ea ridicarea unei barăci pentru muncitorii ei, cum te porţi cu un argat în căutare de lucru. M-am simţit umilit și am minţit-o spunându-i că sunt bogat...
Popa de-aici, un om minunat, văduv cu copii nelegitimi, vine de multe ori la mine și totdeauna stă mult.
Scrie-mi, te rog, altfel e jale.

Al dumitale,
A. Cehov”

După cum înţelegem din cele de mai sus, prin ochelarii de medic ai lui Cehov se văd nu numai deranjamentele organice induse de boală, ci și toată ţesătura socială care învăluie atât pe bolnav, cât și pe medic. În același registru, într-o scrisoare din 1897, scrie: „În spitalele orășenești din Moscova își caută de sănătate mai ales cei nevoiași, care, după ce ies din spital, se îmbolnăvesc din nou și mor, pentru că îmbrăcămintea lor nu e destul de călduroasă ca să poată rezista la geruri și umezeală. Copiii istoviţi de boală și cei ieșiţi din spitale mor din aceeași cauză”. Ce-i de făcut? „Bineînţeles că n-o să rezolv eu problema copiilor. Nu știu ce ar trebui să se facă. Totuși, cred că sistemul binefacerilor și al soldurilor rămase din sumele alocate închisorilor nu poate rezolva nimic. După mine, nu e cuminte ca această problemă să depindă de binefaceri, care în Rusia au un caracter întâmplător, și de solduri inexistente; aș prefera visteria statului...”

Cehov a fost bolnav de tânăr

Din 44 de ani de viaţă, 14 și-i petrece suferind de tuberculoză pulmonară, care-l slăbește și-l împiedică să trăiască așa cum vrea: „Cât a fost timp frumos, m-am simţit bine. Acum însă plouă, cerul e mohorât și iarăși mă zgârie în gât, și iarăși s-au arătat urme de sânge”. Știe că este incurabil: „Am avut o hemoptizie și acum sunt slăbit și furios, stau tot timpul cu comprese calde la coaste, iau creuzot și alte fleacuri”. Boala se agravează, iar în 1897 medicii îi interzic să mai practice medicina. „Bacilii își fac de cap și mereu îmi vine să-mi las căpușorul pe pernă.” Profesorul Ostroumov îi găsește plămânul drept distrus, pe deasupra are și emfizem, și pleurezie etc. Cu toate acestea, împotriva sfaturilor celor apropiaţi, în 1900 hotărăște să plece la 12.000 de kilometri de Moscova, pentru aproape patru luni de voiaj în Sahalin, insula deportaţilor, să documenteze viaţa condamnaţilor de acolo, cu gândul să prezinte mai apoi rezultatele membrilor facultăţii de medicină.
În ultima scrisoare, trimisă cu puţin timp înaintea morţii, îi scrie unui confrate: „(...) am o astmă de-mi vine să-mi iau lumea în cap și sunt momente când pierd orice curaj. Până acum am slăbit cu 15 funturi”.** Autorul salonului nr. 6 a fost mutat din salonul nr. 16 în salonul nr. 14. „N-am poftă de mâncare, și tocmai astăzi, când aveam plăcintă! Dar nu-i nimic.”