Moartea
generalului Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, membru al Comitetului
Politic Executiv al PCR, fost ministru adjunct în Ministerul Sănătăţii şi
Prevederilor Sociale, apropiat al lui Nicolae Ceauşescu, a fost urmarea unor
greşeli medicale. Reiterarea afirmaţiilor potrivit cărora decesul acestuia e încă
neelucidat şi că ar avea cauze „misterioase“ – sugerând un asasinat cu motivaţie
politică pus la cale de o putere străină – este o speculaţie a mass-media, urmărind
senzaţionalul, cu încălcarea eticii jurnalismului, dacă aceasta mai poate fi
luată astăzi în discuţie ca o valoare. Dispunem, în prezent, de cel puţin două
surse de informaţii a căror fiabilitate e imposibil de contestat. Prima: un
cvasireportaj medical realizat de un medic-scriitor, capitol amplu într-o carte
de apariţie relativ recentă, medic care, dată fiind specialitatea sa
(Anestezie-Terapie intensivă), a supravegheat bolnavul de la internare şi până
la deces, zi de zi, uneori, oră de oră. Şi a doua – documente din Arhiva CNSAS,
puţin sau deloc cunoscute. L. Sălăjan (53 de ani) se internează la „Elias“,
spitalul nomenklaturii, în 13 august 1966, cu diagnosticul de hemoragie
digestivă superioară, complicaţie a unui ulcer duodenal vechi. (În primăvara
aceluiaşi an, aflat la Belgrad, generalul fusese spitalizat de urgenţă cu o
primă hemoragie digestivă care îi fusese oprită.) În condiţii de stres
(responsabilităţi politice), dar şi de consum zilnic de alcool, ulcerul deschis
nici nu putea evolua altfel, opinează dr. Dora Petrilă, medic primar în
specialitatea ATI, în cartea sa de succes „Oraşul bufniţei“1. În
chiar aceeaşi zi, în plin şoc hemoragic, generalul a fost operat de acad. Ion Făgărăşanu,
de la Spitalul „Carol Davila“, profesor consultant la „Elias“. După 24 de ore
de la intervenţie, evoluţia este „nu
proastă, ci catastrofală“. „Citeam
raportul (de gardă, n.n.) – din dispoziţia şefului de la Chirurgie, dr. M.
Cârstea, la care asistă însuşi N. Ceauşescu – şi mă cruceam cum se putuse ajunge la peritonită biliară după o operaţie
de ulcer duodenal“, îşi aminteşte dr. Dora Petrilă. Intrând în salon, ca
medic în tura de dimineaţă, îl găseşte la patul bolnavului pe I. Făgărăşanu „care se apucă să verifice pansamentul, că
tuburi de dren nu avea, deşi suspiciunea de peritonită era mare cât casa, din
cauza concepţiilor chirurgicale ale lui Făgărăşanu, care se credea un guru în
chirurgie, deşi nu era, ştiau toţi cât de mediocru era şi cum ajunsese în
fruntea bucatelor cu carnetul roşu în mână. Bolnavul nu avea tuburi de dren întrucât
«marele chirurg» susţinea o idee foarte detestată de ceilalţi chirurgi ai
vremii, şi anume nondrenajul postoperator“. Tânăra anestezistă îşi face
datoria, examinează complet pacientul, notând cu meticulozitate constatările
sale în foaia de observaţie. Exasperată însă de febra care nu ceda, îndrăzneşte
să i se adreseze operatorului, avertizându-l asupra prognosticului extrem de
rezervat: „Febra, tovarăşe profesor, este
consecinţa unei complicaţii postoperatorii, nu? Poate va trebui redeschis,
mi-am luat eu inima în dinţi, convinsă că altă soluţie nu există. (…)“ E
bruscată de Făgărăşanu: „– Ascultă, tovarăşă,
când ai terminat facultatea? – Acum cinci ani. – Atunci taci din gură! Crezi că
sărim cu bisturiul pe bolnav de cum ne uităm la el? Ai auzit de risc
operator?“. Era evident o peritonită, dar acesta era ultimul diagnostic pe
care Făgărăşanu ar fi dorit să-l ia în calcul… Are loc un consult medical
(Juvara, Burghele, Olănescu, Ion Bruckner) care decide că bolnavul are
peritonită şi că va trebui redeschis. „Profesorul
Juvara, un chirurg extraordinar de experimentat, era foc şi pară: – Tovarăşe
profesor Făgărăşanu, trebuia redeschis încă de sâmbătă. Acum, luni… Să sperăm că
funcţionează proverbul «mai bine mai târziu decât niciodat㻓. Se
reintervine: Făgărăşanu, ajutat de M. Cârstea. „Şi cât aş fi vrut să intre şi Juvara. (…) Nu a intrat pentru că
Partidul nu a aprobat ca un chirurg care nu era membru de partid să opereze un
membru al CPEx! Ca şi cum chirurgia se face cu carnetul roşu într-o mână şi cu
bisturiul în cealaltă… I s-a permis să-l urmărească pe Făgărăşanu din spate“,
scrie Dora Petrilă. Ceauşescu venea zilnic, asista tăcut la prezentarea
raportului, apoi deschidea uşa salonului de la reanimare unde zăcea în comă Sălăjan,
salutându-l (fireşte, un salut rămas fără răspuns…). Lucrurile mergeau din rău în
mai rău. Într-o zi, N. Ceauşescu – care îndeobşte nu spunea nimic – i s-a
adresat lui Ion Făgărăşanu: Tovarăşe profesor, vă rog să faceţi ceva să-l salvaţi.
Să faceţi ceva eroic. „Făgărăşanu îl
privi de sus, era şi un om înalt, pe faţa lui trecu o urmă fină de dezgust,
apoi răspunse enigmatic: – Nu cunosc nimic eroic. În afară de «Eroica» lui
Beethoven… Ceauşescu s-a încruntat, s-a ridicat fără comentarii şi a ieşit
valvârtej. Am rămas muţi. – Dacă-i spunea perla asta lui Stalin, era deja în
drum spre gulag, i-am şoptit chirurgului de lângă mine“, notează Dora
Petrilă, rememorând scena desfăşurată în camera unde se ţinea de obicei
raportul de gardă. Ceauşescu nu va uita şi nu va ierta. Răzbunarea pentru
această insolenţă va fi teribilă. Febra pacientului avea oscilaţii
incontrolabile, în funcţie şi de antibioterapia ce i se aplica – avioane
trimise din ordinul CC al PCR aduceau din străinătate tot ce era mai nou pe piaţa
farmaceutică. Miraculos, pentru câteva ore, generalul îşi revine şi chiar asistă
din fotoliu la transmiterea TV a defilării de 23 August, pe care ar fi trebuit
s-o conducă… Apoi, totul intră în derivă: „constantele fiziologice“ se prăbuşesc;
din nou – stare de comă. „Consiliul înţelepţilor“ mobilizat de directorul
spitalului constată abdomenul dureros, semn că peritonita biliară intra într-o
fază avansată şi că restul organelor – ficat, inimă, plămâni, rinichi cedau
rând pe rând: insuficienţă hepatică (icterigenă), renală, respiratorie şi
circulatorie! Este invitat şi soseşte cu o cursă „Tarom“ profesorul Lucien
Léger, mare chirurg parizian. „Francezul
a venit, l-a examinat şi ne-a recomandat să-l mai deschidem o dată, să spălăm
iar peritoneul şi să schimbăm iar, pentru a câta oară? antibioticele. Pe 24
august, Sălăjan intră în a treia operaţie în zece zile!“ Se găseşte o
fistulă duodenală, prin care lichidele din tubul digestiv se prelingeau liber în
peritoneu. „Zilele de 26 şi 27 august au
adus cu ele numai complicaţii catastrofale: bolnavul a început să sângereze
peste tot, din stomac, din restul tubului digestiv, chiar şi pe piele avea peteşii.
(…) Diureza s-a oprit total, coma s-a aprofundat, iar pacientul a căpătat o
culoare care oscila între icteric, pământiu şi culoarea tifonului în care s-a
scurs brânza proaspătă de vaci“, scrie Dora Petrilă. Nici o somitate nu a
mai plecat acasă… Decesul survine în 28 august, spre seară.
Rapoarte
amănunţite asupra acestei morţi deloc suspecte, caz de eroare medicală săvârşită
în dauna bolnavului (malpraxis) se află – până acum, poate, nedescoperite – între
filele unuia din cele cinci dosare de
urmărire deschise pe numele lui Th. Burghele, existente în custodia CNSAS.
Sunt două note informative primite
de mr. Rapcea Constantin, de la Ministerul Afacerilor Interne, din partea agenţilor
„Buzoianu Barbu“ (29 aug. 1966) şi „Crişan Valeriu“ (Casa „Pluton“, 10 sept.
1966), documente, fireşte, strict
secrete. Se ştie că persoanele care ofereau ajutorul lor Securităţii erau, în
funcţie de munca prestată, de calitatea informaţiilor, dar mai ales de încrederea
pe care o puteau avea „organele“ în „ataşamentul“ lor, de mai multe categorii: colaborator, informator, persoană de încredere,
agent, rezident. „În momentul efectiv al livrării de informaţii,
colaboratorul era supranumit sursă.
Pe lângă această denumire, mai exista şi gazdă
– persoanele care, voluntar sau obligate, îşi puneau locuinţa la dispoziţia ofiţerilor
Securităţii, pentru ca aceştia să se poată întâlni acolo cu informatorii.“2
Informatorilor li se deschide un dosar propriu – dosar de reţea (DR). Primeau, cel mai adesea, un nume conspirativ
(scris între ghilimele – în cazurile de faţă „Buzoianu Barbu“ şi „Crişan
Valeriu“), iar locul de întâlnire era identificat tot cu un nume conspirativ,
ex. Casa „Pluton“. „Arginţii“ – când serviciul „patriotic“ prestat era
considerat meritoriu – se înmânau tot de către ofiţerul de legătură, iar
beneficiarul semna de primire. Iscălitura a fost probă suplimentară, în cazul
multor informatori: demonstrarea acceptului pentru delaţiune. Notele de mai jos
sunt inegale ca informaţie medicală. Prima este redactată în ziua decesului lui
Sălăjan; trădează emotivitatea agentului „Buzoianu“, un personaj de altfel
ubicuu în „dosarele Burghele“, şi faptul că e depăşit de terminologia medicală
pe care doreşte să o insereze corect în nota sa. Pentru alcătuirea celei de a
doua note, „Crişan Valeriu“ a beneficiat în mod evident de „ajutorul“ unor
medici sau a altui personal medical din schema Spitalului „Elias“ ori dinafara
acestuia. Ba chiar a unei surse nominalizate, la un moment dat, spre finalul
notei. Am intervenit în texte corectând punctuaţia şi aducând la zi ortografia,
îndreptând numele greşit transcrise ale unor medici (în prima notă), încercând
să clarific anumite vocabule medicale scrise eronat. Am „comasat“ unele paragrafe
– pentru economie de spaţiu – iar din a doua notă am eliminat o discuţie fără
legătură cu informaţiile privind „cazul Sălăjan“ şi am completat cuvinte care,
lipsind, întrerupeau cursivitatea textului. Sublinierile cu aldine îmi aparţin,
iar această evidenţiere grafică nu e gratuită…
Se
vor împlini, în aug. 2016, 50 de ani de la decesul pacientului L. Sălăjan. E
greu de estimat cât anume din eşecul terapeutic e imputabil trufiei şi inabilităţii
operatorului şi cât bolii şi „terenului“, unul, probabil, tarat. În codurile de
etică, valabile atunci, ca şi acum, se stipulează că dacă un examen sau un
tratament depăşeşte capacitatea medicului, acesta este obligat să apeleze la un
coleg care dispune de competenţa necesară. În „cazul Sălăjan“ nu s-a întâmplat
aşa! Tot astfel, în spiritul „Jurământului de la Geneva“3, medicului
nu-i este permisă nicio discriminare în raporturile sale cu bolnavul ţinând de
opţiunea sau de afilierea politică a acestuia, de vârstă, credinţă, boală sau
infirmitate, naţionalitate, origină etnică, rasă, sex, de statut social şi
comportament sexual. Opinez, de asemenea, că judecata erorilor profesionale ale
profesorului Făgărăşanu ar fi trebuit să-şi aibă locul nu în dosarele Securităţii,
prin căptuşirea paginilor cu note medicale şi aprecieri „paramedicale“ în care
confraţi – unii fără „treabă“ – nu s-au sfiit să acuze, ci într-un organism
colegial. Colegiul Medicilor în structura sa antebelică (înfiinţat prin Legea
sanitară din 1930) nu funcţiona în acel moment, iar numitele comisii de
disciplină ale personalului sanitar au apărut abia în 1969.* Este
evidentă, cred, în baza documentelor desecretizate după aproape o jumătate de
secol, voluptatea unora dintre actorii tragediei în a adăuga elemente
incriminatorii, altele decât cele în legătură cu cazul, în susţinerea
gratuitului lor „rechizitoriu“. Dar toate acestea s-au petrecut într-un timp
revolut… Sancţiunile care au urmat le aflăm din cartea dr. Dora Petrilă. Făgărăşanu4
şi-a pierdut locuinţa de nomenklaturist, titlul de membru al Academiei, postul
de chirurg-şef la Spitalul «Davila», fiind lăsat „să înţeleagă că nu mai are de
ce să mai pună piciorul vreodată la «Elias»“. A fost primit de dr. Dan Gerota
la Spitalul „Vasile Roaită“. Voinea Marinescu a fost schimbat din funcţia de
ministru (28 aug. 1966), în locul său fiind înscăunat Aurel Moga. Au căzut şi
capete nevinovate. „Toţi cei care au avut de-a face în mod nemijlocit cu Sălăjan
(…) au fost demişi, până la brancardier şi femeile de serviciu.“
(1) NOTA INFORMATIVĂ a agentului „Buzoianu Barbu“, datată 29
aug. 1966, către mr. (maiorul) Rapcea Constantin, din cadrul MAI
„Sursa informează
că a stat de vorbă cu mai mulţi medici şi profesori care au luat parte la îngrijirea
tovarăşului L. Sălăjan, în cadrul Spitalului Nr. 12.
După decedarea acestuia, ca şi înainte de
decedare, unii medici au afirmat că a fost evident faptul că, în afară de îngrijirea
bolnavului, s-au relevat şi alte aspecte
generate de relaţiile dintre medici. Nu a fost nicio cooperare sinceră şi
dezinteresată. Sursa precizează că acestea le-a afirmat profesorul Brânzeu
de câteva ori, iar doctorul Cârstea a afirmat că relaţiile care există între
chirurgi pot fi înţelese numai de chirurgi (sic).
De asemenea, dr.
Leu afirma că prof. Djuvara [Juvara,
n.n.] are de plătit o poliţă
profesorului Făgărăşanu şi că, în cazul de faţă, prof. Făgărăşanu este
descoperit, iar prof. Juvara nu-l iartă. O parte din medici, dându-şi seama de
aceste aspecte, au fost retraşi (sic), nevoind să intre în dispută, aşa cum au
fost: prof. dr. Radu Păun, prof. Marin Voiculescu, conf. [Veniamin, n.n.]
Runcan.
De asemenea,
sursa precizează că în urma consultului din 23 august 1966 au fost cointeresaţi în răspundere următorii profesori: Burghele şi
Juvara, alături de Făgărăşanu şi Ţurai [această atitudine evidenţiindu-se
net în conduita lor, afirmaţie făcută de dr.
Spineanu şi Păcuraru Ion] .
Prof. Juvara a afirmat că el are conştiinţa
împăcată că indicaţiile lui au fost juste, dar că la intervenţia din noaptea de 23 august nu au fost respectate
indicaţiile din planul de operaţie, şi anume o drenare mai bună a spaţiului
subhepatic şi controlul gurii de anastomoză. Astfel, el spunea că nu s-a făcut decât parţial controlul
anastomozei, deoarece nu s-a deschis stomacul pentru explorare, ci numai s-a
trecut o sondă din stomac prin anastomoză în intestin (ansa aferentă). Dar, menţionează
sursa, el [Făgărăşanu, n.n.] a fost ajutat în această operaţie. De ce nu s-a
insistat pentru explorare prin gastrotomie (incizia stomacului)?
Sursa precizează
că prof. Burghele a afirmat că ar fi fost foarte cuminte dacă la acea dată s-ar
fi făcut [ceea ce abia la 26 august s-a executat anume]: gastrotomie cu
explorare minuţioasă a esofagului inferior, stomac, gura de anastomoză, duoden.
Sursa precizează
că în ziua de 23.VIII.1966, s-a
instalat o nouă hemoragie digestivă,
[dar] care s-a oprit repede. De asemenea, problema peritonitei şi a lipsei de
funcţionare a gurii de anastomoză au impus operaţia. [Tactica intraoperator a
fost descrisă.] În continuare, sursa precizează că în ziua de 24.VIII.1966, a apărut o hemoragie digestivă
extrem de gravă şi că, asupra celei mai bune indicaţii de tratament, au
fost duse discuţii toată ziua, evidenţiindu-se nesiguranţa cauzei hemoragiei [cauză locală sau generală, n.n.], iar
după ce s-a căzut de acord că ar fi cauză locală – [incertitudine asupra
sediului exact al hemoragiei]. După
ce în sfârşit s-a decis operaţia, socotită ca o intervenţie eroică, s-a
constatat sângerare la nivelul gurii de
anastomoză, unde mucoasa era parţial desfăcută, şi s-a considerat că
hemoragia a fost stăpânită.
După această
ultimă operaţie din noaptea de 26.VIII.1966,
pe care bolnavul a suportat-o, reanimarea
nu a mai putut scoate bolnavul din şoc, peritonită toxico-septică cu [febră] mare, peste 40°, (care au) dominat tabloul clinic. A
apărut apoi insuficienţa renală acută,
iar în ultima perioadă, o hemoragie manifestată prin rectoragie. Acestea au
determinat moartea prin cedarea cordului.
Sursa precizează
că în primele ceasuri după această ultimă operaţie, medicii operatori erau
veseli pentru succesul operaţiei, deşi îşi dădeau seama de starea foarte gravă
a pacientului (sic!). Surpriza rectoragiei (sângerarea intestinului) i-a
dezarmat pe toţi. Cei mai mulţi, printre care prof. Fodor, susţineau originea cortizonică a hemoragiei, ştiut
fiind că administrarea de cortizon produce hemoragie. Dar toţi, îndeosebi
chirurgii care au operat, erau foarte
curioşi să vadă rezultatul necropsiei.
Imediat după
deces, s-a hotărât efectuarea necropsiei în cursul după-amiezii şi sigilarea
blocului operator, în vederea unei anchete epidemiologice, pentru a preciza dacă
în blocul operator şnu a existat sursăţ de infecţie cu piocianic, precum şi dacă
sterilizarea a fost corectă.
Sursa informează
că în cursul după-amiezii din 28.VIII.1966,
orele 17,05 (sic), s-a efectuat autopsia
de către şprof. dr. Ion Moraruţ şi Terbancea, de faţă fiind prof. Aurel
Moga, prof. Burghele, prof. Fodor, prof. Brânzeu, prof. Bruckner, prof. Balş,
dr. Velciu, dr. Păcuraru, dr. Oreste Andrei şi dr. Alexiu.
Necropsia a arătat că în cavitatea
toracică exista revărsat sanguinolent (600 ml în stânga şi 150, în dreapta) – fără
explicaţii. Pulmonii aveau elasticitatea pierdută, fără conţinut aerian, ceea
ce înseamnă deficienţă respiratorie. Cordul a fost găsit normal, de asemenea
aorta pulmonară şi camerele [inimii]. În abdomen semne de peritonită cu lichid
sero-sanguinolent tulbure, [semen] evidente cu preponderenţă în etajul
abdominal superior. Sursa precizează că prof. Moraru a specificat în mod
deosebit că deşi peritonita este întinsă, totuşi cavitatea abdominală a fost
bine drenată. Esofagul fără aspecte deosebite. Stomacul cu rezecţie şi
anastomoză prezintă gura de anastomoză permeabilă cu sutură în două planuri,
iar suturile ţin. Mucoasa gastrică – cu puncte hemoragice deseminate. Duodenul
suturat superior prezintă o fistulă dirijată. Pancreasul a determinat prin
sucul său ieşit în peritoneu, prin bontul cu fistulă, zone de citosteatonecroză
întinse şi pe epiplon (peritoneu), şi în grăsimea din jurul rinichilor.
Ficat mare. Pe
suprafeţele inferioare se văd semnele peritonitei. Pe secţiune, prezintă desen
lobular şters cu zone gălbui (încărcare grasă); vezica biliară – fără aspecte
deosebite. Splina septică.
Intestinul subţire
prezintă, începând de la 75 cm, un conţinut hemoragic nedigerat. La spălare, rămâne
aderent, cu depozite de fibrină (adică hemoragie cronică). Colonul conţine în
toată lungimea sânge mai închis pe ascendent şi mai deschis pe ansa terminală.
Rinichii măriţi de volum, friabili, cu aspect distrofic. Vezica urinară normală,
cu un mic polip.
Cutia craniană
nu s-a mai deschis, deoarece nu a avut suferinţe nevralgice (sic), iar
leziunile din cavitatea abdominală explică moartea.
În legătură cu
aspectul sângerării, prof. Burghele a ridicat problema dacă nu cumva, iniţial,
sângerarea a fost tot aici [intestin], deoarece în timpul operaţiei, sângele nu
a fost găsit nici în stomac, nici în duoden, ci în intestinul subţire, tot cam
la acest nivel. Aceasta înseamnă, a spus prof. Burghele mai departe sursei, că operaţia primă s-a făcut fără diagnostic şi
ridică problema indicaţiei de operaţie. A fost chemat dr. Velciu cu piesa
de stomac rezecată pentru consultări, [această problemă] rămânând să fie precizată.
Sursa precizează
că Juvara spunea că la şvenirea saţ a
fost informat greşit şi că prof. Făgărăşanu
a operat un ulcer care nu ar fi şnecesitatţ intervenţie.
Cauzele morţii au fost fixate astfel:
peritonită acută difuză, secundară deschiderii bontului duodenal, cu stare
toxică septică, hemoragie digestivă, insuficienţă renală acută.
La discutarea
cauzelor morţii, sursa precizează că au fost [controverse] asupra introducerii
cuvântului hemoragie, prof. Fodor a spus că în niciun caz să nu se scrie hemoragie
difuză sau secundară, ci numai hemoragie. [Altfel], a spus prof. Fodor, s-ar
ridica diverse interpretări.
Sursa precizează
de asemenea că s-a fixat şi diagnosticul
anatomo-patologic: gastropilorectomie cu anastomoză Reichel Polya
transmezocolică, gastrostomie, fistulă duodenală dirijată, peritonită
generalizată, cu leziuni mai întinse în etajul superior – pericolecistită.
Citosteatonecroză pancreatică şi epiplonică – hemoragie difuză în intestinul
subţire. Leziuni distrofice hepato-renale. Splină septică, atelectazie pulmonară,
simfiză pleurală dreaptă şi apicală stângă. Revărsat hemoragic pleural stâng.
Discuţiile s-au
terminat pentru că se făcuse târziu în noapte, altfel ar mai fi continuat, toţi
fiind nerăbdători să vadă deznodământul acestei situaţii. Legat de aceasta,
prof. Ţurai spunea că tot mai bine este în spitalele lor (adică nu la cel al
nomenklaturii n.n.), unde nu sunt atât de întrebaţi ce se întâmplă cu bolnavul
(sic).
De asemenea,
sursa face remarca faptului că nu a fost organizată de la început operaţia şi
observarea bolnavului. Aşa se explică că în ziua de 28.VIII.1966, când s-au
adunat documentele pentru referatul general, s-a constatat că în condica de operaţie, din patru operaţii,
numai prima a fost scrisă la timp. A doua, a scris-o repede dr. Chitlaru, în
ziua de 28 august 1966, după decesul pacientului, iar [operaţiile a treia şi a patra nu sunt consemnate deloc]“.
Mr. Rapcea Constantin
(2) NOTA
INFORMATIVĂ, a agentului „Crişan Valeriu“, datată 10 sept. 1966, către mr.
Rapcea Constantin, din cadrul MAI, la Casa „Pluton“
„Sursa
informează că în perioada 2 sept. 1966 – 9 sept. 1966, s-a întâlnit în mai
multe rânduri cu prof. Th. Burghele, cu
care a purtat unele discuţii. Aceste discuţii au avut loc fie în localul Rectoratului
I.M.F. din str. Dionisie Lupu, fie – cele mai multe – la Facultatea de Medicină
Generală din Cotroceni. La aceste discuţii a mai asistat de 1–2 ori şi dr. Emanoil Popescu, radiolog la
Spitalul Carol Davila. În cadrul acestor discuţii s-au discutat (sic) diferite
probleme, unele fără interes deosebit, iar altele au revenit în repetate
rânduri asupra bolii şi decesului tov.
L.S. [Leontin Sălăjan].
Cu această
ocazie, rectorul Th. Burghele relata faptul că a participat şi el la îngrijirile
tov. L.S., [dar] în ultima perioadă a internării sale la Spitalul „Elias“. Îşi
manifesta regretul său pentru nereuşita eforturilor făcute de colectivul care a
participat la consult – însă a făcut şi unele aluzii şi aprecieri referitoare la unele defecţiuni care au fost în îngrijirea
tov. L.S.
În general,
prof. Th. Burghele a evitat să dea amănunte prea minuţioase (sic) referitoare
la boala pacientului, la organismul său şi la datele de necropsie, „ocolind cu grije destulă“ (sic) întrebările ce i se puneau în această
direcţie. În orice caz, a afirmat că dacă
ar fi avut bolnavul în grija sa de la început, în serviciul său, ar fi avut
mari şanse de a fi salvat.
În toată discuţia
purtată, prof. Burghele s-a arătat nemulţumit [de] lipsa de simţ de răspundere pe care a dovedit-o prof. Făgărăşanu în
tratarea pacientului, el fiind stăpânit mai mult de orgoliul personal şi
preocupat ca indiferent de raţiune şi de evidenţa evoluţiei defavorabile, să
iasă el bine. Prof. Burghele a exemplificat această afirmaţie cu următoarele
fapte:
În ziua când
pacientul era rău (marţi) a fost întrebat de tov. C. N. [Nicolae Ceauşescu] dacă
ştie unde este prof. Făgărăşanu; prof. Burghele a răspuns că probabil la clinică
sau acasă, la care – spre satisfacţia sa (sic) – tov. C. N. i-a arătat că prof.
Făgărăşanu, deşi avea în grijă un bolnav grav, a părăsit Bucureştiul,
ducându-se să se… recreeze la Snagov.
Cu ocazia
consulturilor avute, prof. Făgărăşanu a
refuzat să accepte ideea că bolnavul a făcut o complicaţie supurată peritoneală
(peritonită), deşi acest lucru a fost susţinut de ceilalţi chirurgi. Prof.
Făgărăşanu a avut în această direcţie sprijinul unor specialişti străini,
printre care şi un specialist internist, al cărui nume prof. Burghele nu şi-l
amintea chiar exact, însă îl identifică cu următoarea expresie: „un evreeaş,
unul Levy sau aşa ceva“ – care a venit, a văzut şi a plecat spunând senin că
„le malade va… tris biven“ (sic) („très bien“); [adică, explică informatorul –
„bolnavul va fi foarte bine“, n.n.].
Prof. Burghele
mai aprecia ca nejustificat faptul că deşi se indicase să fie chemat în
consult, prof. Făgărăşanu, sprijinit de [Voinea] Marinescu, a tărăgănat acest
lucru şi nu l-a făcut decât la indicaţia expresă a secretarului general tov. C.
N., care, văzându-l pe prof. Burghele, l-a întrebat de ce nu a venit mai
devreme, întrebare la care el a răspuns că nu a fost chemat şi ştia că nu este în
graţiile ministrului (sic).
Prof. Burghele a
mai relatat în continuare că postoperator, înrăutăţirea
situaţiei pacientului a fost pusă de prof. Făgărăşanu pe seama unei
pneumopatii, care nu exista, şi nu pe seama peritonitei care era existentă.
Deşi prof. Burghele şi prof. Juvara au indicat intervenţia [e vorba de
reintervenţie, n.n.], din cauza opoziţiei prof. Făgărăşanu aceasta s-a
tergiversat şi [s-au adoptat] soluţii de drenuri şi contraincizii, numai pentru
a nu se simţi jignit prof. Făgărăşanu.
Prof. Burghele a mai spus că a rămas
deosebit de impresionat de încrederea pe care i-a acordat-o tov. C. N., grija şi
solicitudinea umană deosebită cu care a fost tratat şi considerat, de competenţa,
tactul deosebit, spiritul de discernământ şi de deosebit de înalta ţinută
manifestată de tov. C. N. în antrenarea colectivului de medici pentru
rezolvarea cât mai grabnică a problemelor, dovedind curaj şi iniţiativă.
Prof. Burghele
mai relata că faţă de seriozitatea tuturor acestor eforturi în acea „indiştare“
(?) [iritare? întristare?)] a acelor zile, prof. Făgărăşanu era uneori
zeflemist şi a avut chiar unele manifestări pe care le-a calificat ca
„impertinente“. A exemplificat acestă apreciere prin următoarele: tov. C. N. a
spus că trebuie „luată o hotărâre eroică“ la care Făgărăşanu a spus că el nu
cunoaşte decât „Eroica de Beethoven“ – imputându-l (sic) [probabil, indispunându-l,
n.n.] prin aceasta pe secretarul general, tov. C. N.
Cu ocazia
acestei afirmaţii a mai intervenit în discuţie şi dr. Popescu Emanoil, radiolog la Spit. C. Davila, care a arătat că îl
cunoaşte de multă vreme pe prof. Făgărăşanu, a cărui prezenţă în spital a dat
„mult de furcă“ conducerii spitalului datorită comportării sale incorecte şi
multor abuzuri pe care el le făcea sub masca platformei pe care o avea, în
calitate de consilier la C.C., motiv pentru care nimeni nu se putea lega de el.
A exemplificat arătând că făcea clientelă în spital; dimineaţa, când venea, îl
aşteptau nenumăraţi clienţi în hol, iar la sosirea sa cineva anunţa tare: «A
venit Domnul Profesor Făgărăşanu» – anunţ care era urmat de îmbulzeală la uşa
cabinetului său, unde se duceau tratative particulare de onorariu.
După ultimele întâmplări,
în ultimele zile, prof. Făgărăşanu a dat dispoziţii portarului să nu-i mai lase
înainte pe clienţii săi, ci să-l aştepte… pe afară!
Dr. Popescu
Emanoil mai relata că se poartă extrem de rău şi cu colaboratorii săi capabili,
citând în acest sens cazul dr. Gavriliu, cel mai bun chirurg al nostru în materie de esofag, pe care pur şi simplu nu-l lăsa
să-şi opereze bolnavii. A mai relatat că prin relaţiile sale a obţinut fonduri
mari (2.000.000 lei) pentru amenajarea unui laborator de explorări cu izotopi,
care din lipsă de material uman, de specialist şi de pricepere stă nefolosit,
nu este călcat decât de femeia de serviciu, care vine la zile mari să facă
curat.
În continuarea
discuţiilor, în ziua de 2 sept. 1966, dr. Emanoil Popescu a relatat unele acţiuni
ale prof. Făgărăşanu care au confirmat total cele aflate de la sursă (sic), cu
o zi anterior [înainte, n.n.], de la dr.
Stoian, medic secundar în serviciul chirurgie C. Davila.
Relatările
ambilor arată că prof. Făgărăşanu convocase recent întregul colectiv medical al
serviciului, cărora le-a făcut declaraţii timp de o oră, relatând o serie de amănunte
privitoare la evoluţia bolii pacientului său L.S., pe tot firul prezentării arătând
că el a procedat foarte corect şi că nu poate fi acuzat de nimic. Astfel, prof.
Făgărăşanu, în introducere, a arătat că în oraş «circulă fel de fel de zvonuri»
care îl denigrează pe el. A relatat apoi că pacientul său era un ulceros vechi
cunoscut (sic), care a mai făcut o melenă cu ocazia vizitei din anul trecut în
Iugoslavia – că de atunci a dus o viaţă dezordonată, făcând abuzuri de băuturi
spirtoase şi abuzuri alimentare, că s-a făcut o greşeală că nu a fost chemat
prof. Spârchez, care este bun specialist. Trecând la actul operator, el arăta că
a operat „perfect“, aşa cum face de obicei, că a cusut foarte bine sentul (sic)… «ştiţi voi, aşa cum facem noi în şsurgetţ de
obicei, în 3 straturi». A mai arătat că şi specialiştii străini au apreciat că
el a lucrat foarte bine. Pentru a-şi sprijini afirmaţiile sale a citat faptul că
are la activul său peste 1500 operaţii de acest fel.
Pentru a
justifica faptul că bolnavul a mers şrăuţ post-operator, a afirmat că specialiştii
chemaţi, şi în special dr. Juvara, nu au fost de bună credinţă şi au căutat să
lovească în el. În acest moment, prof. Burghele l-a întrebat pe dr. N. Popescu
dacă printre sus-amintiţii a parvenit (sic) [pomenit
n.n] vreunul şi numele său, la care s-a răspuns că nu.
Dr. Emanoil
Popescu mai arăta că la un moment final al discuţiei a intervenit şi dr. [Dan]
Gavriliu, care l-a întrebat de ce prof. Făgărăşanu nu a asistat la necropsie,
la care acesta din urmă a răspuns arătând că… «intenţionat nu s-a dus, că nu-l
interesa».
În acest moment,
a intervenit în discuţie şi prof. Burghele, care a arătat că decedatul nu avea niciun semn hepatic, că
avea un «ficat splendid»… degeaba îl face Făgărăşanu «beţiv».
În continuare,
discuţiile s-au dus pe alte probleme medicale, firul fiind schimbat de apariţia
dr. Vlad Bîlbîie, care a povestit unele aspecte ale unei şedinţe de colectiv cu
medicii, la nivelul Consiliului Naţional Ştiinţific – referitoare la avizarea
construcţiei Institutelor de gastroenterologie al prof. Spîrchez şi Hematologie
al prof. Nicolau. (Paragraf eliminat)
Sursa relatează
că s-a întâlnit în ziua de 5 sept. a.c. cu prof. C.T. Nicolau – hematolog, în
cadrul Spitalului „Emilia Irza“. După discutarea unor probleme profesionale
legate de hematologie, referindu-se la abuzul de transfuzii, prof. C.T. Nicolau şi-a exprimat [părerea], citând ca exemplu faptul că tovarăşului L. S. i s-a [administrat]o cantitate enormă de sânge (14 litri),
că [aceasta] echivalează cu două exanguino-transfuzii.
De asemenea, şi-a exprimat părerea că hemoragia pe care a avut-o pacientul nu
se poate să nu fie consecinţa finală a unui lanţ, care-şi are originea în
transfuziile făcute în Iugoslavia, care i-au produs hepatită, [situaţie] care
ar fi putut avea unele urmări asupra coagulării şi ar fi putut produce inconveniente,
mai ales cu ocazia ultimelor intervenţii chirurgicale, când bolnavului i s-au făcut
transfuzii succesive.“
Nota Biroului: „Agentul să caute a fi într-un contact permanent cu
medicii care au participat la consulturile făcute tov. Sălăjan, cu scopul de a
stabili ce comentarii fac aceştia în legătură cu ancheta care se face în jurul
acestei probleme şi eventuale contramăsuri pe care le iau aceştia. O copie de
pe prezenta notă va fi trimisă la Direcţia a-IV. Întâlnirea viitoare:
25.09.1966, la casa «Pluton»“
Mr. Rapcea
Constantin
