Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

Carnetul roşu şi două mâini stângi, gir pentru (in)competenţă

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE vineri, 27 septembrie 2013

În 1966, intervenţia chirurgicală pentru ulcer duodenal i-a fost fatală lui Leontin Sălăjan, ministrul forţelor armate şi apropiat al lui Nicolae Ceauşescu. Documentele din arhiva CNSAS şi însemnările unui medic martor spun o poveste în care se amestecă incompetenţa, orgoliile, delaţiunile şi răzbunarea. Dr. Mihail Mihailide ne invită în culisele acestui episod, la rubrica Medicii şi morbul puterii.

   Moartea generalului Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, membru al Comitetului Politic Executiv al PCR, fost ministru adjunct în Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, apropiat al lui Nicolae Ceauşescu, a fost urmarea unor greşeli medicale. Reiterarea afirmaţiilor potrivit cărora decesul acestuia e încă neelucidat şi că ar avea cauze „misterioase“ – sugerând un asasinat cu motivaţie politică pus la cale de o putere străină – este o speculaţie a mass-media, urmărind senzaţionalul, cu încălcarea eticii jurnalismului, dacă aceasta mai poate fi luată astăzi în discuţie ca o valoare. Dispunem, în prezent, de cel puţin două surse de informaţii a căror fiabilitate e imposibil de contestat. Prima: un cvasireportaj medical realizat de un medic-scriitor, capitol amplu într-o carte de apariţie relativ recentă, medic care, dată fiind specialitatea sa (Anestezie-Terapie intensivă), a supravegheat bolnavul de la internare şi până la deces, zi de zi, uneori, oră de oră. Şi a doua – documente din Arhiva CNSAS, puţin sau deloc cunoscute. L. Sălăjan (53 de ani) se internează la „Elias“, spitalul nomenklaturii, în 13 august 1966, cu diagnosticul de hemoragie digestivă superioară, complicaţie a unui ulcer duodenal vechi. (În primăvara aceluiaşi an, aflat la Belgrad, generalul fusese spitalizat de urgenţă cu o primă hemoragie digestivă care îi fusese oprită.) În condiţii de stres (responsabilităţi politice), dar şi de consum zilnic de alcool, ulcerul deschis nici nu putea evolua altfel, opinează dr. Dora Petrilă, medic primar în specialitatea ATI, în cartea sa de succes „Oraşul bufniţei“1. În chiar aceeaşi zi, în plin şoc hemoragic, generalul a fost operat de acad. Ion Făgărăşanu, de la Spitalul „Carol Davila“, profesor consultant la „Elias“. După 24 de ore de la intervenţie, evoluţia este „nu proastă, ci catastrofală“. „Citeam raportul (de gardă, n.n.) – din dispoziţia şefului de la Chirurgie, dr. M. Cârstea, la care asistă însuşi N. Ceauşescu – şi mă cruceam cum se putuse ajunge la peritonită biliară după o operaţie de ulcer duodenal“, îşi aminteşte dr. Dora Petrilă. Intrând în salon, ca medic în tura de dimineaţă, îl găseşte la patul bolnavului pe I. Făgărăşanu „care se apucă să verifice pansamentul, că tuburi de dren nu avea, deşi suspiciunea de peritonită era mare cât casa, din cauza concepţiilor chirurgicale ale lui Făgărăşanu, care se credea un guru în chirurgie, deşi nu era, ştiau toţi cât de mediocru era şi cum ajunsese în fruntea bucatelor cu carnetul roşu în mână. Bolnavul nu avea tuburi de dren întrucât «marele chirurg» susţinea o idee foarte detestată de ceilalţi chirurgi ai vremii, şi anume nondrenajul postoperator“. Tânăra anestezistă îşi face datoria, examinează complet pacientul, notând cu meticulozitate constatările sale în foaia de observaţie. Exasperată însă de febra care nu ceda, îndrăzneşte să i se adreseze operatorului, avertizându-l asupra prognosticului extrem de rezervat: „Febra, tovarăşe profesor, este consecinţa unei complicaţii postoperatorii, nu? Poate va trebui redeschis, mi-am luat eu inima în dinţi, convinsă că altă soluţie nu există. (…)“ E bruscată de Făgărăşanu: „– Ascultă, tovarăşă, când ai terminat facultatea? – Acum cinci ani. – Atunci taci din gură! Crezi că sărim cu bisturiul pe bolnav de cum ne uităm la el? Ai auzit de risc operator?“. Era evident o peritonită, dar acesta era ultimul diagnostic pe care Făgărăşanu ar fi dorit să-l ia în calcul… Are loc un consult medical (Juvara, Burghele, Olănescu, Ion Bruckner) care decide că bolnavul are peritonită şi că va trebui redeschis. „Profesorul Juvara, un chirurg extraordinar de experimentat, era foc şi pară: – Tovarăşe profesor Făgărăşanu, trebuia redeschis încă de sâmbătă. Acum, luni… Să sperăm că funcţionează proverbul «mai bine mai târziu decât niciodat㻓. Se reintervine: Făgărăşanu, ajutat de M. Cârstea. „Şi cât aş fi vrut să intre şi Juvara. (…) Nu a intrat pentru că Partidul nu a aprobat ca un chirurg care nu era membru de partid să opereze un membru al CPEx! Ca şi cum chirurgia se face cu carnetul roşu într-o mână şi cu bisturiul în cealaltă… I s-a permis să-l urmărească pe Făgărăşanu din spate“, scrie Dora Petrilă. Ceauşescu venea zilnic, asista tăcut la prezentarea raportului, apoi deschidea uşa salonului de la reanimare unde zăcea în comă Sălăjan, salutându-l (fireşte, un salut rămas fără răspuns…). Lucrurile mergeau din rău în mai rău. Într-o zi, N. Ceauşescu – care îndeobşte nu spunea nimic – i s-a adresat lui Ion Făgărăşanu: Tovarăşe profesor, vă rog să faceţi ceva să-l salvaţi. Să faceţi ceva eroic. „Făgărăşanu îl privi de sus, era şi un om înalt, pe faţa lui trecu o urmă fină de dezgust, apoi răspunse enigmatic: – Nu cunosc nimic eroic. În afară de «Eroica» lui Beethoven… Ceauşescu s-a încruntat, s-a ridicat fără comentarii şi a ieşit valvârtej. Am rămas muţi. – Dacă-i spunea perla asta lui Stalin, era deja în drum spre gulag, i-am şoptit chirurgului de lângă mine“, notează Dora Petrilă, rememorând scena desfăşurată în camera unde se ţinea de obicei raportul de gardă. Ceauşescu nu va uita şi nu va ierta. Răzbunarea pentru această insolenţă va fi teribilă. Febra pacientului avea oscilaţii incontrolabile, în funcţie şi de antibioterapia ce i se aplica – avioane trimise din ordinul CC al PCR aduceau din străinătate tot ce era mai nou pe piaţa farmaceutică. Miraculos, pentru câteva ore, generalul îşi revine şi chiar asistă din fotoliu la transmiterea TV a defilării de 23 August, pe care ar fi trebuit s-o conducă… Apoi, totul intră în derivă: „constantele fiziologice“ se prăbuşesc; din nou – stare de comă. „Consiliul înţelepţilor“ mobilizat de directorul spitalului constată abdomenul dureros, semn că peritonita biliară intra într-o fază avansată şi că restul organelor – ficat, inimă, plămâni, rinichi cedau rând pe rând: insuficienţă hepatică (icterigenă), renală, respiratorie şi circulatorie! Este invitat şi soseşte cu o cursă „Tarom“ profesorul Lucien Léger, mare chirurg parizian. „Francezul a venit, l-a examinat şi ne-a recomandat să-l mai deschidem o dată, să spălăm iar peritoneul şi să schimbăm iar, pentru a câta oară? antibioticele. Pe 24 august, Sălăjan intră în a treia operaţie în zece zile!“ Se găseşte o fistulă duodenală, prin care lichidele din tubul digestiv se prelingeau liber în peritoneu. „Zilele de 26 şi 27 august au adus cu ele numai complicaţii catastrofale: bolnavul a început să sângereze peste tot, din stomac, din restul tubului digestiv, chiar şi pe piele avea peteşii. (…) Diureza s-a oprit total, coma s-a aprofundat, iar pacientul a căpătat o culoare care oscila între icteric, pământiu şi culoarea tifonului în care s-a scurs brânza proaspătă de vaci“, scrie Dora Petrilă. Nici o somitate nu a mai plecat acasă… Decesul survine în 28 august, spre seară.
   Rapoarte amănunţite asupra acestei morţi deloc suspecte, caz de eroare medicală săvârşită în dauna bolnavului (malpraxis) se află – până acum, poate, nedescoperite – între filele unuia din cele cinci dosare de urmărire deschise pe numele lui Th. Burghele, existente în custodia CNSAS. Sunt două note informative primite de mr. Rapcea Constantin, de la Ministerul Afacerilor Interne, din partea agenţilor „Buzoianu Barbu“ (29 aug. 1966) şi „Crişan Valeriu“ (Casa „Pluton“, 10 sept. 1966), documente, fireşte, strict secrete. Se ştie că persoanele care ofereau ajutorul lor Securităţii erau, în funcţie de munca prestată, de calitatea informaţiilor, dar mai ales de încrederea pe care o puteau avea „organele“ în „ataşamentul“ lor, de mai multe categorii: colaborator, informator, persoană de încredere, agent, rezident. „În momentul efectiv al livrării de informaţii, colaboratorul era supranumit sursă. Pe lângă această denumire, mai exista şi gazdă – persoanele care, voluntar sau obligate, îşi puneau locuinţa la dispoziţia ofiţerilor Securităţii, pentru ca aceştia să se poată întâlni acolo cu informatorii.“2 Informatorilor li se deschide un dosar propriu – dosar de reţea (DR). Primeau, cel mai adesea, un nume conspirativ (scris între ghilimele – în cazurile de faţă „Buzoianu Barbu“ şi „Crişan Valeriu“), iar locul de întâlnire era identificat tot cu un nume conspirativ, ex. Casa „Pluton“. „Arginţii“ – când serviciul „patriotic“ prestat era considerat meritoriu – se înmânau tot de către ofiţerul de legătură, iar beneficiarul semna de primire. Iscălitura a fost probă suplimentară, în cazul multor informatori: demonstrarea acceptului pentru delaţiune. Notele de mai jos sunt inegale ca informaţie medicală. Prima este redactată în ziua decesului lui Sălăjan; trădează emotivitatea agentului „Buzoianu“, un personaj de altfel ubicuu în „dosarele Burghele“, şi faptul că e depăşit de terminologia medicală pe care doreşte să o insereze corect în nota sa. Pentru alcătuirea celei de a doua note, „Crişan Valeriu“ a beneficiat în mod evident de „ajutorul“ unor medici sau a altui personal medical din schema Spitalului „Elias“ ori dinafara acestuia. Ba chiar a unei surse nominalizate, la un moment dat, spre finalul notei. Am intervenit în texte corectând punctuaţia şi aducând la zi ortografia, îndreptând numele greşit transcrise ale unor medici (în prima notă), încercând să clarific anumite vocabule medicale scrise eronat. Am „comasat“ unele paragrafe – pentru economie de spaţiu – iar din a doua notă am eliminat o discuţie fără legătură cu informaţiile privind „cazul Sălăjan“ şi am completat cuvinte care, lipsind, întrerupeau cursivitatea textului. Sublinierile cu aldine îmi aparţin, iar această evidenţiere grafică nu e gratuită… 
   Se vor împlini, în aug. 2016, 50 de ani de la decesul pacientului L. Sălăjan. E greu de estimat cât anume din eşecul terapeutic e imputabil trufiei şi inabilităţii operatorului şi cât bolii şi „terenului“, unul, probabil, tarat. În codurile de etică, valabile atunci, ca şi acum, se stipulează că dacă un examen sau un tratament depăşeşte capacitatea medicului, acesta este obligat să apeleze la un coleg care dispune de competenţa necesară. În „cazul Sălăjan“ nu s-a întâmplat aşa! Tot astfel, în spiritul „Jurământului de la Geneva“3, medicului nu-i este permisă nicio discriminare în raporturile sale cu bolnavul ţinând de opţiunea sau de afilierea politică a acestuia, de vârstă, credinţă, boală sau infirmitate, naţionalitate, origină etnică, rasă, sex, de statut social şi comportament sexual. Opinez, de asemenea, că judecata erorilor profesionale ale profesorului Făgărăşanu ar fi trebuit să-şi aibă locul nu în dosarele Securităţii, prin căptuşirea paginilor cu note medicale şi aprecieri „paramedicale“ în care confraţi – unii fără „treabă“ – nu s-au sfiit să acuze, ci într-un organism colegial. Colegiul Medicilor în structura sa antebelică (înfiinţat prin Legea sanitară din 1930) nu funcţiona în acel moment, iar numitele comisii de disciplină ale personalului sanitar au apărut abia în 1969.* Este evidentă, cred, în baza documentelor desecretizate după aproape o jumătate de secol, voluptatea unora dintre actorii tragediei în a adăuga elemente incriminatorii, altele decât cele în legătură cu cazul, în susţinerea gratuitului lor „rechizitoriu“. Dar toate acestea s-au petrecut într-un timp revolut… Sancţiunile care au urmat le aflăm din cartea dr. Dora Petrilă. Făgărăşanu4 şi-a pierdut locuinţa de nomenklaturist, titlul de membru al Academiei, postul de chirurg-şef la Spitalul «Davila», fiind lăsat „să înţeleagă că nu mai are de ce să mai pună piciorul vreodată la «Elias»“. A fost primit de dr. Dan Gerota la Spitalul „Vasile Roaită“. Voinea Marinescu a fost schimbat din funcţia de ministru (28 aug. 1966), în locul său fiind înscăunat Aurel Moga. Au căzut şi capete nevinovate. „Toţi cei care au avut de-a face în mod nemijlocit cu Sălăjan (…) au fost demişi, până la brancardier şi femeile de serviciu.“

 

   (1) NOTA INFORMATIVĂ a agentului „Buzoianu Barbu“, datată 29 aug. 1966, către mr. (maiorul) Rapcea Constantin, din cadrul MAI
   „Sursa informează că a stat de vorbă cu mai mulţi medici şi profesori care au luat parte la îngrijirea tovarăşului L. Sălăjan, în cadrul Spitalului Nr. 12.
   După decedarea acestuia, ca şi înainte de decedare, unii medici au afirmat că a fost evident faptul că, în afară de îngrijirea bolnavului, s-au relevat şi alte aspecte generate de relaţiile dintre medici. Nu a fost nicio cooperare sinceră şi dezinteresată. Sursa precizează că acestea le-a afirmat profesorul Brânzeu de câteva ori, iar doctorul Cârstea a afirmat că relaţiile care există între chirurgi pot fi înţelese numai de chirurgi (sic).
   De asemenea, dr. Leu afirma că prof. Djuvara [Juvara, n.n.] are de plătit o poliţă profesorului Făgărăşanu şi că, în cazul de faţă, prof. Făgărăşanu este descoperit, iar prof. Juvara nu-l iartă. O parte din medici, dându-şi seama de aceste aspecte, au fost retraşi (sic), nevoind să intre în dispută, aşa cum au fost: prof. dr. Radu Păun, prof. Marin Voiculescu, conf. [Veniamin, n.n.] Runcan.
   De asemenea, sursa precizează că în urma consultului din 23 august 1966 au fost cointeresaţi în răspundere următorii profesori: Burghele şi Juvara, alături de Făgărăşanu şi Ţurai [această atitudine evidenţiindu-se net în conduita lor, afirmaţie făcută de dr. Spineanu şi Păcuraru Ion] .
   Prof. Juvara a afirmat că el are conştiinţa împăcată că indicaţiile lui au fost juste, dar că la intervenţia din noaptea de 23 august nu au fost respectate indicaţiile din planul de operaţie, şi anume o drenare mai bună a spaţiului subhepatic şi controlul gurii de anastomoză. Astfel, el spunea că nu s-a făcut decât parţial controlul anastomozei, deoarece nu s-a deschis stomacul pentru explorare, ci numai s-a trecut o sondă din stomac prin anastomoză în intestin (ansa aferentă). Dar, menţionează sursa, el [Făgărăşanu, n.n.] a fost ajutat în această operaţie. De ce nu s-a insistat pentru explorare prin gastrotomie (incizia stomacului)?
   Sursa precizează că prof. Burghele a afirmat că ar fi fost foarte cuminte dacă la acea dată s-ar fi făcut [ceea ce abia la 26 august s-a executat anume]: gastrotomie cu explorare minuţioasă a esofagului inferior, stomac, gura de anastomoză, duoden.
   Sursa precizează că în ziua de 23.VIII.1966, s-a instalat o nouă hemoragie digestivă, [dar] care s-a oprit repede. De asemenea, problema peritonitei şi a lipsei de funcţionare a gurii de anastomoză au impus operaţia.  [Tactica intraoperator a fost descrisă.] În continuare, sursa precizează că în ziua de 24.VIII.1966, a apărut o hemoragie digestivă extrem de gravă şi că, asupra celei mai bune indicaţii de tratament, au fost duse discuţii toată ziua, evidenţiindu-se nesiguranţa cauzei hemoragiei  [cauză locală sau generală, n.n.], iar după ce s-a căzut de acord că ar fi cauză locală – [incertitudine asupra sediului exact al hemoragiei]. După ce în sfârşit s-a decis operaţia, socotită ca o intervenţie eroică, s-a constatat sângerare la nivelul gurii de anastomoză, unde mucoasa era parţial desfăcută, şi s-a considerat că hemoragia a fost stăpânită.
   După această ultimă operaţie din noaptea de 26.VIII.1966, pe care bolnavul a suportat-o, reanimarea nu a mai putut scoate bolnavul din şoc, peritonită toxico-septică cu [febră] mare, peste 40°, (care au) dominat tabloul clinic. A apărut apoi insuficienţa renală acută, iar în ultima perioadă, o hemoragie manifestată prin rectoragie. Acestea au determinat moartea prin cedarea cordului.
   Sursa precizează că în primele ceasuri după această ultimă operaţie, medicii operatori erau veseli pentru succesul operaţiei, deşi îşi dădeau seama de starea foarte gravă a pacientului (sic!). Surpriza rectoragiei (sângerarea intestinului) i-a dezarmat pe toţi. Cei mai mulţi, printre care prof. Fodor, susţineau originea cortizonică a hemoragiei, ştiut fiind că administrarea de cortizon produce hemoragie. Dar toţi, îndeosebi chirurgii care au operat, erau foarte curioşi să vadă rezultatul necropsiei.
   Imediat după deces, s-a hotărât efectuarea necropsiei în cursul după-amiezii şi sigilarea blocului operator, în vederea unei anchete epidemiologice, pentru a preciza dacă în blocul operator şnu a existat sursăţ de infecţie cu piocianic, precum şi dacă sterilizarea a fost corectă.
   Sursa informează că în cursul după-amiezii din 28.VIII.1966, orele 17,05 (sic), s-a efectuat autopsia de către şprof. dr. Ion Moraruţ şi Terbancea, de faţă fiind prof. Aurel Moga, prof. Burghele, prof. Fodor, prof. Brânzeu, prof. Bruckner, prof. Balş, dr. Velciu, dr. Păcuraru, dr. Oreste Andrei şi dr. Alexiu.
   Necropsia a arătat că în cavitatea toracică exista revărsat sanguinolent (600 ml în stânga şi 150, în dreapta) – fără explicaţii. Pulmonii aveau elasticitatea pierdută, fără conţinut aerian, ceea ce înseamnă deficienţă respiratorie. Cordul a fost găsit normal, de asemenea aorta pulmonară şi camerele [inimii]. În abdomen semne de peritonită cu lichid sero-sanguinolent tulbure, [semen] evidente cu preponderenţă în etajul abdominal superior. Sursa precizează că prof. Moraru a specificat în mod deosebit că deşi peritonita este întinsă, totuşi cavitatea abdominală a fost bine drenată. Esofagul fără aspecte deosebite. Stomacul cu rezecţie şi anastomoză prezintă gura de anastomoză permeabilă cu sutură în două planuri, iar suturile ţin. Mucoasa gastrică – cu puncte hemoragice deseminate. Duodenul suturat superior prezintă o fistulă dirijată. Pancreasul a determinat prin sucul său ieşit în peritoneu, prin bontul cu fistulă, zone de citosteatonecroză întinse şi pe epiplon (peritoneu), şi în grăsimea din jurul rinichilor.
   Ficat mare. Pe suprafeţele inferioare se văd semnele peritonitei. Pe secţiune, prezintă desen lobular şters cu zone gălbui (încărcare grasă); vezica biliară – fără aspecte deosebite. Splina septică.
   Intestinul subţire prezintă, începând de la 75 cm, un conţinut hemoragic nedigerat. La spălare, rămâne aderent, cu depozite de fibrină (adică hemoragie cronică). Colonul conţine în toată lungimea sânge mai închis pe ascendent şi mai deschis pe ansa terminală. Rinichii măriţi de volum, friabili, cu aspect distrofic. Vezica urinară normală, cu un mic polip.
   Cutia craniană nu s-a mai deschis, deoarece nu a avut suferinţe nevralgice (sic), iar leziunile din cavitatea abdominală explică moartea.
   În legătură cu aspectul sângerării, prof. Burghele a ridicat problema dacă nu cumva, iniţial, sângerarea a fost tot aici [intestin], deoarece în timpul operaţiei, sângele nu a fost găsit nici în stomac, nici în duoden, ci în intestinul subţire, tot cam la acest nivel. Aceasta înseamnă, a spus prof. Burghele mai departe sursei, că operaţia primă s-a făcut fără diagnostic şi ridică problema indicaţiei de operaţie. A fost chemat dr. Velciu cu piesa de stomac rezecată pentru consultări, [această problemă] rămânând să fie precizată.
   Sursa precizează că Juvara spunea că la şvenirea saţ a fost informat greşit şi că prof. Făgărăşanu a operat un ulcer care nu ar fi şnecesitatţ intervenţie.
   Cauzele morţii au fost fixate astfel: peritonită acută difuză, secundară deschiderii bontului duodenal, cu stare toxică septică, hemoragie digestivă, insuficienţă renală acută.
   La discutarea cauzelor morţii, sursa precizează că au fost [controverse] asupra introducerii cuvântului hemoragie, prof. Fodor a spus că în niciun caz să nu se scrie hemoragie difuză sau secundară, ci numai hemoragie. [Altfel], a spus prof. Fodor, s-ar ridica diverse interpretări.
   Sursa precizează de asemenea că s-a fixat şi diagnosticul anatomo-patologic: gastropilorectomie cu anastomoză Reichel Polya transmezocolică, gastrostomie, fistulă duodenală dirijată, peritonită generalizată, cu leziuni mai întinse în etajul superior – pericolecistită. Citosteatonecroză pancreatică şi epiplonică – hemoragie difuză în intestinul subţire. Leziuni distrofice hepato-renale. Splină septică, atelectazie pulmonară, simfiză pleurală dreaptă şi apicală stângă. Revărsat hemoragic pleural stâng.
   Discuţiile s-au terminat pentru că se făcuse târziu în noapte, altfel ar mai fi continuat, toţi fiind nerăbdători să vadă deznodământul acestei situaţii. Legat de aceasta, prof. Ţurai spunea că tot mai bine este în spitalele lor (adică nu la cel al nomenklaturii n.n.), unde nu sunt atât de întrebaţi ce se întâmplă cu bolnavul (sic).
   De asemenea, sursa face remarca faptului că nu a fost organizată de la început operaţia şi observarea bolnavului. Aşa se explică că în ziua de 28.VIII.1966, când s-au adunat documentele pentru referatul general, s-a constatat că în condica de operaţie, din patru operaţii, numai prima a fost scrisă la timp. A doua, a scris-o repede dr. Chitlaru, în ziua de 28 august 1966, după decesul pacientului, iar [operaţiile a treia şi a patra nu sunt consemnate deloc]“.

Mr. Rapcea Constantin

 

 

   (2) NOTA INFORMATIVĂ, a agentului „Crişan Valeriu“, datată 10 sept. 1966, către mr. Rapcea Constantin, din cadrul MAI, la Casa „Pluton“
   „Sursa informează că în perioada 2 sept. 1966 – 9 sept. 1966, s-a întâlnit în mai multe rânduri cu prof. Th. Burghele, cu care a purtat unele discuţii. Aceste discuţii au avut loc fie în localul Rectoratului I.M.F. din str. Dionisie Lupu, fie – cele mai multe – la Facultatea de Medicină Generală din Cotroceni. La aceste discuţii a mai asistat de 1–2 ori şi dr. Emanoil Popescu, radiolog la Spitalul Carol Davila. În cadrul acestor discuţii s-au discutat (sic) diferite probleme, unele fără interes deosebit, iar altele au revenit în repetate rânduri asupra bolii şi decesului tov. L.S. [Leontin Sălăjan].
   Cu această ocazie, rectorul Th. Burghele relata faptul că a participat şi el la îngrijirile tov. L.S., [dar] în ultima perioadă a internării sale la Spitalul „Elias“. Îşi manifesta regretul său pentru nereuşita eforturilor făcute de colectivul care a participat la consult – însă a făcut şi unele aluzii şi aprecieri referitoare la unele defecţiuni care au fost în îngrijirea tov. L.S.
   În general, prof. Th. Burghele a evitat să dea amănunte prea minuţioase (sic) referitoare la boala pacientului, la organismul său şi la datele de necropsie, „ocolind cu grije destulă“ (sic) întrebările ce i se puneau în această direcţie. În orice caz, a afirmat că dacă ar fi avut bolnavul în grija sa de la început, în serviciul său, ar fi avut mari şanse de a fi salvat.
   În toată discuţia purtată, prof. Burghele s-a arătat nemulţumit [de] lipsa de simţ de răspundere pe care a dovedit-o prof. Făgărăşanu în tratarea pacientului, el fiind stăpânit mai mult de orgoliul personal şi preocupat ca indiferent de raţiune şi de evidenţa evoluţiei defavorabile, să iasă el bine. Prof. Burghele a exemplificat această afirmaţie cu următoarele fapte:
   În ziua când pacientul era rău (marţi) a fost întrebat de tov. C. N. [Nicolae Ceauşescu] dacă ştie unde este prof. Făgărăşanu; prof. Burghele a răspuns că probabil la clinică sau acasă, la care – spre satisfacţia sa (sic) – tov. C. N. i-a arătat că prof. Făgărăşanu, deşi avea în grijă un bolnav grav, a părăsit Bucureştiul, ducându-se să se… recreeze la Snagov.
   Cu ocazia consulturilor avute, prof. Făgărăşanu a refuzat să accepte ideea că bolnavul a făcut o complicaţie supurată peritoneală (peritonită), deşi acest lucru a fost susţinut de ceilalţi chirurgi. Prof. Făgărăşanu a avut în această direcţie sprijinul unor specialişti străini, printre care şi un specialist internist, al cărui nume prof. Burghele nu şi-l amintea chiar exact, însă îl identifică cu următoarea expresie: „un evreeaş, unul Levy sau aşa ceva“ – care a venit, a văzut şi a plecat spunând senin că „le malade va… tris biven“ (sic) („très bien“); [adică, explică informatorul – „bolnavul va fi foarte bine“, n.n.].
   Prof. Burghele mai aprecia ca nejustificat faptul că deşi se indicase să fie chemat în consult, prof. Făgărăşanu, sprijinit de [Voinea] Marinescu, a tărăgănat acest lucru şi nu l-a făcut decât la indicaţia expresă a secretarului general tov. C. N., care, văzându-l pe prof. Burghele, l-a întrebat de ce nu a venit mai devreme, întrebare la care el a răspuns că nu a fost chemat şi ştia că nu este în graţiile ministrului (sic).
   Prof. Burghele a mai relatat în continuare că postoperator, înrăutăţirea situaţiei pacientului a fost pusă de prof. Făgărăşanu pe seama unei pneumopatii, care nu exista, şi nu pe seama peritonitei care era existentă. Deşi prof. Burghele şi prof. Juvara au indicat intervenţia [e vorba de reintervenţie, n.n.], din cauza opoziţiei prof. Făgărăşanu aceasta s-a tergiversat şi [s-au adoptat] soluţii de drenuri şi contraincizii, numai pentru a nu se simţi jignit prof. Făgărăşanu.
   Prof. Burghele a mai spus că a rămas deosebit de impresionat de încrederea pe care i-a acordat-o tov. C. N., grija şi solicitudinea umană deosebită cu care a fost tratat şi considerat, de competenţa, tactul deosebit, spiritul de discernământ şi de deosebit de înalta ţinută manifestată de tov. C. N. în antrenarea colectivului de medici pentru rezolvarea cât mai grabnică a problemelor, dovedind curaj şi iniţiativă.
   Prof. Burghele mai relata că faţă de seriozitatea tuturor acestor eforturi în acea „indiştare“ (?) [iritare? întristare?)] a acelor zile, prof. Făgărăşanu era uneori zeflemist şi a avut chiar unele manifestări pe care le-a calificat ca „impertinente“. A exemplificat acestă apreciere prin următoarele: tov. C. N. a spus că trebuie „luată o hotărâre eroică“ la care Făgărăşanu a spus că el nu cunoaşte decât „Eroica de Beethoven“ – imputându-l (sic) [probabil, indispunându-l, n.n.] prin aceasta pe secretarul general, tov. C. N.
   Cu ocazia acestei afirmaţii a mai intervenit în discuţie şi dr. Popescu Emanoil, radiolog la Spit. C. Davila, care a arătat că îl cunoaşte de multă vreme pe prof. Făgărăşanu, a cărui prezenţă în spital a dat „mult de furcă“ conducerii spitalului datorită comportării sale incorecte şi multor abuzuri pe care el le făcea sub masca platformei pe care o avea, în calitate de consilier la C.C., motiv pentru care nimeni nu se putea lega de el. A exemplificat arătând că făcea clientelă în spital; dimineaţa, când venea, îl aşteptau nenumăraţi clienţi în hol, iar la sosirea sa cineva anunţa tare: «A venit Domnul Profesor Făgărăşanu» – anunţ care era urmat de îmbulzeală la uşa cabinetului său, unde se duceau tratative particulare de onorariu.
   După ultimele întâmplări, în ultimele zile, prof. Făgărăşanu a dat dispoziţii portarului să nu-i mai lase înainte pe clienţii săi, ci să-l aştepte… pe afară!
   Dr. Popescu Emanoil mai relata că se poartă extrem de rău şi cu colaboratorii săi capabili, citând în acest sens cazul dr. Gavriliu, cel mai bun chirurg al nostru în materie de esofag, pe care pur şi simplu nu-l lăsa să-şi opereze bolnavii. A mai relatat că prin relaţiile sale a obţinut fonduri mari (2.000.000 lei) pentru amenajarea unui laborator de explorări cu izotopi, care din lipsă de material uman, de specialist şi de pricepere stă nefolosit, nu este călcat decât de femeia de serviciu, care vine la zile mari să facă curat.
   În continuarea discuţiilor, în ziua de 2 sept. 1966, dr. Emanoil Popescu a relatat unele acţiuni ale prof. Făgărăşanu care au confirmat total cele aflate de la sursă (sic), cu o zi anterior [înainte, n.n.], de la dr. Stoian, medic secundar în serviciul chirurgie C. Davila.
   Relatările ambilor arată că prof. Făgărăşanu convocase recent întregul colectiv medical al serviciului, cărora le-a făcut declaraţii timp de o oră, relatând o serie de amănunte privitoare la evoluţia bolii pacientului său L.S., pe tot firul prezentării arătând că el a procedat foarte corect şi că nu poate fi acuzat de nimic. Astfel, prof. Făgărăşanu, în introducere, a arătat că în oraş «circulă fel de fel de zvonuri» care îl denigrează pe el. A relatat apoi că pacientul său era un ulceros vechi cunoscut (sic), care a mai făcut o melenă cu ocazia vizitei din anul trecut în Iugoslavia – că de atunci a dus o viaţă dezordonată, făcând abuzuri de băuturi spirtoase şi abuzuri alimentare, că s-a făcut o greşeală că nu a fost chemat prof. Spârchez, care este bun specialist. Trecând la actul operator, el arăta că a operat „perfect“, aşa cum face de obicei, că a cusut foarte bine sentul (sic)… «ştiţi voi, aşa cum facem noi în şsurgetţ de obicei, în 3 straturi». A mai arătat că şi specialiştii străini au apreciat că el a lucrat foarte bine. Pentru a-şi sprijini afirmaţiile sale a citat faptul că are la activul său peste 1500 operaţii de acest fel.
   Pentru a justifica faptul că bolnavul a mers şrăuţ post-operator, a afirmat că specialiştii chemaţi, şi în special dr. Juvara, nu au fost de bună credinţă şi au căutat să lovească în el. În acest moment, prof. Burghele l-a întrebat pe dr. N. Popescu dacă printre sus-amintiţii a parvenit (sic) [pomenit n.n] vreunul şi numele său, la care s-a răspuns că nu.
   Dr. Emanoil Popescu mai arăta că la un moment final al discuţiei a intervenit şi dr. [Dan] Gavriliu, care l-a întrebat de ce prof. Făgărăşanu nu a asistat la necropsie, la care acesta din urmă a răspuns arătând că… «intenţionat nu s-a dus, că nu-l interesa».
   În acest moment, a intervenit în discuţie şi prof. Burghele, care a arătat că decedatul nu avea niciun semn hepatic, că avea un «ficat splendid»… degeaba îl face Făgărăşanu «beţiv».
   În continuare, discuţiile s-au dus pe alte probleme medicale, firul fiind schimbat de apariţia dr. Vlad Bîlbîie, care a povestit unele aspecte ale unei şedinţe de colectiv cu medicii, la nivelul Consiliului Naţional Ştiinţific – referitoare la avizarea construcţiei Institutelor de gastroenterologie al prof. Spîrchez şi Hematologie al prof. Nicolau. (Paragraf eliminat)
   Sursa relatează că s-a întâlnit în ziua de 5 sept. a.c. cu prof. C.T. Nicolau – hematolog, în cadrul Spitalului „Emilia Irza“. După discutarea unor probleme profesionale legate de hematologie, referindu-se la abuzul de transfuzii, prof. C.T. Nicolau şi-a exprimat [părerea], citând ca exemplu faptul că tovarăşului L. S. i  s-a [administrat]o cantitate enormă de sânge (14 litri), că [aceasta] echivalează cu două exanguino-transfuzii. De asemenea, şi-a exprimat părerea că hemoragia pe care a avut-o pacientul nu se poate să nu fie consecinţa finală a unui lanţ, care-şi are originea în transfuziile făcute în Iugoslavia, care i-au produs hepatită, [situaţie] care ar fi putut avea unele urmări asupra coagulării şi ar fi putut produce inconveniente, mai ales cu ocazia ultimelor intervenţii chirurgicale, când bolnavului i s-au făcut transfuzii succesive.“
   Nota Biroului: „Agentul să caute a fi într-un contact permanent cu medicii care au participat la consulturile făcute tov. Sălăjan, cu scopul de a stabili ce comentarii fac aceştia în legătură cu ancheta care se face în jurul acestei probleme şi eventuale contramăsuri pe care le iau aceştia. O copie de pe prezenta notă va fi trimisă la Direcţia a-IV. Întâlnirea viitoare: 25.09.1966, la casa «Pluton»“

   Mr. Rapcea Constantin

 


 
1. Dora Petrilă, Oraşul bufniţei, Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2011

2. Jan Willem Bos, Dosarul meu de la Securitate, traducere din neerlandeză de Alexandra Livia Stoicescu, Ed.TREI, 2013

3. Dragoş Niculescu, Morala medicului, Ed. Valahia, Bucureşti, 2006

*Ulterior trimiterii la tipar a acestui text, întâmplarea a făcut să descopăr Stenograma Colegiului Ministrului Sănătăţii din zilele de 21 şi 22 octombrie 1966, care a analizat cauzele şi condiţiile decesului tovarăşului Leontin Sălăjan. Exemplarul (cu nr.1) provine din Arhiva Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. Peste 100 de file cuprind consemnarea întrebărilor şi răspunsurilor adresate şi date de profesorul Făgărăşanu participanţilor (personalităţi medicale ale momentului: cadre didactice din sistemul medical universitar, din capitală şi din provinice, medici cu diferite specialităţi) care au pus întrebări şi au exprimat opinii, „judecată“ urmată de sancţionarea chirurgului. Sub conducerea acad Şt. M. Milcu, au fost audiate fără excepţie toate persoanele implicate în caz. Voi prezenta detalii în legătură cu această „judecată“ cu un alt prilej.

4. Despre câţiva dintre actanţii participanţi la „tragedia medicală Sălăjan“, în momentul august 1966:

Leontin Sălăjan (19 iun. 1913 – 28 aug. 1966), etnic maghiar (Leon Szilágyi), general de armată, ministru al Forţelor Armate (1955–1966), fost ministru adjunct al Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (1948), membru al Comitetului Politic Executiv al PCR, apropiat al lui Nicolae Ceauşescu. După stagiul militar, lăcătuş la Depoul CFR Bihor, membru din ilegalitate al PCdR (1939), secretar al Comitetului judeţean PMR Bihor (1959). Victimă a unei intervenţii chirurgicale greşite (malpraxis).

Prof. dr. I. Făgărăşanu (1900–1987), anatomist, medic primar chirurg, membru al Academiei RSR (1963), fost profesor de Semiologie Chirurgicală la I.M. Timişoara, iar din 1949 şi la Bucureşti. Una din lucrările sale: Surgery of the Liver and Intrahepatic Bile Ducts (1972). „La baza ascensiunii lui Făgărăşanu a stat prietenia cu I. Gh. Maurer şi carnetul roşu de partid, doi factori decisivi în obţinerea titlului de academician, de profesor de chirurgie şi de chirurg preferat al protipendadei comuniste. Pentru profesioniştii chirurgiei de atunci, Făgărăşanu nu însemna nimic. Era mediocru, lipsit de talent, chiar plicticos şi bântuit de o frică patologică în plagă. Era antitalent, omul cu două mâini stângi, omul cu o ateroscleroză vizibilă, cu gândire rigidă, era placiditatea însăşi.“ (Dora Petrilă, „Oraşul Bufniţei“, Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2011).

Prof. dr. Voinea Marinescu (1915–1973), ministru al sănătăţii şi prevederilor sociale (1954–1961 şi 1965–1966). Profesor la Clinica de Chirurgie a Spitalului Fundeni (1959–1973), membru corespondent al Academiei RSR (1963).

Prof. dr. Ioan (Jak Réné) Juvara (1913–1996), anatomist, chirurg, urolog. Profesor titular şi apoi consultant la Clinica Chirurgicală a Spitalului „Cantacuzino“, membru de Onoare al Academiei Române (1992). Numeroase lucrări privind tratamentul chirurgical în patologia hepato-bilio-pancreatică şi digestivă.

Prof. dr. Th. Burghele (1905–1977), chirurg-urolog, rector al Institutului de Medicină şi Farmacie Bucureşti, membru al Academiei RSR, directorul Spitalului Clinic „Panduri“, medic al unor tovarăşi din conducerea Partidului Comunist (N. Ceauşescu, I. Gh. Maurer).

Dr. Emanoil Popescu, medic primar radiolog la Spitalul „Carol Davila“.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC