Literatura dispune, pentru a înfățișa adolescența, alături de psihologie, care utilizează observația deductivă, de un procedeu care îi este propriu și anume introspecția mnestică, adică sondarea amintirilor pe care scriitorul matur le poate desluși din ceața perioadei juvenile din viață. Așa a făcut Jean Cocteau în romanul său „Les enfants terribles“ (Copiii teribili), așa face și Jacques de Lacretelle în cartea sa La vie inquiète de Jean Hermelin (Viața neliniștită a lui Jean Hermelin). Cititorul acesteia din urmă este prevenit, într-o scurtă introducere, că are în față un ipotetic jurnal al unui tânăr de optsprezece ani, scris până în ziua când acesta cade ucis pe frontul Primului Război Mondial în primele luni de lupte. Scopul acestui jurnal nu este să reprezinte un roman sau o confesiune, evitând investiția literară a unuia ca și delectarea orgolioasă a celeilalte, ci ca autorul să parvină la cunoașterea exactă a lui însuși. Evaluarea răbdătoare și precisă a trecutului poate duce, practicând literatura și nu numai psihanaliza, la cunoașterea de sine.
Încă din copilărie Jean Hermelin, adolescentul lui Jacques de Lacretelle, se plasa în situații care facilitau visarea. În timpul zilei căuta singurătatea în mijlocul naturii, animând tufișurile și aleile cu o lume jumătate umană, jumătate vegetală. Corpuri și fețe nășteau imaginar din trunchiuri curbate sau din asperitățile scoarțelor făcându-i inima să vibreze de emoții surde. Noaptea, culcat, își apăsa pleoapele închise, făcând să apară mai întâi
pete luminoase, apoi inele clare, sori strălucitori care călătoreau la nesfârșit, răspândindu-se în constelații geometrice, oferind fantasmele a miriade de principii. Visele sale, angoasante și miraculoase, erau tărâmuri fantastice ordonate riguros. Pentru a regăsi, în nopțile următoare, amintirea acestora, trăgea un semn pe perete, acesta reprezentând o cheie care să poată deschide lumea fantasmelor.
Elev la liceul din Versailles, Hermelin notează: „În clasă nu făceam altceva decât visam, dar la propriu, într-o stare de ațipeală asemănătoare somnului. Un punct pozitiv îmi fixa atenția. Era, de exemplu, o sămânță pufoasă ce cădea dintr-un pom plutind lent sau seara, un bec incandescent arzând în fața mea cu un murmur muzical. În jurul acestui obiect se forma ca un halou imaterial mereu crescând, de amintiri și proiecte care absorbeau întreaga mea activitate mentală și mă închideau față de viața exterioară. Sunetul unei voci, o ușă trântită, foșnetul unor pagini, răsunau cu un ecou slab pe care nu îl distingeam. Atunci când o mișcare sau un șoc exterior prea violent mă eliberau în sfârșit, mă simțeam ca și desprins de condiția mea reală și câtva timp trecea fără să-mi pot numi vecinii. La ceasul din curte orele răsunau la intervale lungi sau scurte, în funcție de belșugul reveriei mele“. Scriind într-un caiet-jurnal tot ce își aducea aminte din copilărie și adolescență, Jean Hermelin pornește în căutarea propriului Sine, dorind să-l înțeleagă și să-l explice. Mai întâi să explice de ce nu reușește să închege legături trainice atât amicale, cât și sexuale. De ce, el, care a dorit mereu să fie prietenos și amabil după primele abordări, este considerat nesuferit și evitat? Pentru că sensibilitatea sa exagerată îl face să tresară la cea mai mică nepotrivire, la cel mai mic indiciu de deraiere instinctuală, de brutalitate. Caută, cu alte cuvinte, o puritate sublimată, o lume în care idealitatea este deasupra materialității. În privința încercărilor de apropiere de sexul opus, adolescentul se abține și le privește cu neîncredere, ca urmare, dacă ne adresăm psihanalizei, unor deziluzii și unui sentimentalism trucat întâlnit la fetițele care i-au frecventat copilăria. Dispoziția sa melancolică a fost tot timpul ridiculizată de cei din jur, deși a fost justificată de tragedia familială în care și-a pierdut tatăl. Brutalitatea, animalitatea, urâțenia unor momente din viață care ar fi trebuit să fie colorate de frumusețe și îmbibată de sublimitate erau pentru adolescentul nostru motive de izolare. În societate, pe lângă faptul că era evitat, se simțea blamat pentru lipsa lui de urbanitate. Toată lumea se mira că, având o viață materială îndestulară și o dragoste familială fără limite, își formase un caracter taciturn și ascuns. La un moment dat s-a crezut înconjurat de dușmani, neîncrederea sa ostilă fiind suficientă pentru a îndepărta pe oricine. Cine ar fi pătruns în sufletul lui ar fi fost mirat de aliajul dintre tendințe senzoriale perverse și inocența idealizată. Seara, deambulând pe străzi, privea fizionomiile trecătorilor transformate în măști bizare și rătăcite. Dismorfismul lor imita boturi de animale, urechi ascuțite, maxilare din care ieșeau dinții ascuțiți ai dorințelor sălbatice. Fețele arătau ca invadate cu păr și adesea luau aspectul pupilelor strălucitoare ale vietăților nocturne. Descrierile seamănă cu simptomele pe care un psihiatru le-ar întâlni la un pacient borderline.
În cele din urmă, tânărul nostru ajunge la o concluzie: „Când mă întrebam ceea ce mă condusese aici (la aceste manifestări tulburătoare, n.n.) căutând în profunzimile conștiinței mele ceea ce făcea din mine o ființă abandonată, mizerabilă, torturată, scoteam la iveală (…) nu vicii, nu defecte ci calități izvorâte din bine: pudoare, delicatețe, loialitate“.
Surprinzător, înrolarea în armată a lui Jean Hermelin și plecarea sa pe frontul Primului Război Mondial i-a schimbat totalmente viața. Acolo trăiește o idilă adevărată care îi umple inima de fericire și descoperă o camaraderie care-i risipește complet mizantropia ca și repulsia pentru atingerile fizice. Din păcate, nu va mai apuca să se întoarcă schimbat din război, ca mulți alții, ci își va lăsa amintirile îngropate în tranșee.
