A rămas pe terasa îngustă a casei și ne privea. Nu știu cât ne mai vedea, dar se uita după noi. Aveam sentimentul că nu-l voi mai întâlni, deși stabilisem să ne vedem curând. Urma să printez câteva fotografii pe care le făcuserăm împreună după interviu. L-am sunat cu o zi înainte de difuzarea emisiunii și cred că a urmărit-o.

La puțină vreme am primit un telefon de la o realizatoare de programe TV, prin care eram informat, scurt, că profesorul a murit. Nonagenarul, medic și dascăl, se împiedicase de ceva prin cameră și, după o lovitură puternică, a căzut inconștient. L-au găsit rudele, o nepoată și fiica acesteia, care-l mai vizitau, după o zi. De aproape un deceniu, de când soția trecuse la cele veșnice, el locuia singur. Rămăsese cu poveștile sale din vremea când se ocupa de bolnavi, că atât făcuse în viața sa. Nici nu mai conștientiza că există viață și în afara medicinei. Abia la pensie a descoperit dealurile înverzite ce i se arătau din balconul casei. Nu avusese timp să le privească. Zeci de ani au înverzit copacii și tot atâtea zeci de ani cerul și-a scuturat norii albi, peste păduricea din dosul locuinței sale fără ca el să știe.

Ochii, urechile și toate simțurile sale receptaseră doar frecvențele pacienților și ale spitalelor. După 70 de ani a conștientizat că se află în altă realitate. Cine-i trecea pragul casei era invitat, și chiar rugat, să admire peisajele din depărtare. Parcă voia să recupereze, prin ochii și sufletele celorlalți, ceea ce ratase el o viață. Pentru profesorul Victor Tacu, viața fusese mereu în altă parte, printre paturile pacienților, prin amfiteatrele clinicilor, la diverse comisii și direcții ori în întunecimea morgilor. Muzica sa venea prin tuburile stetoscopului, tablourile pe care le vedea zilnic erau chipurile zugrăvite de suferință ale bolnavilor săi, iar în aerul pe care-l respira pluteau nevăzute suspinele rudelor ce așteptau ca el să le dea o speranță ori să le spună măcar o vorbă bună. Decela teama din sufletele studenților ori ale medicilor pe care-i examina la diverse concursuri. Asprimea sa bine cunoscută îi sporea prestigiul printre colegi.

Dar unde se duseseră toate acestea după vârsta pensionării? Soția îl asculta zilnic. Aproape că putea să redea identic toate cazurile pe care i le tot istorisea. Cunoștea până și succesiunea acestora și detaliile fiecărui pacient. Când a rămas doar cu sine, profesorul Tacu n-a mai avut cui să-i împărtășească tot noianul de povești ale bolnavilor sau ale ștabilor comuniști pe care-i întâlnise în viața sa profesională. Se mai întâmpla ca telefonul să sune și se bucura că putea din nou să răstoarne tolba cu amintiri vreunui student, ce încropea un material pentru vreun proiect, și care-l bifa și pe el, dintr-o listă scurtă, cu alții asemenea lui, septuagenari sau octogenari, doldora de narațiuni medicale.

Nu a elaborat tratate, dar a tratat mii de oameni cu pasiune. Nu s-a preocupat îndelung de cercetare, dar cerceta minuțios pe fiecare dintre cei care i se adresau. Nu-i sunt citate lucrările, însă fiecare vorbea despre „lucrarea” de însănătoșire prin care trecuse. A fost un internist adânc preocupat de lăuntrul omului. Demnitățile, pe care le-a primit sau refuzat cu ușurință, nu l-au interesat. A dorit să fie alături de semeni, nu să semene cu alții. Pe cât de aspru și sever era la examene, pe atât de conștient și de responsabil era față de starea pacienților săi.

Mulți dintre profesorii și ieșenii ajunși la vârsta cărunteții își amintesc de Victor Tacu. Când am postat câteva înregistrări video pe Facebook, după întâlnirea pe care am avut-o anul trecut cu nonagenarul medic, mesajele nu se mai opreau. Unii îi mulțumeau pentru că trăiau datorită iscusinței sale, alții se minunau de luciditatea sa, iar cei care-l vedeau și auzeau pentru prima oară erau fascinați de modul în care povestea.

Fie că a lucrat la „Spiridon” ori la „Parhon”, profesorul Tacu a marcat medicina internă ieșeană. Nu am reușit să particip la serviciul funerar, dar amintirea sa încă are trup. De câte ori am ocazia, prezint studenților filmele pe care le-am realizat într-o zi de toamnă, într-o casă din strada „Sărărie”, cu un om care a plecat împăcat că a reușit, într-o viață, să fie victorios în lupta cu suferința și să aducă bucuria în multe familii.