Un
fost profesor de-al meu, actualmente responsabil tehnic al „Centrului de
cercetare fundamentală și dezvoltare experimentală în medicina translațională”
(Transcend) din Iași, îmi scria în urmă cu un an: „Fosta clădire a Spitalului
«Caritatea» (mai apoi spital de urgențe) devine «Transcend» – creat de
Institutul Regional de Oncologie (IRO) Iași cu fonduri europene. În hol există
o firidă unde se va remonta basorelieful doctorului Eugen Lucinescu
(1901–1939), despre care nu se știu prea multe lucruri. Eu știu că a fost
asistentul lui Gr. T. Popa la anatomie; nu e nimic care să-i lege numele de
«Caritatea». Aș fi dorit să știu mai multe. (...) Dacă Eugen Lucinescu are un
basorelief în hol înseamnă că a creat ceva care nu trebuie uitat. A fost oare
primul chirurg pediatru?”.
Mesajul
acesta mi-a adus multă bucurie. O bună bucată de vreme am căutat acel
basorelief, după ce respectiva clădire intrase într-un proces de restaurare. Mă
temeam că dispăruse sau că a fost distrus. De la muncitori și până la șeful de șantier,
toți ridicau din umeri de câte ori întrebam de el. Într-un târziu, cineva mi-a
spus că e posibil să fie la IRO. Și acolo, aceleași priviri neștiutoare...
Însă, misiva electronică m-a liniștit și am reușit să dau de urma acestuia. În
curând urmează să fie transferat de la IRO la disciplina de istoria medicinii
pentru a-i găsi un loc adecvat unde să fie amplasat în această toamnă.
ÎnEvenimentul din 7 septembrie 1942 am identificat materialul „Ridicarea
unui bust doctorului Lucinescu, fost medic primar al spitalelor Sf. Spiridon”.
Dr. Grigore Osipov-Sinești, cel care a funcționat cu serviciul său stomatologic
în cadrul Serviciului de consultații și primire chirurgicală al Spitalului „Sf.
Spiridon”, coordonat de dr. Lucinescu, a luat inițiativa de a se ridica un bust
în interiorul centrului în care a activat dr. Eugen Lucinescu. Bustul, în fapt
un basorelief, a fost comandat sculptorului Constantin Baraschi (1902–1966).
Basorelieful a fost montat „într-o firidă discretă în holul principal al Sp. Spiridon”,
iar ulterior (?) a fost amplasat pe unul din holurile fostului Spital de
Urgență din Iași.
ZiarulOpinia din 18 iulie 1939, în reportajul „Îngrozitor accident de
automobil lângă Pașcani”, scria despre accidentul în care doctorul Lucinescu se
răsturnase cu Fordul său, la km 7–8, la Gâștești, pe șoseaua Tg. Neamț –
Pașcani. Dr. Eugen Lucinescu se întorcea de la Agapia spre Iași, unde urma să
efectueze o importantă intervenție chirurgicală la Spitalul „Sf. Spiridon”. Și
în Cernăuți Medical se consemna moartea acestui „distins chirurg”:
„Blând cu bolnavii, chirurg de mare seamă, plecarea sa dintre noi în fragedă
viață, o regretă, depunând șuvoaie de lacrimi bolnavii operați de el și o simte
chirurgia română. Destinul său a făcut să-și dea viața într-un accident
nenorocit de automobil în drum spre sala de operație unde se grăbea să ajungă
mai devreme, fiind așteptat de bolnavii hotărâți a fi operați în aceeași zi.
Ne-ai îndurerat iubite Lucinescu, ai produs un mare gol în chirurgia română.
Odihnește-te în pace, asta ți-a fost soarta” (an. VI, nr. 8, august 1939, p.
260).
La
inițiativa Epitropiei „Sf. Spiridon”, a prietenilor și a cunoscuților, s-a
decis ridicarea unei cruci în locul în care s-a produs accidentul. Construcția
acesteia a revenit lui Ugo Danielini, cunoscut antreprenor ieșean, iar piatra
comemorativă a fost lucrată chiar de fratele defunctului, arhitectul Lucinescu.
Cei care s-au ocupat de colectarea banilor necesari pentru construirea
monumentului anunțau în presă că suma ce va rămâne după achitare „va constitui
un fond din care se va da o bursă anuală în cărți și îmbrăcăminte, unui orfan
sărac și dornic de învățătură. În felul acesta numele doctorului Eugen
Lucinescu se va lega și va aminti de-a pururi rara sa distincție sufletească, iar
bunătatea lui fără de margini se va aplica mai departe, blândă și mângâietoare,
deasupra celor săraci și fără niciun sprijin” (Opinia, vineri, 13
octombrie 1939).
Eugen
Lucinescu, născut la Sulița (Botoșani), s-a format la Iași, alături de prof.
dr. Nicolae Hortolomei, și la Lyon, în clinica prof. dr. René Leriche. Acesta
i-a făcut propunerea de a rămâne în Franța, însă Eugen Lucinescu, într-o
scrisoare adresată fratelui său, Gheorghe, îi spunea: „Deși nu știu ce mă
așteaptă în țară și profesorul Leriche îmi propune cele mai îmbietoare oferte,
mă voi întoarce în România, unde este cea mai mare nevoie de mine”.
În
România i-a fost colaborator apropiat profesorului Grigore T. Popa, împreună cu
care a scris câteva lucrări științifice, a participat la nașterea revistei
Însemnări ieșene, unde a scris și în care a fost extrem de implicat. După
lansarea seriei noi a revistei Însemnări ieșene, pe care am propus-o
spre a se relua, rectorului UMF Iași, în anul 2004, regretatul Constantin Ostap
m-a vizitat la Muzeul de Istorie a Medicinei și mi-a oferit o copie a scrisorii
pe care o primise din partea Sandei Dumitrachi. Fiica doctorului Lucinescu îi
scrisese iubitorului de Iași, la 28 februarie 2005, o scrisoare, din care voi
cita un fragment:
„Știam
că prof. Leriche a fost un mare chirurg și deschizător de drumuri în medicină,
dar, trebuie să mărturisesc, că nu știam că a fost o personalitate de talie
mondială. Aceste informații confirmă ceea ce știam despre acest mare om, de la
mama mea. Mama îi păstra o amintire duioasă, spunând că medicul și omul de
știință era dublat de o personalitate generoasă, caldă și prietenoasă. Între
familia Leriche și părinții mei se statornicise o sinceră prietenie bazată pe
stimă și afecțiune reciprocă. Dna Leriche o îndrăgise mult pe mama
considerând-o ca pe fiica ei. De altfel la plecarea lor din Franța, dna Leriche
i-a făcut cadou mamei mele un superb colier de diamante, pe care în anii de
cumplită sărăcie din anii «epocii de aur», a trebuit să-l vindem, ca să
supraviețuim. Cam prin 1950 mama a aflat că familia profesorului Leriche a
încercat să dea de noi, imediat după război, pe căi diplomatice. Noi am aflat
târziu despre diligențele lor de a ne găsi. Cert este că autoritățile comuniste
au obstrucționat orice comunicare cu noi, cu atât mai mult, cu cât noi eram
considerați foști exploatatori, care «am supt sângele poporului». De altfel,
multe din rudele noastre, printre care și fratele mamei, erau în închisori,
pentru singura vină de a fi fost prosperi datorită muncii lor.
Evocând
acum memoria profesorului Leriche, nu pot să nu mă gândesc la ce ar fi fost
viața noastră dacă tata ar fi acceptat să rămână asistentul lui și am fi rămas
în Franța. Dar din rațiuni numai de Dumnezeu știute, destinul tatălui meu s-a
frânt și, odată cu el, propriile noastre destine.
A trebuit să sufăr multe ca să înțeleg că
oamenii nu ar trebui să-i reproșeze lui Dumnezeu pentru ceea ce le-a luat, ci
să-i mulțumească pentru ceea ce le-a dăruit. Ne dăm în vânt după evenimente
frapante, adesea lipsite de orice importanță, uitând că Dumnezeu ne oferă spre
contemplare miracolul apariției și creșterii unui fir de iarbă. Poate că sensul
durerii este de a ne face să înțelegem lucrurile esențiale și, plecând pe
celălalt tărâm, să ducem cu noi un dram de înțelepciune”.
În
toamnă, când sper să încheiem procesul de restaurare al basoreliefului și
amplasarea sa într-un spațiu adecvat în cadrul UMF Iași, voi completa tabloul
biografic și științific al dr. Eugen Lucinescu. Închei cu un fragment dintr-un
text scris de profesorul Popa, în revista Însemnări ieșene, text pe care
l-am publicat în volumul „Pericolul neisprăviților” (Editura „Gr. T. Popa”, UMF
Iași, 2017):
„Unul
din cei mai temeinici tineri din gruparea noastră, unul din cei mai împodobiți
cu calități, a fost răpit vieții printr-un accident stupid. Cu două zile mai
înainte, am pus la cale împreună noi încercări și spiritul lui mereu optimist
întrevedea dezlegări pline de reușită. Cu un suflet larg și cu o minte
deschisă, el sfârșea toate câte îi cădeau în sarcină entuziast, neostenit și
plin de sinceritate. Îl iubeau bolnavii, îl iubeau colegii și îl iubeau șefii.
Doctorul Lucinescu era o mare promisiune a științei românești, promisiune care
începuse a se realiza strălucit. Activitatea sa a fost prodigioasă. (…)
În
relațiile sale cu studenții, atinsese aproape perfecțiunea; captiva și stimula.
Punea interes de tutore și atașament de frate mai mare. De aceea nu-i de mirare
că l-au iubit elevii, cu cea mai sinceră pornire, înconjurându-l cu vibrantă
prietenie.
Aici,
la Însemnări ieșene, a consacrat o bună parte din timpul său liber,
scriind note și articole, și îngrijind de partea neglorioasă a revistei:
corecturi, expediție, corespondență. Mai cu seamă numerele de vară cădeau
aproape în întregime în sarcina sa.
De
toate obligațiile s-a achitat onorabil, însemnându-și trecerea prin viață cu
manifestări exemplare. Acum evolua spre culme. Era în preajma formării sale
depline, stârnind în noi cele mai legitime așteptări.
Și
de-odată, o răsturnare de mașină a curmat brusc toate nădejdile, împrăștiind
durere în toate cercurile din care a făcut parte... Omul a încetat să mai
existe fizic, dar imaginea lui este atât de puternică și exemplul vieții sale
va fi urmat de atâția, încât putem spune că Lucinescu va mai trăi încă, va trăi
în sufletele noastre, din care amintirea lui nu se va șterge niciodată” (pp.
255, 256-257).