Dr.
Marian Diaconescu
este medic primar de boli infecţioase în localitatea Bechet, judeţul Dolj. Are
un frate mai mare, Iulian Diaconescu, tot medic infecţionist, şef al secţiei de
profil a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă din Craiova şi profesor la UMF
Craiova. În meserie, fratele mai mare a jucat rolul mentorului şi al
profesorului. El este cel care i-a ales, de fapt, specializarea lui Marian
Diaconescu, înainte ca specializarea să îl cucerească pe acesta pe deplin. Acum
spune că nu se imaginează făcând altceva. Bătălia cu infecţiile este mereu
spectaculoasă şi oferă multe victorii rapide.
– De ce aţi ales această specialitate?
– Fratele meu este profesor de boli infecţioase,
şi-a luat doctoratul în meningită, TBC şi encefalite şi, timp de câţiva ani, la
clinica din Craiova a tratat toate cazurile de meningită, encefalită, eventual
cu comă, şi aceasta m-a mobilizat. Este o specialitate cu efecte spectaculoase,
rezultate imediate, ajuţi foarte mult pacienţii într-o afecţiune cu un
prognostic foarte prost altădată. Fratele meu m-a îndrumat, am avut profesori
străluciţi, am făcut la Bucureşti, la Matei Balş, specializarea şi am reuşit să
îmi însuşesc foarte bine acest domeniu. Nu am regretat niciun moment că am făcut
această specialitate. Este fascinantă şi are multiple posibilităţi de evoluţie,
este foarte dinamică din punctul de vedere al cercetării. Spre deosebire de
medicină internă, de neurologie, unde rezultatele pot să apară târziu sau chiar
deloc, în bolile infecţioase din fericire rezultatul apare, de foarte multe
ori, imediat.
– Aţi lucrat împreună cu fratele
dumneavoastră?
– Foarte mult şi lucrăm în continuare. Dacă
am pacienţi care necesită tratamente de ultimă generaţie, să zicem, interferon
sau ribavirină, lucrez cu el, avem nevoie de această colaborare, cum să nu?
– Dar nu aţi fost angajaţi în acelaşi
spital?
– Nu. Eu am făcut specializarea la Bucureşti.
De fapt, e o poveste lungă. A fost o perioadă când Ceauşescu a hotărât că nu
trebuie să faci nicio specializare, că era suficientă stagiatura pentru a opera
inclusiv pe cap sau pe inimă. Şi-atunci am stat timp de cinci ani la ţară, ca
medic de familie, aşteptând acest rezidenţiat. Şi a venit în sfârşit, după
revoluţie. La momentul respectiv eram singurul care vorbea franceza printre
medicii de familie din zonă şi a venit o delegaţie de medici din Belgia, îşi
desfăşurau activitatea în cadrul operaţiei de salvare a satelor româneşti, au
continuat acţiunile şi după revoluţie. După ce am dat rezidenţiatul, am plecat
în Belgia la invitaţia colegilor de-acolo. Şi l-am lăsat pe fratele meu să îmi
aleagă specializarea.
– Discutasem înainte, ştia că îmi place, aşa
că nu a aşteptat prea mult. Am avut o medie foarte mare când am dat rezidenţiatul,
am fost 9,7 concurenţi pe loc. Doar era primul concurs după revoluţie. Cum
înainte de revoluţie era foarte greu să schimbi zona şi judeţul, fratele meu,
marcat de aşa ceva, mi-a ales această specializare şi judeţul Dolj, cu gândul că,
fiind fratele mai mare şi având totuşi o anumită poziţie – era şef de lucrări
în cadrul clinicii de boli infecţioase din Craiova – îi va putea acorda
fratelui mai mic posibilitatea de a lucra împreună. Dar, găsindu-mi aici locul şi
menirea, am continuat să muncesc şi am refuzat să mă duc la Craiova. Totuşi,
uneori e foarte bine să fii cel mai tare din parcare. Poate nu este onest să
spun, dar asta este realitatea. Şi-aici este nevoie de această specializare,
este nevoie de specialişti şi, simţindu-mă foarte necesar şi util, am refuzat să
mai dau concurs pentru ocuparea unui post la Craiova. Şi nu regret deloc. Acum
sunt director medical al spitalului, de vreo 9 ani, şi-am putut să fac nişte
lucruri deosebite pentru această zonă. Şi laboratorul nostru este foarte
performant, am Renar de ultimă generaţie pentru laborator, am aparatură destul
de bună şi performantă.
– Ce s-ar întâmpla dacă mâine s-ar prezenta
la spital un pacient cu simptome specifice Ebola?
– L-aş trimite la fratele meu, e foarte simplu,
fiind clinică universitară. Şi probabil fratele meu l-ar trimite la profesorul
Streinu-Cercel. Ar fi un gest salvator, ce-am putea face mai bine?
– Care sunt sursele dumneavoastră de
informare?
– Fiind profesor, fratele meu are abonamente
la reviste americane şi mi le dă şi mie. Eu sunt abonat la Viaţa medicală, este un ziar trăsnet pentru doctorii de toate
nivelurile. Sunt abonat de pe vremea când se numea Muncitorul sanitar. Nu cred că aveţi un cititor mai fidel decât
mine. Ne ţine la curent şi cu ce se întâmplă pe partea de politică în domeniul
sanitar, dar, mai ales, îmi place că în prima pagină sunt prezentate ultimele
descoperiri din domeniu.
– Ce-aţi face dacă aţi fi ministrul sănătăţii
timp de-o zi?
– În primul rând, o altă grilă de plată.
Acesta este primul lucru, degeaba ne ferim s-o spunem. Când ai demnitate, când
nu trebuie să stai cu mâna întinsă, poţi reuşi să performezi. Altfel, nu poţi să
te ridici de jos, oricât ai încerca. În al doilea rând, prestigiul care
trebuie acordat acestei meserii. Este motivul principal pentru care tineretul
pleacă din ţară. Pentru că acolo sunt stimaţi şi sunt stimulaţi, pentru a
performa în permanenţă, indiferent de unde vin. Trebuie redat prestigiul acestei
meserii şi în România. După rezidenţiat am făcut două stagii de specializare
în Franţa şi Belgia. Mergând acolo, mi-am dat seama ce nivel înalt de pregătire
aveau medicii români. Când am plecat în Belgia, de exemplu, după ce terminasem
specializarea la Bucureşti, nu mi-a venit nici mie să cred cum puteam să
performez acolo. De exemplu, aveau un caz de TBC pulmonar la clinica din
Nismes, ei nemaiavând această patologie. Pacientul era un marocan care nu
vorbea franceza. I-au făcut o radiografie de rutină. Au rămas cu gura căscată
când am pus diagnosticul de TBC pulmonar activ pe radiografie. Iar şeful de
clinică, cel cu care luam masa la restaurant în pauza dintre programul de dimineaţă
şi contravizita de după-amiază, când a venit rezultatul analizei imunologice
după trei săptămâni, a refuzat să mai ia masa cu mine, pentru că el se gândise
la fel de fel de lucruri: sarcoidoze, aiureli. Credeau ei altceva şi nu le-a
convenit deloc. Trebuie să înveţi, însă, mereu... dacă nu citeşti, dacă nu îţi
faci temele, poţi da greş uşor.