Andreea Nechita este medic rezident în anul II la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași și spune despre ea că este specială pentru că „nu în fiecare zi vezi un medic în scaun rulant”. A ales să fie dermatovenerolog pentru că specialitatea îi oferă timp de recuperare. Suferă de amiotrofie spinală tip III. Deși iniţial voia să fie psiholog sau avocat, atunci când avea 16 ani și a rămas imobilizată într-un scaun cu rotile, Andreea a decis că vrea să devină medic.

Pentru că este dependentă de un scaun rulant, ea nu a putut să aleagă secţii cum ar fi ATI sau medicina de urgenţă, dar nu îi pare rău. Facultatea i s-a părut ușoară, iar acum așteaptă să termine rezidenţiatul pentru a-și împlini visul – să devină medic specialist dermatovenerolog.

Cum aţi ajuns să practicaţi meseria de medic?
Având în vedere situaţia mea, sunt un medic puţin mai diferit, dar egal cu toţi ceilalţi colegi. Nu oriunde vedem medici în scaunul rulant și nu e tocmai obișnuit pentru ţara noastră, dar sper că pacienţii vor fi din ce în ce mai educaţi și vor privi cu încredere și siguranţă actul medical al unui astfel de medic. Am ales să susţin admiterea la Medicină încă de când eram la liceu, în clasa a X-a. În momentul în care am rămas imobilizată în scaunul cu rotile, am hotărât brusc să renunţ la planurile mele de a deveni psiholog sau avocat. Aveam 16 ani și eram puţin dezorientată, ca toţi adolescenţii, dar pot să spun că acel eveniment dureros m-a trezit și am ales medicina. Poate că nu a fost întâmplător.
Cel fel de medic vă doreaţi să fiţi atunci când aţi intrat la facultate?
Mi-am dorit dermatovenerologie sau endocrinologie. Am vrut o specialitate care să îmi permită și timpul necesar recuperării mele. În mod clar nu aș putea să fac gărzi sau o specialitate chirurgicală, medicină de urgenţă, ATI etc. Am știut de la început că aceste două opţiuni se potrivesc perfect personalităţii și condiţiei mele fizice.
V-a fost greu în facultate?
Nu foarte greu. Am înţeles de la început că trebuie să învăţ foarte mult să ajung la Medicină și cam de zece ori mai mult pentru a mă menţine și a absolvi. Așa am și făcut. Din momentul în care am ajuns să fac stagiile în clinică și am intrat în contact cu pacienţii, lucrurile s-au simplificat. Am început să fac anumite conexiuni și nu mi se părea chiar atât de greu. Partea cea mai dificilă din toată facultatea a fost legată de transport. Aveam stagii la diferite spitale și la mare distanţă unul de celălalt, dar am reușit să mă încadrez de fiecare dată, fără să întârzii și fără să profit de situaţia mea particulară.
Cum a fost să creșteţi în România în pielea unui copil cu dizabilităţi?
A fi adolescent cu dizabilităţi în România este foarte greu. Copiii sunt predispuși la umilinţă și discriminare. Dar nu toţi. Depinde de fiecare cum a fost educat și de ceea ce a văzut acasă. În anturajul meu nu a existat această tipologie. Probabil că mi-am ales prietenii la momentul respectiv în funcţie de cum simţeam. Au fost în jur și copii mai răutăcioși care se amuzau pe seama mersului meu ușor legănat și lent, de faptul că nu urcam scările ca ei, dar nu i-am avut mult prin preajmă. Din păcate, nu putem evita unele situaţii.
Care e cea mai tristă amintire din copilărie?
Toate amintirile mele triste din copilărie sunt legate de momentele petrecute în spital. Nu era ușor să îi văd pe ceilalţi rămânând la locul de joacă, iar eu pornind din nou către un alt oraș, altă internare și, bineînţeles, către un alt medic. Nu a existat una anume care m-a marcat. Am fost mereu veselă și sociabilă. Asta a contat enorm. Copilăria și adolescenţa mea s-au desfășurat normal, cu dificultăţile și momentele specifice vârstei.
Vă amintiţi prima zi la spital, ca medic?
Da, îmi amintesc perfect. Prima mea zi în spital a fost într-o clinică de gastroenterologie. Eram la fel de dezorientată ca în prima zi de facultate. A fost diferit. Un nou colectiv și o altă atmosferă. Mi s-a părut greu în prima lună. Îmi amintesc că formulam foarte atent întrebările către pacient și parcă mereu uitam câte ceva.
Este dermatovenerologia o specialitate ușoară?
Din punctul meu de vedere, nu este o specialitate ușoară. Dermatovenerologia însumează aproximativ 3.000 de boli ale pielii, părului, mucoaselor, unghiilor și se adresează tuturor categoriilor de vârstă. Multe dintre afecţiunile pediatrice, oncologice, alergologice, reumatologice au și implicare cutanată. Dermatologia nu are doar o componentă estetică, așa cum consideră mulţi, ci presupune și procedură chirurgicală (biopsii, electrocauterizare etc.). Este o specialitate foarte căutată, concurenţa este mare și nu e foarte simplu să obţii un loc. În ultimii ani, punctajele obţinute la rezidenţiat pentru dermatovenerologie au fost printre cele mai mari.
Cum aţi ajuns să depindeţi de un scaun cu rotile?
Sufăr de amiotrofie spinală tip III de la vârsta de 3 ani. Este o boală genetică, compatibilă cu viaţa, dar cu evoluţie uneori lentă, alteori rapid progresivă. Am mers până la vârsta de 16 ani. Atunci am avut o perioadă de repaus. Din cauza unei intervenţii chirurgicale, am fost nevoită să stau o perioadă îndelungată la pat și probabil că atunci boala mea a evoluat, deși aș putea să afirm că a fost vorba și de culpă medicală. În mod normal, pacienţii cu tipul meu de boală ajung târziu în scaunul cu rotile sau poate niciodată.
Se poate vorbi de vindecare completă în boala de care suferiţi?
Acum urmez un tratament în străinătate ce constă în administrarea intratecală a unei substanţe numite nusinersen. Despre șanse de vindecare completă nu putem discuta încă. Este un medicament adresat opririi evoluţiei bolii și, eventual, achiziţionării abilităţilor pierdute. Pot doar să vă spun că recuperarea nu este cea mai ușoară. E nevoie de o injecţie la patru luni, iar efectele adverse nu sunt chiar tranzitorii. Depinde de organism.
Este situaţia dv. un impediment în ascensiunea carierei?
Nu, sub nicio formă. Un scaun rulant nu te poate împiedica să înveţi, nu te poate face să stagnezi. Îmi voi continua planurile așa cum aș fi făcut-o și fără un scaun rulant. Poate că obosesc mai repede faţă de ceilalţi sau poate că ajung mai greu în anumite locuri, dar nu e un impediment.
Cum reacţionează pacienţii când vă întâlnesc?
De cele mai multe ori sunt confundată cu o pacientă. Nu îmi lipsesc halatul alb, stetoscopul și ecusonul, dar, cu toate acestea, tot primesc uneori întrebarea „Staţi la rând?”. Asta se întâmplă când sunt deja într-un cabinet, dar în momentul în care intru în saloane, nu mai reacţionează la fel. Majoritatea reacţionează normal când mă văd pe hol sau în salon și chiar mă tratează respectuos. Au fost și situaţii plăcute, când m-au oprit pe stradă să îmi mulţumească sau să îmi spună o vorba bună. Nu e chiar totul negru!
Care consideraţi că sunt cele mai mari probleme ale sistemului medical românesc?
Cred că cea mai mare problemă apare în cazul pacienţilor care necesită un tratament costisitor, nedecontat și inaccesibil ţării noastre. Aici mă refer la terapia pe care am început-o și eu recent. De-abia a devenit accesibilă pentru unii copii, iar pentru adulţi deocamdată nu. Mulţi dintre pacienţi sunt nevoiţi să plece din ţară, în limita disponibilităţii financiare și a condiţiei fizice. Din păcate, nu e singura boală rară fără un medicament disponibil. O altă problemă destul de deranjantă este atitudinea lipsită de respect faţă de cadrele medicale din partea pacienţilor și a aparţinătorilor acestora.
Ce credeţi că ar trebui să facă diferit statul român în ceea ce privește persoanele cu dizabilităţi?
Nimic deosebit. Ar trebui să asigure accesibilitatea peste tot. Sunt foarte multe persoane imobilizate care stau luni întregi în casă sau nu pot părăsi domiciliul din cauza bordurilor, scărilor, lipsei lifturilor. Am observat în străinătate un aspect care ar trebui adoptat și la noi: integrarea în câmpul muncii a persoanelor cu dizabilităţi. Nu are sens să discut despre acele pensii de handicap aproape inexistente sau despre lipsa unui însoţitor. Mai avem destul până la civilizaţie și normalitate!
V-a marcat până acum vreun caz?
Mi-a rămas în minte cazul unui băieţel orfan, diagnosticat cu o boală destul de gravă și cu un prognostic destul de rezervat. Era unul dintre cei mai veseli și activi copii din clinică. Mi-a zis că semăn cu mama lui și la un moment dat chiar mă striga pe hol „mama”. Sper că e mai bine acum.