În perioada 5–8 septembrie 2012, la Palatul
Parlamentului, se va desfăşura al VII-lea Congres al Asociaţiei de Endocrinologie
Clinică din România (AECR). Ştiam deja de la dl prof. dr. Constantin Dumitrache, preşedintele AECR, că tematica
lucrărilor a fost orientată către problemele de sexualizare, chiar dacă
sesiunile au fost astfel gândite încât să lase loc şi altor contribuţii. Prima
întrebare era deja conturată.
– Domnule
profesor, deşi noţiunile legate de sexualizare şi patologia asociată sunt
binecunoscute, o să vă rog să traduceţi termenii şi pe înţelesul celor care nu
sunt direct implicaţi în acest domeniu.
– Nu sexologie, ci sexualizare, adică
înzestrarea cu tot ce este necesar – organic şi funcţional – asigurării perpetuării
speciei. Vom lua în discuţie hipogonadismul hipogonadotrop congenital,
pubertatea precoce, alte tulburări de sexualizare, dar, pe lângă aceste teme,
vom discuta şi despre genetica tulburărilor endocrine, despre terapia în
osteoporoză şi, ca la orice congres AECR, va fi şi un capitol „varia“, pentru a
lăsa o uşă deschisă pentru orice fel de contribuţie sau perspectivă nouă în
endocrinologie.
– Mi-aţi
spus, într-o discuţie anterioară, că printre cei 250 de participanţi se vor
afla endocrinologi din toate centrele universitare din România. Şi chiar aţi
spus asta cu un anume sentiment de mândrie. De ce e atât de important?
– Este unul dintre motivele pentru care am
înfiinţat Asociaţia de Endocrinologie Clinică din România. Şi am subliniat: clinică! Nu se poate face endocrinologie
modernă fără să pornim de la nevoile pacienţilor, de la spectrul actual al
patologiei, de la şi cu oamenii care lucrează la patul bolnavului. O surpriză
plăcută este că, deşi încă nu s-a desfăşurat congresul, am primit deja, pentru
organizarea celui de anul viitor, o propunere din centrul universitar Cluj-Napoca.
Există chiar o anumită competiţie între centrele universitare, o dorinţă a
colectivelor de a se face vizibile şi e un lucru bun. Au prilejul să-şi arate
competenţele, realizările. Este o emulaţie… Dna prof. dr. Ileana Duncea a făcut
propunerea pentru următorul congres.
Micul şi… marele Paris
– Şi
mai aveţi un eveniment asociat…
– Da, la fel ca şi anul trecut, la Arad, cu
ocazia acestui congres – iată, devine deja o tradiţie – va fi organizat şi al
II-lea Atelier franco-român de endocrinologie clinică şi moleculară, la
7 septembrie.
– De
ce spuneţi că devine deja o tradiţie?
– Profesorul Jacques Young şi colaboratorii
săi sunt deja la al patrulea congres AECR la care participă. Doar că abia de
anul trecut am dat acestei manifestări forma de seminar distinct de celelalte
sesiuni. Iar anul acesta vor veni mai mulţi colegi din Franţa: prof. dr. Marc
Lombès, preşedintele Societăţii Franceze de Endocrinologie, directorul unităţii
de cercetare INSERM U 693 pentru semnalizare intracelulară modulată de
receptori steroidieni, directorul Institutului Federativ de Cercetare; prof.
dr. Nadine Binart, de la unitatea INSERM U 693, profesor la Facultatea de
Medicină Paris-Sud, cu cercetări şi rezultate importante în endocrinologia
reproducerii şi în efectul inhibitorilor de tirozin-kinază asupra funcţiei
ovariene; prof. dr. Jacques Young, deja amintit, titularul Disciplinei
endocrinologie şi patologii ale reproducerii la Facultatea de Medicină
Paris-Sud, coordonator de proiect în consorţiul european COST pentru
hipogonadismul hipogonadotrop congenital, interesat în cercetarea mecanismelor
fiziologice implicate în pubertate şi în reproducere; prof. dr. Anne
Guiochon-Mantel, specializată în genetică moleculară, şefa serviciului de
hormonologie, farmacogenetică şi genetică moleculară din spitalul Bicêtre, cu
cercetări în genetică, patologii endocrinologice rare, precum insuficienţa
ovariană prematură sau sindrom X fragil; dr. Luigi Maione, implicat în proiecte
privind patologia reproducerii şi cu cercetări privind hipogonadismul hipogonadotrop
congenital, sindromul Klinefelter şi acromegalia; conf. dr. Agnès Linglart,
endocrinologie pediatrică la Facultatea de Medicină Paris-Sud, spitalul
Bicêtre, investigator principal al Centrului de referinţă al bolilor rare
afectând metabolismul calciului şi fosforului, coordonatoare sau membră a
echipelor internaţionale preocupate de metabolismul fosfocalcic, cu cercetări
clinice în managementul deficitelor de parathormon (PTH), osteoporoza din
sindromul Rett, rahitism hipofosfatemic, cercetări fundamentale privind
mecanismele genetice şi epigenetice ale rezistenţei la PTH. Am insistat cu
această enumerare de teme şi direcţii de cercetare şi pentru tinerii medici
endocrinologi de la noi. Sunt 
oportunităţi… Ei pot veni cu rezultate ale cercetărilor
proprii sau cu date clinice pe zone apropiate, pot stabili legături cu invitaţii
noştri din Franţa, poate chiar se vor naşte viitoare colaborări. Important este
ca noi, AECR, să asigurăm un anumit cadru şi motivaţiile necesare.
– După
o regulă binecunoscută: Dumnezeu îţi dă, dar mai trebuie să faci şi tu ceva… Măcar
să tragi un loz!
– Cam aşa ceva. Vor fi 16 lucrări, opt susţinute
de francezi, opt de români, acestea vor fi fireşte publicate, ceea ce înseamnă
că legăturile ştiinţifice vor fi cumva pecetluite şi în acest fel. O să mă
întrebe cineva de ce este importantă această zi şi de ce, în acest congres, din
cele trei zile, una este dedicată simpozionului româno-francez. Asta are drept
consecinţă şi invitarea unor medici români la congresul francez de
endocrinologie, din octombrie, la Toulouse, cu bursă de participare, pentru cei
până în 35 de ani, de 500 de euro – taxa de participare.
– Câţi
medici români vor merge la congresul francez?
– Câţi vor fi interesaţi şi se vor afla în
această grupă de vârstă. Noi am lansat invitaţia, „răspunsul“ le aparţine.
– Şi
banii pentru burse de unde vin?
– De la Societatea Franceză de
Endocrinologie. Avem şi documentele acoperitoare pentru cele afirmate,
scrisoarea semnată de prof. dr. Marc Lombès, preşedintele Societăţii Franceze
de Endocrinologie.
Endocrinologia s-a născut la Bucureşti!
– De
ce ţineţi, totuşi, atât de mult la acest seminar româno-francez încât vă doriţi
să devină o tradiţie?
– Dacă luăm toată istoria endocrinologiei
româneşti, acest seminar continuă cumva bunele relaţii statornicite încă de la
începuturile specialităţii noastre. E o continuare – o să vi se pară foarte
curios ce spun acum – a entuziasmului de după revoluţia de la 1848, când
România a trecut de la Evul Mediu la aşa-zisul capitalism şi când toată
tinerimea română a început să-şi facă studiile – marea majoritate – la Paris,
ceilalţi, 10–15% la Berlin. Istoria endocrinologiei este legată tocmai de acest
eveniment. Şi Gheorghe Marinescu, şi Nicolae Paulescu, şi alţi medici români au
studiat la Paris. Sunt o mulţime de exemple, cercetători care şi-au făcut
doctoratul la Paris, colaborări reţinute în istoria endocrinologiei moderne,
priorităţi româneşti. Aşadar, legături între „marele“ Paris şi „Micul Paris“. Şi
nu putem uita că, datorită unor astfel de colaborări, primii paşi majori în
endocrinologie s-au făcut cu ajutorul acestor oameni. Aşa s-a ajuns să avem,
încă din 1909, primul tratat de endocrinologie din lume. Apoi, prima catedră de
endocrinologie din lume la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1933), primul
congres de endocrinologie al Micii Antante la Bucureşti (1939), primul institut
de endocrinologie din lume (1946) la Bucureşti… Şi toate astea înaintea Franţei.
Şi, cu ocazia înfiinţării institutului, să avem şi prima secţie de chirurgie
endocrină din lume şi una dintre primele secţii de endocrino-pediatrie din
lume. În 1934, când profesorul Parhon îşi sărbătorea a 60-a aniversare, a
participat din partea Franţei profesorul Charles Achard, care, în discursul
prilejuit de acel eveniment, i-a mulţumit profesorului Parhon pentru primul
tratat de endocrinologie şi prima formă organizată de învăţământ în această
specialitate, menţionând în acelaşi timp că astfel de fapte sunt un exemplu şi
pentru Franţa. Abia în 1957 avea să se înfiinţeze şi în Franţa prima catedră de
endocrinologie. Ruşii o făcuseră mai devreme, imediat după noi…
O datorie de onoare
– Domnule
profesor, aţi iniţiat o asociaţie, organizaţi congrese, vă folosiţi energia şi
priceperea pentru a motiva şi mobiliza endocrinologii din reţea să participe,
deschideţi linii de colaborare, ghidat fiind de entuziasmul din prima parte a
secolului XX. Nu este vorba doar de efort, este şi o investiţie… De ce faceţi
toate aceste demersuri? Pentru cine?
– Pentru tineri! Atât eu, cât şi colegi ai
mei – mă refer la cei din generaţii apropiate – n-am fi ajuns unde suntem dacă
în primii ani nu ar fi fost acei maeştri care să ne îndrume, să ne trezească
entuziasmul pentru cercetarea medicală, pentru activitatea didactică. Avem o
datorie faţă de tinerii medici, trebuie să transmitem ceea ce maeştrii ne-au
încredinţat nouă. Săptămânalul „Viaţa medicală“ – prin dv. – a fost martor şi a
relatat despre aceste schimbări petrecute de la un an la altul. Cercetarea
medicală e un fenomen multidimensional, e nevoie de emulaţie, de cunoaşterea
tradiţiei şi de aşezare într-un anumit context. E nevoie să păstrezi legăturile
cu partea clinică, să cunoşti problemele, să-ţi ştii colegii, să afli ce se
întâmplă în lume. Nu face nimeni cercetare de unul singur. E un fenomen viu şi
mă bucură să constat că tinerii endocrinologi ni s-au alăturat şi au iniţiative,
lansează proiecte, au rezultate, devin cunoscuţi…
– Şi,
revenind la Congresul al VII-lea al AECR?
– Aş dori să precizez că este vorba de un
congres al tinerilor, al speranţei, al afirmării… Sunt trepte ale unui drum pe
care am pornit împreună acum şapte ani. Mulţi dintre cei care ni s-au alăturat şi
care acum şapte ani mergeau pe vârfuri şi nu prea ştiau ce se întâmplă acum
sunt doctori, medici specialişti, cercetători, participă sau conduc proiecte
ori programe de cercetare în endocrinologie (şi nu pentru că i-ar fi pus cineva
acolo, ci pentru că au câştigat acest titlu în concursuri pentru programe de
cercetare). Ei sunt viitorul endocrinologiei româneşti.
.jpg)
