Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

„Terapia e de durată și necesită curaj”

Viața Medicală
Cristina GHIOCA vineri, 26 octombrie 2018
Adriana Popescu este psiholog, iar de patru ani face voluntariat la Policlinica Socială Baba Novac (PSBN). 
 
Mamă și soţie cu normă întreagă, mottoul ei este „Dă șansă fiecărei zile să fie cea mai frumoasă din viaţa ta”. În copilărie, credea că o să ajungă învăţătoare. A ales psihologia pentru că a considerat că este un domeniu care poate să aducă beneficii societăţii, dar și propriei persoane.

Ce specializare aveţi și unde mai profesaţi?
Am formare în consiliere psihologică. Sunt antreprenor la o firmă de construcţii, dar tot acolo prestez și muncă de psiholog, pentru că mi-am dat seama că și oamenii aceia au nevoie de un astfel de ajutor. Mulţi dintre bărbaţii care lucrează acolo sunt plecaţi mult timp de acasă și au diferite temeri. Au senzaţia că își abandonează familia, că nu sunt prezenţi în viaţa ei. Mulţi îmi spun că trece viaţa pe lângă ei, că îi doare că nu-și pot vedea copiii crescând.

Cum aţi început să lucraţi la PSBN?
Am ajuns aici prin colegul meu, psihologul Marian Iacob Palașcă. Este o muncă în echipă. Dacă ar fi să descriu activitatea de aici printr-o imagine, aș spune că este un boboc care își desface petalele pe rând, până ajunge o floare. Perso­nal, colaborarea cu PSBN m-a ajutat să mă dezvolt ca om și ca specialist. Spre deosebire de lucrul în cabinetele particulare, aici, ca urmare a particularităţii pacienţilor, avem ocazia să punctăm noi anumite aspecte, nu doar să-i ascultăm. Discursul nostru poate veni și el în ajutorul celor pe care îi consiliem.

Ce satisfacţii aţi obţinut din activităţile de voluntariat?
Un zâmbet, o mulţumire, un telefon. Feedbackul pozitiv din partea lor îmi dă o foarte mare satisfacţie.

Cum caracterizaţi lucrul cu oamenii defavorizaţi?
Este puţin mai delicat și din cauza nivelului de școlarizare. Majoritatea au patru, șase sau maximum zece clase. Sunt puţin speriaţi și de foarte multe ori devin ușor agresivi. Cazurile sunt mult mai diversificate. De când lucrez aici, am întâlnit problematici acute, cu diagnostic medical sever, de exemplu, depresie severă cu tentativă de suicid. Din păcate, foarte multe tinere recurg la acest gest. Au niște trăiri atât de intense, încât nu găsesc nicio soluţie. Nu-și pot permite un psiholog, mai rău, nu se pot identifica nici măcar cu familia, pentru că, de cele mai multe ori, sunt persoane tinere violate chiar de mem-
brii familiei. Întâlnim foarte des persoane cu anxietate, care au atacuri de panică. Avem mulţi pacienţi care vin și pleacă. Nu se pot stabiliza, fiind persoane cu adicţii, majoritatea folosesc heroină și metadonă. Este greu de interacţionat cu ele, chiar dacă multe încearcă să se autodepășească, și-au diminuat vizibil dozajul, au depășit cumva starea de sevraj, dar ca om încă se resimt. Au atacuri de panică, frici, somatizări și au nevoie întotdeauna de terapie.

Cum îi ajutaţi pe acești pacienţi să-și găsească motivaţia pentru a adera la tratamente?
În primul rând, prin terapie de lungă durată. Nu ne putem opri după 5–10 ședinţe, așa cum ar trebui în consiliere. Încercăm să cunoaștem foarte mult pacientul prin asocieri libere. El începe să-și descrie și viaţa socială prezentă, dar și niște vi­suri. Împletim utilul cu plăcutul, astfel încât ei să descopere o motivaţie reală pentru a-și depăși problemele. Cazuistic, 10% nu au mai folosit niciodată droguri. Familia și societatea  nu se implică. E mai ușor să blamăm, decât să ajutăm.

Ne puteţi prezenta câteva cazuri finalizate cu succes?
Am tratat o persoană cu o tulburare maniaco-depresivă. A fost un caz norocos. Această persoană a trecut prin etape de șomaj și un divorţ. Domnul avea studii superioare – un caz diferit de cele care vin de obicei aici. A urmat o terapie de suport aproape un an și o lună – foarte mult – și ne-a spus că a reușit să se reintegreze social, să își formeze o nouă familie și, mai mult, să își găsească un serviciu în domeniul lui – este inginer. Un alt caz fericit a fost cel al unei persoane care suferea de o tulburare de personalitate dependentă. Avea dificultate în a lua decizii și căuta relaţii și suport cu persoane idealizate. În interacţiunea cu ea ajunsesem să fiu și mamă, și psiholog. Aceasta era proiecţia ei, dar până la urmă a fost un real succes. A reușit să se întoarcă în carieră și să-și susţină fiul, care vara aceasta a intrat la facultate.

Care este diferenţa dintre consiliere psihologică și terapie?
În primul rând, lucrul cu inconștientul omului. Diferenţa vine din numărul de ședinţe. La terapie poţi veni 60 de ședinţe, doi ani, patru ani. Consilierea merge până în 25 de ședinţe, după care se transformă în terapie. Apoi este vorba și de formare. Consilierea implică mai mult suport și crearea unei stări de bine a persoanei respective, pentru a-și depăși limitele, pentru a se cunoaște. Aici, în clinică, noi ajungem cumva la terapie. Ne putem permite acest lucru, pentru că rolul nostru este de a ajuta persoanele să se reîntoarcă în societate. Terapia este de lungă durată și necesită curaj. Presupune dezvăluiri, timp, iar mulţi nu sunt pregătiţi.

Cum se desfășoară anamneza la psiholog?
În primul rând, prin asocieri libere, trebuie să aflăm motivaţia pentru care pacientul a venit la cabinet, apoi istoricul familial. Traumele apărute în viaţa adultă au legătură cu copilăria. Chiar dacă acum este puţin blamat, Freud a avut perfectă dreptate când a spus acest lucru, iar pentru a le gestiona sunt necesare multe ședinţe.

Cum vedeţi voluntariatul în România? Este un domeniu bine reprezentat?
Consider că s-a extins foarte mult și că a crescut numărul celor care îl privesc cu ochi buni. Când am venit la PSBN, foarte mulţi prieteni și colegi mi-au spus că este pierdere de timp, că mai bine petrec acest timp cu familia sau fac consiliere pe bani. Acum și-au schimbat optica. Voluntariatul nu mai este privit ca „fiul nedorit”, acum fiecare din cunoștinţele mele își dorește să se implice într-o măsură sau alta. Personal, cred că numai așa putem salva pătura de jos a societăţii, cea marginalizată. Sunt foarte multe persoane și foarte mulţi copii care merită lucrul acesta. Schimbând vieţi, ne aducem contribuţia umană în societate. Când o persoană își dorește să ajute alţi oameni sau societatea, este imposibil să nu iasă ceva bun din asta.

De ce credeţi că românii sunt refractari în a consulta un psiholog și cum ar putea fi popularizată terapia în rândul acestora?
Din cauza fricii, pentru că nu au această cultură, iar cumva, termenii de psiholog, consiliere psihologică, terapie duc cu gândul spre psihiatrie, iar oamenii se blamează. Consideră că dacă o persoană merge la psiholog este nebună, iar dacă se duce de mai multe ori este considerată chiar nebună de legat. În activitatea mea, am lucrat cu persoane care se ascundeau de familie că vin la consiliere. Încă este un subiect dus în extrem. Frica de a nu fi blamat și reprezentat ca o persoană cu probleme majore este mai mare decât frica de cunoaștere, de autocunoaștere și de reglare a sentimentelor. În momentul în care ne cunoaștem, ne ușurăm și putem merge mai departe, putem avea acea viziune de coerenţă a lucrurilor pe care alegem să le facem sau putem să punem limite. Pentru că este foarte important să facem acest lucru. De obicei, dacă nu ne cunoaștem și nu punem limite, se pot întâmpla lucruri neplăcute – ne putem pune în pericol și pe noi, și pe cei dragi nouă, și chiar și societatea.

Când ar trebui doctorii să solicite și ajutorul psihologilor?
Am putea colabora în multe situaţii. Este nevoie de un psiholog, pentru că actul medical nu mai lasă timp și pentru dialogul cu pacientul, pentru susţinerea lui. Noi, practic, devenim un suport – un fel de „cârje” ale pacienţilor. Mai ales în situaţiile oncologice este nevoie de multă iubire, de căldură. Chiar am lucrat cu câteva persoane care ajunseseră să aibă un joc invers, deveniseră ei suportul familiei, pentru că frica aparţinătorilor era mai mare decât cea a bolnavului, iar asta nu era deloc benefic pentru pacientul oncologic.

Cum se împacă psihologia cu rolul de mamă?
Perfect. Este un beneficiu, chiar dacă aparent, cumva, interpun. Am momente în care fiica mea vine cu o situaţie, iar eu nu știu care parte să acţionez: cea de psiholog sau cea de mamă. Dar mă eliberez, mă liniștesc și apoi aleg partea umană, pentru că asta este cel mai important. La început, fiica mea îmi spunea să o las, să-i fiu mamă, nu psiholog, să nu-i vorbesc din cărţi. Acum, fiind mult mai mare, înţelege lucrurile altfel și vine la mine să mă roage să vorbesc cu ea nu ca mamă și fiică, ci ca psiholog.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC