Doctorul Dan Georgescu este chirurg oculoplastician specializat în chirurgia estetică și reconstructivă a pleoapelor și a feței, chirurgia orbitei și chirurgia căilor lacrimale. Este membru al Academiei americane de chirurgie estetică, dar și al societăților americane și europene de chirurgie plastică și reconstructivă oftalmică. După absolvirea UMF „Carol Davila” din București, și-a făcut doctoratul în neuroștiințe la Universitatea Yale și UT Southwestern Medical Center în SUA, urmat de specializarea în oftalmologie la John Moran Eye Center al Universității din Utah și supraspecializare în chirurgie plastică oculofacială la Center for Facial Appearances din SUA. A fost numit asistent universitar de chirurgie plastică oculofacială la Centrul medical John Hopkins din SUA. În prezent, Dan Georgescu este profesor de chirurgie plastică oculofacială la Universitatea Nova Southeastern din Miami
și lucrează în privat atât în București, cât și în Florida.

În dezacord cu sistemul educațional medical din România

    – În toamna aceasta, organizați Congresul european de chirurgie oculoplastică (ESOPRS) la București. Care este motivul organizării lui în România și ce va aduce nou pentru medicii români?
    – Chirurgia oculoplastică este o supraspecializare oftalmologică aflată foarte la început în România. Motivația de a organiza congresul Societății europene de chirurgie oculoplastică la București a fost aceea de a stimula noua generație de medici
oftalmologi români, în special rezidenți, să își continue studiile cu o supraspecializare în acest domeniu. De asemenea, este o ocazie pentru medicii oftalmologi români deja pregătiți sau în curs de supraspecializare în chirurgie oculoplastică să vină în contact cu cei mai experimentați oculoplasticieni din lume și să afle ultimele noutăți în chirurgia cosmetică și reconstructivă a pleoapelor și a feței, chirurgia orbitei și a căilor lacrimale.

    – Ați plecat de câțiva ani din România, v-ați împlinit profesional în Statele Unite, ce vă determină să reveniți în țară cu astfel de inițiative – practică medicală și/sau organizare de manifestări științifice?
    – În realitate, am plecat din România acum 19 ani, imediat după absolvirea UMF „Carol Davila” din București, pentru că nu am fost, și în continuare nu sunt, de acord cu sistemul educațional medical din România. În 1999, în aceeași zi în care mi-am dat examenul de licență, am plecat la Universitatea Yale, în SUA, unde fusesem acceptat cu câteva luni înainte, pentru studiile de doctorat în neuroștiințe, unde am avut ocazia să-l cunosc pe Emil Palade, singurul român care a luat premiul Nobel. După doctorat, am făcut rezidențiatul în oftalmologie la Moran Eye Center al Universității din Utah în Salt Lake City, programul numărul unu de rezidențiat în oftalmologie din SUA. După rezidențiat, mi-am făcut supraspecializarea în chirurgie oculoplastică cu prof. dr. Richard Anderson, unul dintre principalii lectori ai congresului pe care-l organizez acum la București. Practic, el este părintele oculoplasticii americane. Timp de 40 de ani, profesorul Anderson a avut cel mai căutat fellowship al Societății americane de chirurgie plastică și reconstructivă oftalmică din SUA (și probabil din lume). În urma absolvirii acestei prestigoase supraspecializări, am fost numit profesor asistent la Centrul medical Johns Hopkins, spitalul numărul unu din SUA, 20 de ani la rând. De cinci ani am început să vin lunar în România, unde am deschis Institutul Oculoplastic, cu două clinici în București. Aici mă ocup de cazurile reconstructive și cosmetice cele mai dificile din domeniul oculoplasticii și pregătesc tinerii rezidenți cu interes în această supraspecializare a oftalmologiei.

Educația trebuie să țină pasul cu tehnologia

    – Care sunt diferențele între practica medicală din SUA și cea din România, ce recomandări ați face autorităților pentru îmbunătățirea activității medicale?
    – Diferența majoră între SUA și multe țări europene, inclusiv România, este lipsa supraspecializărilor în acestea din urmă. Oftalmologia, de exemplu, a devenit atât de complexă încât în SUA există opt supraspecializari oftalmologice, chirurgia oculoplastică fiind doar una dintre ele. În prezent, este imposibil pentru un oftalmolog să țină pasul cu progresele, care se fac cu o viteză accelerată în fiecare domeniu al oftalmologiei. Din acest motiv, România ar trebui să înceteze să mai copieze modele educaționale precum cel francez și să se adopte în schimb modele de genul celui anglo-saxon, de supraspecializare în fiecare domeniu. Din punctul de vedere al tehnologiei, nu există diferențe majore între SUA și România, însă degeaba ai aparate dacă nu are cine să le folosească.

    – Ce sfat aveți pentru tinerii medici care termină facultatea de medicină în România: ar trebui să ajungă în alte sisteme mai evoluate să practice medicina? Sunt și dezavantaje în a fi medic în SUA din punct de vedere personal, profesional?
    – Eu încurajez toți medicii tineri să facă ceea ce este necesar pentru a ajunge la cel mai înalt nivel de pregătire, chiar și atunci când aceasta implică plecarea într-o țară străină, departe de familie pentru o perioadă. Din fericire, spre deosebire de acum 20 de ani, granițele în mare măsură au dispărut și mijloacele de transport, aeriene în special, au devenit mult mai accesibile. Sunt sigur că și în România, în anumite domenii, se poate ajunge la un grad de pregătire foarte ridicat, însă nimeni nu le știe pe toate și se întâmplă frecvent ca medicii să aibă nevoie de o supraspecializare, chiar și de scurtă durată, într-un centru medical din altă țară sau localitate. Acest fapt este valabil și pentru medicii din SUA și Marea Britanie, care își fac frecvent supraspecializarea într-un oraș sau o țară departe de casă. Ceea ce mulți tineri români nu realizează este că, odată stăpâni pe meseria lor, nu mai există frontiere și nimeni nu mai poate să-i împiedice să profeseze ceea ce știu să facă cel mai bine.

Șeful echipei medicale este pacientul

    – Care sunt valorile dv. și care sunt satisfacțiile pe care le aveți ca medic?
    – Pentru mine, cel mai important este pacientul. Șeful echipei medicale este pacientul. Pacientul este cel care ia toate deciziile legate de tratament. Sigur, sub îndrumarea medicului. Medicul are datoria de a face tot posibilul pentru bunăstarea pacientului și, atunci când este nevoie, de a mijloci interacțiunea cu alte echipe medicale. Niciun medic nu se pricepe la toate, în special în ziua de azi, și cred că toți pacienții cărora le-am spus că problema lor nu ține de specialitatea mea au apreciat faptul că prioritatea mea este sănătatea lor, nu
orgoliul meu personal.

    – Ați participat la numeroase misiuni umanitare în ultimii 12 ani, unde ați tratat gratuit sute de copii cu tumori sau malformații oculofaciale, dar ați instruit și doctori locali. Ce v-a determinat să vă dedicați unor asemenea cauze?
    – Sigur, cred că toți medicii tratează pacienți probono (aproximativ o treime din pacienți, în cazul meu), pentru că nu există satisfacție mai mare pentru un medic decât să vadă că munca pe care o face în fiecare zi poate să aducă în multe situații extrem de multă fericire și alinare unei alte persoane. În România operez frecvent probono, în special copii, pentru că este datoria mea umană de a ajuta o persoană neajutorată atunci când am posibilitatea să o fac. Am participat, de asemenea, la multe misiuni umanitare în Nepal, India și Cambodgia în ultimii zece ani, însă am realizat că nu trebuie să mergi prea departe ca să faci bine altcuiva. Nu trebuie decât să ne uităm în stânga și în dreapta, iar ocaziile se vor ivi fără întârziere.

Ceea ce lipsește: autodeterminarea

    – Într-o lume tot mai pragmatică, ce îi lipsește medicinei din America, dar mai ales celei din România?
    – Un singur lucru le lipsește medicilor în toată lumea: autodeterminarea. Am lucrat în cinci țări din lume și peste tot m-am izbit de aceeași problemă: birocrați și afaceriști care exploatează medicina, medicii și, indirect, pacienții pentru interesul propriu. Este inadmisibil ca spitale sau sisteme sanitare întregi să fie conduse de persoane fără pregătire medicală, care nu au nicio idee despre ceea ce înseamnă să fii medic și să suferi în fiecare zi când nu poți să ajuți un pacient sau când pacientul pentru care ai făcut tot ce ți-a stat în putere nu a avut rezultatul dorit. Problema noastră, a medicilor din întreaga lume, este că nu suntem conștienti de valoarea și importanta noastră și ne lăsăm dominați și exploatați de niște afaceriști.

    – Din parcursul pe care l-ați avut, care a fost cel mai greu moment; ați avut și momente de cumpănă, de îndoială, de regret?
    – Ca să pot să vin să lucrez în România, a trebuit să lucrez trei ani în Franța, pentru că România n-a vrut să-mi echivaleze diplomele din SUA, pe motiv că nu există acorduri în acest sens. Din fericire, Franța, care are un deficit colosal de medici, mi-a echivalat diplomele americane prin decizie ministerială și, apoi, prin reglementările Uniunii Europene am putut să-mi echivalez diplomele și în România. Colegii francezi însă m-au primit ca pe inamicul public numărul unu, pentru că eram român și aveam o pregătire superioară lor, lucru inacceptabil pentru „monsieur le français”.

Birocrația, dezavantajul oricărei instituții mari

    – Ați practicat în cel mai mare spital din SUA. Ce v-a frapat acolo?
    – Wilmer Eye Institute de la Centrul medical Johns Hopkins este, într-adevăr, unul dintre cele mai mari spitale oftalmologice din SUA, cu peste 150 de medici, toți supraspecializați în unul dintre cele opt domenii ale oftalmologiei. Posibilitatea de a colabora cu experți din fiecare domeniu îmbunătățește enorm calitatea tratamentului pentru fiecare pacient în parte. De asemenea, duce la recrutarea celor mai dificile cazuri, care de multe ori necesită un abord multidisciplinar. Din punct de vedere intelectual, este un mediu fascinant care lipsește cu desăvârșire în țări ca Franța, Spania și România, unde am lucrat. Dezavantajul oricărei instituții mari este însă birocrația și greutatea cu care se poate face orice fel de schimbare.

    – În ce constă managementul performant într-o asemenea instituție?
    – Din păcate, spre deosebire de cabinetele și clinicile private în care medicii sunt proprietari sau acționari, spitale universitare de genul Johns Hopkins au o administrație extrem de greoaie și înceată, motiv pentru care majoritatea medicilor din SUA lucrează pe cont propriu, ceea ce este și cazul meu. Sunt mult mai eficient și mai mulțumit de când sunt propriul șef și pot să iau toate deciziile singur și să-mi administrez cabinetele așa cum consider necesar pentru a îmbunătăți experiența pacientului și a lucra în condițiile optime pentru pacient.

    – Dacă vorbim despre specialitatea dv., chirurgia oculoplastică, în ce constau principalele progrese înregistrate la nivel mondial?
    – Chirurgia oculoplastică se ocupă de bolile orbitei (cavitatea ochiului), pleoapelor, feței și căilor lacrimale. Faptul că în ziua de azi putem scoate tumori ale ochiului și orbitei printr-o mică incizie în pliul pleoapei sau în interiorul pleoapei, care nu lasă niciun semn, este un mare progres. În trecut, multe din aceste tumori erau operate de neurochirurgi sau medici ORL, precum unchiul meu acum în vârsta de 91 de ani. Imaginați-vă că, în locul unei operații de cinci ore făcută prin creier, acum se poate scoate o tumoră orbitară în 30 de minute, fără nicio cicatrice. De asemenea, chirurgia oculoplastică se ocupă de boala Graves, în care anumite anomalii ale glandei tiroide duc la proeminența ochilor (ochi de broască) și pierderea vederii. Oculoplasticienii sunt singurii specializați în reconstrucția orbitei pentru a reda aspectul normal al ochilor și în multe cazuri pentru a salva vederea. De asemenea, în ultimii 20 de ani s-au făcut progrese substanțiale în chirurgia estetică a pleoapelor și feței. Înțelegerea procesului de îmbătrânire a dus la dezvoltarea unor tehnici noi de repoziționare și conservare a grăsimii din jurul ochilor, obrajilor și sprâncenelor, care duc la un aspect mai tânăr, mai fresh și, în special,
complet natural.

În ochii pacienților

    – Dacă nu v-ați fi făcut medic, ce ați fi ales să faceți?
    – Probabil preot, ca bunicul meu, deși cred că nicio altă meserie din lume nu mi-ar aduce aceleași satisfacții.

    – Care sunt planurile dv. de viitor?
    – Voi continua să vin lunar în România, să mă ocup de cazurile cele mai dificile din domeniul meu, în același timp pregătind noua generație de oculoplasticieni din rândurile tinerilor oftalmologi români extrem de talentați.

    – Ce vă definește ca om?
    – Umilința. Pe măsură ce înaintez în cariera de medic, îmi dau seama cât de puțin știm și cât de puțin control avem asupra a tot ceea ce se întâmplă atât în viața de zi cu zi, cât și în activitatea profesională. Mulți pacienți au impresia că medicina în ziua de azi poate trata orice, când în realitate nu putem trata mai mult de 30% din boli. De asemenea, sunt pacienți care ne privesc ca pe Dumnezeu atunci când avem un rezultat bun sau ca pe diavol atunci când rezultatul este doar un pic suboptimal, neștiind că în ambele cazuri noi am făcut absolut tot ce ne-a stat în putință și că, din păcate, rezultatul depinde la fel de mult de pacient cât depinde de doctor.