Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Sistemul e organizat puțin aberant

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU vineri, 10 februarie 2017

     Dr. Iuliana Balanovici este medic psihiatru la spitalul de profil din Botoșani. De două decenii, după ce a absolvit UMF „Gr. T. Popa” Iași, a tratat aici mii de pacienți din toate păturile sociale și cu diferite probleme medico-sociale.

 

 

     – Ce particularități are practicarea psihiatriei în afara centrelor universitare?
     – Noi deservim tot județul, dar am avut pacienți chiar și din județele învecinate. Nu știu dacă este un anumit specific, poate că e mai liniștit. Nu am practicat în orașe mai mari, dar și aici e mult de muncă, tulburări psihice sunt destule. Bănuiesc că psihiatria este chiar mai stigmatizată în orașele mai mici, cumva mai îndepărtate de centru. Dar populația oricum percepe mai peste tot psihiatria ca pe o chestiune fioroasă, misterioasă. Cumva începe să se schimbe această atitudine la nivelul populației. Tot mai mulți oameni spun: „Ei, la urma urmei oricine poate ajunge acolo”. Mi se pare un pas înainte.
     – Care sunt problemele cu care se confruntă un medic psihiatru în România?
     – Sunt și probleme legate de condițiile materiale, e nevoie de o mai bună organizare, dar acest lucru trebuie rezolvat pas cu pas. Dacă ar fi reguli foarte clare și le-am și putea respecta, mi-ar fi și mie mult mai ușor. Mai mult asta mă incomodează decât relația în sine cu pacienții: legile se tot schimbă și contractul cu casa de asigurări ridică mereu noi provocări. Noi trebuie să ne adaptăm și să încercăm să ne ajutăm pacienții cu toate aceste schimbări, care mi se par mai mult piedici decât ajutoare. Cred că nu numai mie, ci și altor colegi. E prea multă birocrație, care nu văd să fie de folos pacientului într-un fel. Pe el ce îl interesează câte am eu de completat? El vrea să îi fie bine. Iar evidența nu e numai electronică, continuăm să completăm și pe hârtie și este foarte cronofag procesul.
     – Cum vedeți implementarea dosarului electronic de sănătate?
     – Deocamdată nu văd cum l-am putea implementa, cel puțin în psihiatrie. Mult prea multă lume are acces la acest dosar și nu mă refer doar la doctori. E prea puțin confidențial. Nu cred că i-ar plăcea cuiva să se știe ceva despre istoricul lui medical, mai ales dacă implică și o boală psihică. Chiar în „Viața medicală” citeam un articol pe acest subiect și erau foarte bine punctate argumentele.
     – Deci nu ați început să îl folosiți?
     – Nu. Încă nu am fost „strânși de gât”, dar probabil că urmează. De fapt, când l-au gândit, nimeni nu a întrebat pe nimeni, nu am fost consultați, au scos o chestie din burtă. Nu cred că în forma în care e acum, dosarul electronic de sănătate e ceva viabil. L-aș vedea util doar într-o formă în care să nu îl poată accesa așa multă lume, ci numai pacientul și medicii săi curanți pe o anumită specialitate/afecțiune. Totuși, nu cred că dosarul electronic era urgența numărul unu în sistemul sanitar din România. Nu știu cu ce ne ajută pe noi. Tot discutăm de evidență electronică, dar noi încă nu avem nici suficiente calculatoare.
     – Sunt și alte probleme privind respectarea confidențialității diagnosticelor psihiatrice. De exemplu, pe concediile medicale se trec și codurile de boală, iar angajatorul le poate găsi ușor pe internet, dacă vrea să afle diagnosticul angajatului său. Apar probleme?
     – Noi trecem codurile. Pacientul cumva se așteaptă, știe, din momentul în care apelează la serviciile noastre, că acest cod va fi trecut. Până la urmă e mai important ca omul să fie bine. Nu peste tot se face mare caz, depinde de mai mulți factori. Simplul fapt că s-a internat la psihiatrie nu înseamnă că va zbura din locul de muncă respectiv. Stigmatizarea de obicei nu merge până acolo și nu ar fi legal sau omenesc. Depinde mai mult de om de cât e de apt să facă față solicitărilor. N-am auzit încă de cineva care, numai pentru că a fost internat la psihiatrie, să fie concediat, dacă făcea față sarcinilor de serviciu. Mai curând că el nu mai face față din cauza problemelor sale de sănătate mintală – fiindcă, dacă s-a ajuns până la internare, înseamnă că omul era deja într-o stare foarte proastă.
    – Cum e organizată tratarea adicțiilor în Botoșani?
   – Dependenți de droguri sunt mai puțini: în afară de etnobotanice, avem puține cazuri de dependență de heroină sau cocaină. În schimb, alcoolici avem o mulțime, exportăm și în alte țări. Încercăm să îi ajutăm pe toți care ni se adresează, dar nu avem soluții miraculoase. Nu ne permitem să îi ținem internați cât ar avea ei nevoie. Nu suntem un centru specializat în așa ceva, și atunci, în doar 14 zile, nu poți face suficient. Și, ulterior, ce sprijin le oferim noi? Dependența ar presupune, cred eu, să îl poți ține mai mult internat, izolat de tentații, dar nu avem cum face asta într-un spital obișnuit. Nu ne permit termenii contractului cu casa de asigurări.
     – E dezvoltată într-un fel psihiatria comunitară?
     – Nu. În afară de faptul că avem în cadrul spitalului niște asistente sociale, care sunt persoane extraordinare și rezolvă tot felul de probleme medico-sociale, nu avem nimic. Odată plecat din spital, un bolnav nu are cine știe ce sprijin, poate doar familia sa. Dar să vezi micile comunități rurale implicându-se, de pildă, în îngrijirea unui bătrân care nu mai are rude, e ceva foarte rar. Toată lumea are mentalitatea: „să-l ia statul, să îi dea statul”, deși nu ar fi un efort supraomenesc pentru vecini să îl ajute. Așteptarea cum că trebuie să vină de undeva totul e o problemă serioasă.
     – Și cum ar putea fi combătută?
     – Pentru început ar fi nevoie de o mai bună colaborare cu asistenții sociali de la nivelul primăriilor. Până la a discuta de eventuale unități medico-sociale, de centre de reabilitare, măcar atât, punctual să putem face ceva pentru diverși oameni. Și uneori chiar reușim. Când se mai implică și comunitatea locală, da, omul acela poate să mai stea și acasă la el, că cineva îl ajută, îl urmărește. Până la lucruri mai sofisticate, eu mi-aș dori un pic de ajutor din partea comunității.
     – Cum e colaborarea cu ceilalți medici specialiști?
     – În general, să zicem că este bună, ca să fim politicoși. Totuși, în continuare există tendința de a trimite la psihiatrie cazurile sociale, precum și cazurile depășite din punct de vedere medical, cei pentru care practic nu se mai poate face nimic. Nu sunt nici de trimis acasă, nici de internat propriu-zis pe secție. Pe cei din unitatea de primiri urgențe, la câte prezentări sunt, îi înțelegem și noi, chiar n-au ce face. Pentru persoanele de adăpost se dau tot felul de circulare: „Nu îi lăsați în ger”. Nu-i lași, dar unde îi pui? În fiecare iarnă e aceeași poveste. Ca să îi internăm, trebuie să le punem un diagnostic psihiatric. Din fericire, majoritatea îl au deja: alcoolismul. Iar în adăposturi, de exemplu, nu li se permite consumul de alcool. De parcă o persoană fără adăpost este sigur un cetățean de bază, foarte disciplinat, sistemul e organizat puțin aberant. Dacă oamenii aceștia n-ar avea nicio problemă, n-ar fi persoane fără adăpost, nu?

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.