–
Noi deservim tot județul, dar am avut pacienți chiar și din județele
învecinate. Nu știu dacă este un anumit specific, poate că e mai liniștit. Nu
am practicat în orașe mai mari, dar și aici e mult de muncă, tulburări psihice
sunt destule. Bănuiesc că psihiatria este chiar mai stigmatizată în orașele mai
mici, cumva mai îndepărtate de centru. Dar populația oricum percepe mai peste
tot psihiatria ca pe o chestiune fioroasă, misterioasă. Cumva începe să se
schimbe această atitudine la nivelul populației. Tot mai mulți oameni spun:
„Ei, la urma urmei oricine poate ajunge acolo”. Mi se pare un pas înainte.
– Care sunt problemele cu care se confruntă un medic psihiatru
în România?
–
Sunt și probleme legate de condițiile materiale, e nevoie de o mai bună
organizare, dar acest lucru trebuie rezolvat pas cu pas. Dacă ar fi reguli
foarte clare și le-am și putea respecta, mi-ar fi și mie mult mai ușor. Mai
mult asta mă incomodează decât relația în sine cu pacienții: legile se tot
schimbă și contractul cu casa de asigurări ridică mereu noi provocări. Noi
trebuie să ne adaptăm și să încercăm să ne ajutăm pacienții cu toate aceste
schimbări, care mi se par mai mult piedici decât ajutoare. Cred că nu numai
mie, ci și altor colegi. E prea multă birocrație, care nu văd să fie de folos
pacientului într-un fel. Pe el ce îl interesează câte am eu de completat? El
vrea să îi fie bine. Iar evidența nu e numai electronică, continuăm să
completăm și pe hârtie și este foarte cronofag procesul.
– Cum vedeți implementarea dosarului electronic de sănătate?
–
Deocamdată nu văd cum l-am putea implementa, cel puțin în psihiatrie. Mult prea
multă lume are acces la acest dosar și nu mă refer doar la doctori. E prea
puțin confidențial. Nu cred că i-ar plăcea cuiva să se știe ceva despre
istoricul lui medical, mai ales dacă implică și o boală psihică. Chiar în
„Viața medicală” citeam un articol pe acest subiect și erau foarte bine
punctate argumentele.
– Deci nu ați început să îl folosiți?
–
Nu. Încă nu am fost „strânși de gât”, dar probabil că urmează. De fapt, când
l-au gândit, nimeni nu a întrebat pe nimeni, nu am fost consultați, au scos o
chestie din burtă. Nu cred că în forma în care e acum, dosarul electronic de
sănătate e ceva viabil. L-aș vedea util doar într-o formă în care să nu
îl poată accesa așa multă lume, ci numai pacientul și medicii săi curanți pe o
anumită specialitate/afecțiune. Totuși, nu cred că dosarul electronic era
urgența numărul unu în sistemul sanitar din România. Nu știu cu ce ne ajută pe
noi. Tot discutăm de evidență electronică, dar noi încă nu avem nici suficiente
calculatoare.
– Sunt și alte probleme privind respectarea confidențialității
diagnosticelor psihiatrice. De exemplu, pe concediile medicale se trec și
codurile de boală, iar angajatorul le poate găsi ușor pe internet, dacă vrea să
afle diagnosticul angajatului său. Apar probleme?
–
Noi trecem codurile. Pacientul cumva se așteaptă, știe, din momentul în care
apelează la serviciile noastre, că acest cod va fi trecut. Până la urmă e mai
important ca omul să fie bine. Nu peste tot se face mare caz, depinde de mai
mulți factori. Simplul fapt că s-a internat la psihiatrie nu înseamnă că va
zbura din locul de muncă respectiv. Stigmatizarea de obicei nu merge până acolo
și nu ar fi legal sau omenesc. Depinde mai mult de om de cât e de apt să facă
față solicitărilor. N-am auzit încă de cineva care, numai pentru că a fost
internat la psihiatrie, să fie concediat, dacă făcea față sarcinilor de
serviciu. Mai curând că el nu mai face față din cauza problemelor sale de
sănătate mintală – fiindcă, dacă s-a ajuns până la internare, înseamnă că omul
era deja într-o stare foarte proastă.
–
Cum e organizată tratarea adicțiilor în Botoșani?
–
Dependenți de droguri sunt mai puțini: în afară de etnobotanice, avem puține
cazuri de dependență de heroină sau cocaină. În schimb, alcoolici avem o
mulțime, exportăm și în alte țări. Încercăm să îi ajutăm pe toți care ni se
adresează, dar nu avem soluții miraculoase. Nu ne permitem să îi ținem
internați cât ar avea ei nevoie. Nu suntem un centru specializat în așa ceva,
și atunci, în doar 14 zile, nu poți face suficient. Și, ulterior, ce sprijin le
oferim noi? Dependența ar presupune, cred eu, să îl poți ține mai mult
internat, izolat de tentații, dar nu avem cum face asta într-un spital
obișnuit. Nu ne permit termenii contractului cu casa de asigurări.
– E dezvoltată într-un fel psihiatria comunitară?
–
Nu. În afară de faptul că avem în cadrul spitalului niște asistente sociale,
care sunt persoane extraordinare și rezolvă tot felul de probleme
medico-sociale, nu avem nimic. Odată plecat din spital, un bolnav nu are cine
știe ce sprijin, poate doar familia sa. Dar să vezi micile comunități rurale
implicându-se, de pildă, în îngrijirea unui bătrân care nu mai are rude, e ceva
foarte rar. Toată lumea are mentalitatea: „să-l ia statul, să îi dea statul”,
deși nu ar fi un efort supraomenesc pentru vecini să îl ajute. Așteptarea cum
că trebuie să vină de undeva totul e o problemă serioasă.
– Și cum ar putea fi combătută?
–
Pentru început ar fi nevoie de o mai bună colaborare cu asistenții sociali de
la nivelul primăriilor. Până la a discuta de eventuale unități medico-sociale,
de centre de reabilitare, măcar atât, punctual să putem face ceva pentru
diverși oameni. Și uneori chiar reușim. Când se mai implică și comunitatea
locală, da, omul acela poate să mai stea și acasă la el, că cineva îl ajută, îl
urmărește. Până la lucruri mai sofisticate, eu mi-aș dori un pic de ajutor din
partea comunității.
– Cum e colaborarea cu ceilalți medici specialiști?
–
În general, să zicem că este bună, ca să fim politicoși. Totuși, în continuare
există tendința de a trimite la psihiatrie cazurile sociale, precum și cazurile
depășite din punct de vedere medical, cei pentru care practic nu se mai poate
face nimic. Nu sunt nici de trimis acasă, nici de internat propriu-zis pe
secție. Pe cei din unitatea de primiri urgențe, la câte prezentări sunt, îi
înțelegem și noi, chiar n-au ce face. Pentru persoanele de adăpost se dau tot
felul de circulare: „Nu îi lăsați în ger”. Nu-i lași, dar unde îi pui? În
fiecare iarnă e aceeași poveste. Ca să îi internăm, trebuie să le punem un
diagnostic psihiatric. Din fericire, majoritatea îl au deja: alcoolismul. Iar
în adăposturi, de exemplu, nu li se permite consumul de alcool. De parcă o
persoană fără adăpost este sigur un cetățean de bază, foarte disciplinat,
sistemul e organizat puțin aberant. Dacă oamenii aceștia n-ar avea nicio
problemă, n-ar fi persoane fără adăpost, nu?