A închis, prin interior, uşa cabinetului, a
răspuns la câteva telefoane, amânând răspunsurile „peste 10, peste 15, 20 de
minute...“, subliniind în felul acesta şi pentru mine intervalul de timp disponibil
pentru interviu. „Viaţa medicală“
fiind principalul partener media al manifestării, îi solicitasem, la telefon,
o oră pentru un interviu. „Ce să vă povestesc într-o oră? Despre congres vă pot
vorbi în zece minute!“.
A virat ca fulgerul şi eventuale răspunsuri
la întrebări despre traseul profesional... „Vă trimit pe mail un CV, tot ce
doriţi. Nu, nu-mi faceţi fotografii... Am avut un program încărcat, sunt de
dimineaţă în sala de operaţie. N-am avut timp nici să mă bărbieresc. Vă trimit
eu, lăsaţi-mi o adresă de mail...“ Întrebările mele, aparent banale, sâcâitoare
chiar, înghesuite ca o rafală la începutul discuţiei, vizau tocmai astfel de
reacţii: profilul unui chirurg pentru care faptele – a se înţelege intervenţiile
chirurgicale, cele mai multe în condiţii critice – sunt mai importante decât
vorbele.
Se
ridică şi se îndreaptă spre uşă. Auzise (bănuiesc că a şi recunoscut) paşii,
urma o nouă serie de bătăi insistente. Putea să fie o urgenţă, orice... „Dacă e
închis înseamnă că nu se lucrează!“, i-a spus ferm, dar cu o căldură imposibil
de ascuns, celui care-l căutase cu o problemă ce putea fi şi amânată. A închis
iarăşi uşa cabinetului aflat la parterul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă
din Timişoara. Abia atunci l-am privit mai atent, căutând să văd, dincolo de
acele gesturi simple, rapide, pentru mine imprevizibile, omul. Era în formă.
Doar că nu avea bisturiul în mână.
Instantaneu,
m-am simţit făcând parte „din echipă“, pregătit eu însumi pentru intervenţie.
Pluteau în aer, de-a dreptul molipsitoare, forţa şi siguranţa unui profesionist
care a efectuat mii de operaţii. Poate fără să conştientizeze, profesorul
mutase întreaga recuzită psihică din sala de operaţie în acel cabinet din
ambulatoriul de specialitate. Nu mai era cazul să întreb de ce fusese desemnat
să organizeze Congresul Naţional de Chirurgie. Era însă nevoie să fac vizibil,
palpabil pentru cititori, ceea ce eu „văzusem“ intuitiv în cele câteva minute.
La început a fost... Thoma Ionescu
– Domnule profesor, este importantă organizarea
acestui Congres naţional al Societăţii Române de Chirurgie – al XXVI-lea – la
Timişoara? Prin ce anume?
– Deşi
trăim şi lucrăm într-un centru universitar vechi al României, iar UMF „Victor
Babeş“ are deja o anume notorietate şi vechime, fiind fondată imediat după cel
de-al Doilea Război Mondial, una dintre universităţile considerate tradiţionale
în învăţământul medical, este prima dată când la Timişoara se organizează
congresul Societăţii Române de Chirurgie (SRC). Congresele noastre se ţin din
doi în doi ani, iar în anul dintre două congrese sunt conferinţe naţionale.
Timişoara a fost gazda unei singure astfel de conferinţe naţionale, în anul
1984. A avut ca temă icterele mecanice şi a fost organizată de profesorul
Constantin Caloghera, personalitate de marcă a vieţii medicale timişorene, unul
din ctitorii Şcolii de chirurgie din Banat.
– Oferiţi-ne câteva repere privind manifestarea
organizată de dv.
– Intervalul de timp: 23–27 mai 2012, locul:
hotelul Timişoara din... Timişoara, participanţi – estimaţi la această dată –
1.500 de chirurgi, cursuri precongres pentru medicii tineri, unele teoretice,
altele practice. Deschiderea, cu un spectacol surpriză, va fi la Opera Naţională
Română, fireşte din Timişoara, un program social bine gândit...
– Ştiu
că prof. dr. Constantin Caloghera, maestrul (şi al) dv., v-a încredinţat arhiva
Clinicii II Chirurgie, de care se ocupase la maturitate. A fost printre puţinii
chirurgi care au înţeles ce rol fantastic poate să joace cunoaşterea istoriei
unei specialităţi şi a unei bresle. Dacă ar fi să scrieţi o istorie a manifestărilor
organizate de SRC, de unde aţi începe?
– Pentru noi, la început a fost Thoma
Ionescu, chirurg român celebru, cu o activitate prodigioasă, membru al
Academiei Române. Societatea Română de Chirurgie, una dintre cele mai vechi
societăţi ştiinţifice academice româneşti, a fost înfiinţată în 1898, prin iniţiativa
acestui mare deschizător de drumuri, care înfiinţase cu un an înainte, în 1897,
şi revista Chirurgia, devenită o
revistă extrem de apreciată – acum se publică în limba engleză, este catalogată
ISI...
– E o surpriză plăcută răspunsul dv. Un
simpozion omagial de anvergură – Thoma Ionescu (1860–1926): Destinul chirurgiei
româneşti – desfăşurat în noiembrie 2010, la Academia Română, a readus în
actualitate spiritul unei perioade de glorie din istoria României, când priorităţile
ştiinţifice (inclusiv cele medicale) făcuseră ca o ţară mică să fie cunoscută şi
respectată pe întreg mapamondul. Şi-mi amintesc acum că medicii timişoreni au
contribuţii semnificative la dezvoltarea chirurgiei şi a cercetărilor de
specialitate.
–
Acad. Thoma Ionescu a semnat actul de naştere al Şcolii româneşti de chirurgie.
Şi iată, chirurgii străini nu se sfiesc să-l citeze. El a aparţinut întregii
lumi.
De unde vine forţa congresului
– Ce ne puteţi spune despre participanţi?
–
Congresul reuneşte toate colectivele chirurgicale din ţară. Participarea este –
în condiţiile noastre – amplă, uzual sunt, nu numai anul acesta, în jur de
1.500 de chirurgi din toată ţara. Vârfurile.
– Mulţi dintre chirurgii intervievaţi de mine
cu diferite ocazii consideră congresul naţional de chirurgie un fel de reper în
propria lor activitate. Care este suportul unei astfel de raportări?
– Importanţa acordată Congresului. Nu poţi să
faci nimic dacă nu crezi în ceea ce faci. Şi această credinţă derivă din
raportarea la ceilalţi, din acel sentiment că faci parte dintr-o breaslă,
dintr-o elită. Toate colectivele chirurgicale îşi prezintă realizările. Este o
carte de vizită. Prezenţa la acest congres este nu numai o dovadă că acel
chirurg sau spitalul din care vine există, e o dovadă că el se află la un
anumit nivel de performanţă, că ţine sau nu pasul. Este un prilej de a compara
activitatea lor cu a altor grupuri chirurgicale. În ultimele două decenii,
congresele SRC au fost onorate de prezenţa unor experţi din străinătate. În mod
obişnuit, personalităţi chirurgicale importante din toate domeniile chirurgiei
generale – chirurgie colo-rectală, esofagiană, minim invazivă, de urgenţă,
vasculară, endocrină... Pentru toate aceste „capitole“ sunt invitaţi experţi în
domeniu, deschizători de drumuri, care vin şi prezintă conferinţe despre
domeniile lor de excelenţă. Aducem informaţia la zi – în ceea ce priveşte
progresele medicale – în faţa chirurgilor români, iar ei intră astfel în
contact nemijlocit cu promotori de noi tehnici chirurgicale şi metode de
tratament.
Cursuri dedicate chirurgilor tineri
–
Congresul se va desfăşura concomitent în cinci săli de conferinţe, vor fi
sesiuni dedicate diferitelor organe şi proceduri – focusate pe o anumită
patologie – şi, concomitent, simpozioane-satelit organizate de firme producătoare
de tehnologie medicală, echipamente şi instrumentar chirurgical. Trebuie să
spun că, în afara sesiunilor care se referă la anumite patologii, vor exista
conferinţe, mese rotunde, sesiuni dedicate unor societăţi partenere, de exemplu
Societatea de Chirurgie Digestivă va avea o sesiune privind chirurgia de urgenţă,
societatea de Chirurgie Hepato-Bilio-Pancreatică va organiza o sesiune
proprie; membrii ei, concomitent şi membri SRC, îşi vor organiza propriile
prezentări. În preziua congresului, în dimineaţa zilei de 23 mai, sunt
programate şi câteva cursuri dedicate chirurgilor tineri. Experţii români vor
face prezentări teoretice, iar două dintre cursuri vor fi practice; unul se va
desfăşura la Centrul de Chirurgie Experimentală „Pius Brânzeu“ al UMF „Victor
Babeş“ Timişoara, cei înscrişi urmând să efectueze proceduri laparoscopice de
chirurgie bariatrică pe animal viu (porc) menţinut sub anestezie generală, iar
un alt curs va fi de suturi vasculare, de asemenea pe ţesut viu.
O
singură diferenţă
– Rolul
dv. în acest congres?
– Eu
sunt preşedintele comitetului de organizare a congresului. Preşedintele în
exerciţiu al SRC este prof. dr. Vasile Sârbu, de la Constanţa, iar la congresul
de acum doi ani, de la Cluj, a fost ales şi viitorul preşedinte, care va intra în
funcţie după acest congres, prof. dr. Eugen Brătucu, de la Bucureşti.
– Vor fi diferenţe între ediţia de anul acesta
şi cele anterioare?
–
Una singură, aceea că nu vrem să fie nicio diferenţă faţă de congresele
anterioare, mă refer la cele bine organizate. Nici nu au cum să fie mari
diferenţe; tot noi, chirurgii, suntem. Şi cum noi nu ne-am schimbat prea mult...
Engrama
Timişoara
este un centru chirurgical şi universitar important, cu tradiţie, priorităţi
recunoscute, personalităţi de marcă. Şi totuşi, este primul congres – cel de
anul acesta – organizat la Timişoara! De ce abia acum? Ştiu cât de strânsă a
fost competiţia pentru organizarea congresului, cunosc şi „argumente“ în
favoarea altor centre.
Câteva informaţii din CV-ul interlocutorului
meu, despre schimburile de experienţă şi cursurile de specializare la care a
participat: Clinica de Gastroenterologie Fundeni (prof. dr. Alexandru Oproiu,
1980, endoscopie digestivă), Clinica de Chirurgie a Spitalului Fundeni (prof.
dr. Dan Setlacec, 1980, Chirurgie generală), Clinica de Chirurgie a Spitalului
„Caritas“ (prof. dr. Dumitru Burlui, 1982, Chirurgie generală), Clinica de
Chirurgie a Spitalului Municipal Bucureşti (prof. dr. Alexandru Prişcu, 1983),
Institutul Oncologic Bucureşti (prof. dr. Alexandru Trestioreanu, 1984,
chirurgie oncologică), Clinica de Chirurgie Plastică şi Reparatorie Bucureşti
(prof. dr. Agrippa Ionescu, 1985, arsuri şi chirurgie reparatorie). Numele şi
rezonanţa unor creatori de şcoală şi rolul acestora în conştiinţele noilor
generaţii ne determină să căutăm posibile explicaţii într-o altă zonă. Recunoaşterea
şi acceptarea unui centru medical drept gazdă a unei manifestări ştiinţifice de
anvergură ţine şi de tradiţie, dar şi de amprentele lăsate de înaintaşi în
procesul de formare a medicilor activi în prezent.
E la fel ca în sala de operaţie
– Între acei experţi, invitaţi de organizatori
să ţină conferinţe, despre care aminteaţi la începutul dialogului, vor fi şi
români?
–
Există – şi o spun cu mândrie – mari chirurgi români care practică în America, în
Franţa, în Germania şi care în mod obişnuit participă la aceste congrese.
– Iar dintre experţii străini care vor ţine
conferinţe? Sunt invitaţi care au confirmat deja participarea?
– Vă
arăt mail-urile, sunt aşa-numiţii chairmen de sesiuni; toţi aceştia au invitat,
la rândul lor, pe cei care vor conferenţia. Le-am cerut, chiar în această
dimineaţă, să-mi trimită confirmările celor care au acceptat invitaţia. Vă spun
lucrurile astea ce ţin de „bucătăria“ manifestării ca să aduc la vedere şi un
anumit parcurs al pregătirilor. Este o dimensiune a manifestării uşor de
„citit“, dincolo de cele spuse explicit. Chirurgii înţeleg ce vreau să spun...
– De ce sunt atât de importante confirmările?
–
Pentru aceşti invitaţi noi asigurăm transportul şi cazarea. Lucrurile încep însă
cu mult înainte. Vorbim despre contacte internaţionale, de stabilirea şi
dezvoltarea unor relaţii cu alte şcoli, cu personalităţi medicale... Nu poţi
invita pe oricine şi, dacă nu eşti cunoscut, dacă nu participi tu însuţi la viaţa
ştiinţifică internaţională, nu ai nici măcar posibilitatea de a înţelege cum
funcţionează aceste mecanisme. E la fel ca în sala de operaţie. Dacă nu ştii
cum se face şi dacă nu ai lucrat tu însuţi alături de maeştri nu te poţi apuca
să operezi...
– Ce funcţie ocupaţi la Spitalul Clinic Judeţean
de Urgenţă din Timişoara?
–
Sunt şeful Clinicii II Chirurgicale.
– Vă rog, enumeraţi şi celelalte funcţii, este
important, cred, pentru cei care ne citesc...
–
Sunt vicepreşedinte SRC, director adjunct al Centrului de Chirurgie
Laparoscopică şi Microchirurgie al UMF Timişoara, preşedintele Societăţii de
Chirurgie Digestivă Timişoara, vicepreşedinte al Asociaţiei Române de
Telemedicină şi Aplicaţii Spaţiale pentru Sănătate, preşedinte de onoare al
Asociaţiei Române de Chirurgie Endoscopică (ARCE), membru în comitetul de
cercetare al Asociaţiei Europene de Chirurgie Endoscopică (EAES), membru în
colegiul de redacţie al revistelor Surgical
Endoscopy şi Chirurgia, preşedinte
fondator al Societăţii Române de Coloproctologie, preşedinte al Colegiului
Medicilor Filiala Timiş...
Şcoală
chirurgicală
„Ei şi? Mare scofală! Orice manager,
director sau chiar un simplu chirurg poate organiza un congres.“ Am întâlnit
frecvent astfel de reacţii ale medicilor. Era ca şi cum aş fi vorbit despre
mail-uri, sms-uri, proceduri de salvare şi copiere, transfer de date cu oameni
care n-au folosit niciodată calculatorul şi nici măcar telefonul mobil...
Pentru mulţi, chiar din interiorul lumii medicale, nu înseamnă mare lucru ca un
medic să fie în boardul unei societăţi ştiinţifice sau al unei publicaţii.
Oamenii văd prin prisma celor trăite de ei, prin propriile lor experienţe. Şi
cum, de la o anumită cotă, mai sus trec foarte puţini, tot puţini vor fi şi cei
ce vor înţelege. Regulile nu mai sunt aceleaşi, e nevoie de altfel de
deprinderi, de o altă platformă profesională. Ca şi în profesie: una este să
reproduci operaţiile învăţate de la maeştrii din facultate, cu totul altceva
este să fii deschizător de drumuri, autor al unor priorităţi, fie ele şi la
nivel local sau naţional.
Program de chirurg
Născut la Timişoara, într-o familie de
medici, tatăl ofiţer, veteran de război, cu experienţa prizonieratului în
Rusia, copiii medici...
– Şi
educaţia dv. spartană vine de unde? De acasă?
– Nu, de la profesorul Caloghera...
– Mai
aveţi timp pentru familie, pentru sufletul dv.?
– Am un regim îngrozitor; după acest
interviu am o întâlnire cu doi medici, apoi alta, mai târziu vreau să mă duc la
bazinul de înot...
– Când
mai găsiţi timp şi pentru înot?
– Trebuie... Pe seară mă întorc la clinică
pentru contravizită.
– Cât
rămâneţi în bazin?
– O oră şi jumătate.
– Şi câte
bazine faceţi în acest interval?
– Fac... 60. Şi sunt, constant, dimineaţa înainte
de ora 7, în clinică.
– Şi dormiţi, presupun, fără somnifere, fără
alte „adjuvante“...
– Cad lat... La 9 şi jumătate seara sunt în
pat, mă trezesc pe la 5. Mi-aş dori să dorm mai mult, dar din păcate e o dorinţă
mereu amânată. De asta am şi reacţionat oarecum brutal mai devreme. Vă cer
iertare. Când mi-aţi spus cât vreţi să discutăm, am rămas fără glas. Aţi văzut
că am rezolvat-o în timp record?! Ştiţi cum mi se spune?
– Nu...
–
Lazăr Fulger!