– Nu
se poate spune că se va ajunge la o normalitate a anormalităţii. Reajustările
sunt mereu necesare, nu e vorba de a revoluţiona, ci de a aduce la zi limbajul
comun, de a reactualiza concepţiile comune. Demersul Asociaţiei Americane de
Psihiatrie este unul firesc, acela de reactualizare a câştigurilor cunoştinţelor
realizate în ultimele decenii, în ultimii zece ani mai ales, care sunt astfel
oficializate, deci trecute într-un plan unanim recunoscut, devenind o referinţă
de bază. În acest sens, se justifică aducerea la zi, mereu necesară, în fapt o
aducere a limbajului psihiatric la normalitatea vremii respective.
– Care ar fi cea mai mare provocare pe care
o aduce noul DSM V?
–
Una din cele mai mari provocări este responsabilizarea medicului ce stabileşte
diagnosticul, care devine acum obligat nu doar să gândească, ci şi să
sintetizeze informaţiile sau cunoştinţele într-un diagnostic argumentat, fără să
pună „etichete“. Spre deosebire de ediţiile precedente, acum e necesară mai
mult decât oricând argumentarea pluridiagnosticului.
– Trăim într-o epocă a „supramedicalizării“,
ce pare a interzice dreptul umanităţii la durere. Cum ar putea fi evitată o
astfel de capcană de tânărul psihiatru atras de mirajul unei fata morgana, a cărei
promisiune – fericirea pacienţilor – e garantată de pastile-minune?
–
Eliminarea durerii nu este eminamente un deziderat al psihiatriei, dar face
parte dintr-un întreg program medical sanogen, care cuprinde în registrul său,
printre altele, optimizarea vieţii cotidiene, reducerea intensităţii durerii,
creşterea calităţii vieţii etc. Perspectiva psihologică şi psihiatrică ţine de
parametrii psihologici ai umanităţii actuale. Dacă, în urmă cu 30 de ani,
omenirea era mult mai mult dominată de depresie şi anxietate, acum lumea e mult
mai pragmatică şi mai centrată pe stările de bine imediate, iar psihiatrul de
azi e format pe măsura şi calapodul societăţii actuale.
– Statutul medicului rezident român e unul
destul de ingrat la ora actuală. Condiţiile de lucru din unele centre, ca şi
remuneraţia activităţii profesionale se află sub nivelul mediu al expectanţelor.
Ce credeţi că îi motivează pe tinerii medici psihiatri să continue pe drumul
ales? Să fie oare varianta compromisului singura menită să le asigure o viaţă
decentă? Spun asta referindu-mă la o mare majoritate care se vede nevoită să
aleagă între a rămâne în ţară şi a pleca în străinătate, departe de familie, de
prieteni, dar într-un mediu care respectă demnitatea profesională.
–
Formarea în medicină, ulterior în specialitate, nu are o unică motivaţie, se pare
că este vorba de o chemare mai generală, care nu e legată numai de pragmatism,
de succesul profesional imediat sau de partea materială. Altfel ce i-ar mai
mobiliza pe oameni să devină medici şi să suporte acest periplu dificil de
formare? Statutul de medic rămâne respectat atât în România, cât şi pe plan
internaţional, dar, pentru a atinge acest statut, e nevoie de mulţi ani, pe
care aproape nicio altă profesie nu îi pretinde. Rezidentul din ţara noastră
este într-o condiţie dificilă în paralel cu toată medicina românească, într-un
fel el reflectă o situaţie generică. Până la urmă, perspectiva practicii
internaţionale nici nu e atât de rea într-o Europă unită. Probabil că însăşi
Europa respectă aceste formări medicale româneşti, care sunt bine cotate pe plan
internaţional fiindcă medicii formaţi în România au o bună pregătire
profesională.
– Dacă ar fi să daţi timpul înapoi în
perioada începuturilor carierei dv., care ar fi cele mai frumoase amintiri
asupra cărora mintea ar stărui?
–
Sunt multe lucruri care se îngemănează, odată dând timpul înapoi, intri în
tinereţe şi, sigur, tinereţea îşi are frumuseţea ei indiferent de profesie, e
plină de colegialitate, de prietenii şi de oameni, care, din păcate, acum nu
mai sunt printre noi. Profesia, aşa cum era ea cu mulţi ani în urmă, era o
frumoasă şi interesantă ocazie de a te apropia de sufletul omenesc chiar în
condiţii dificile, în care puteai să ajuţi mai puţin decât în prezent. Diferenţe,
într-un fel cantitative, dar nu de esenţă…
– Mergând pe firul trecutului, ajungem la un
moment-cheie al biografiei dv., cel al întâlnirilor de la Păltiniş şi Timişoara.
Puţini ştiu că v-aţi implicat în viaţa intelectuală a României anilor ’80 şi că
aţi menţinut o apropiere intelectuală cu Constantin Noica. Povestiţi-ne puţin
despre acea perioadă.
– Exista în acea vreme o viaţă intelectuală
destul de bogată în spatele faţadei de mimă socială, pretinsă de autorităţi.
Erau intelectuali în toate domeniile, atât în cultura literară, cât şi în cea
artistică ori în filosofie, care menţineau un înalt statut intelectual. A te
apropia de acest univers, mai tăcut şi mai puţin public, era o şansă pentru
tinerii care aspirau la o dimensiune superioară culturală şi spirituală.
Relativa mea apropiere de Noica la Păltiniş a fost o astfel de oportunitate de
dialog intelectual pe care conjunctura mi-a oferit-o în perioada în care acesta
se ocupa de formarea Şcolii de la Păltiniş. Legătura cu filosofia mi-a fost
oferită şi de o altă dimensiune, mai familială, cea a soţiei mele, absolventă
de filosofie, şi a cercului de prieteni din această ramură, cu care abordam
diferite aspecte ale lumii filosofice româneşti. Mai mult decât atât, vizita
lui Noica de la Timişoara a avut în vedere şi proiectul soţiei mele de a
realiza o teză de doctorat despre semnificaţia culturală a scepticismului. Acei
ani foarte frumoşi au fost anii intelectualilor din umbră, care ne-au umplut
viaţa de bucurie într-o vreme în care suprafaţa era îngrozitoare.
– În final aş vrea să ne oprim câteva clipe
asupra profesiei de pedagog, pentru că arta de a împărtăşi, de a da mai departe
din propria experienţă profesională sau chiar personală, este una din puţinele
atribute vocaţionale. Care este secretul unui bun pedagog în psihiatrie?
– Secretul
unui pedagog valoros e acela de a rămâne mereu tânăr. Această şansă poate apărea
indiferent de profesia de bază, în măsura în care cu adevărat se implică în
formarea tinerilor, pentru că apropierea de ei are rolul de te menţine într-un
anumit nivel de tinereţe interioară. Am avut acest prilej prin faptul că am
fost cadru didactic, dar am şi menţinut-o, dovadă fiind participarea mea la
congresul medicilor rezidenţi psihiatri, cum de altfel am fost prezent aproape
în fiecare an, la fiecare generaţie, fiindcă proximitatea lor îmi întreţine vii
curiozitatea şi interesul, având în acelaşi timp de învăţat de la ei. Sfaturile
mele pentru cei implicaţi în acest tip de activitate ar fi să nu uite să fie
pedagogi care iubesc tinerii, să se apropie de ei şi să-i asculte cu atenţie.
.jpg)
