Totul a pornit de la o problemă personală, „un tinitus sever care m-a îngenuncheat, un ţiuit permanent în ureche, cu tentativă de suicid și multe alte probleme grave”, mărturisește psihologul Costin Dămășaru, director general al unui centru de cercetare în augmentarea performanţelor neuronale din București: „A pornit de la o nevoie de-a mea de a nu muri. Am fost într-o situaţie dificilă vreme de cinci ani”.

A căutat o soluţie la problema sa, dar nu a găsit-o. Așa a ajuns la Massachusetts Institute of Technology din SUA, unde a studiat și a lucrat în domeniul îmbunătăţirii performanţei creierului uman, folosind tehnologia Brain Mapping și Brain Computer Interface (BM-BCI). A învăţat, în primul rând, să lucreze cu creierul său.

A preluat această tehnologie, a îmbunătăţit-o, chiar el fiindu-i primul „client”. S-a vindecat, așadar, pe el, iar acum spune că vrea să-i vindece și pe alţii, dezvoltând un program de antrenament neuronal BM-BCI. Centrul pe care l-a creat în București este un proiect adânc înrădăcinat în călătoria lui de vindecare și în lupta cu tinitusul său.

Când vorbim despre antrenament neuronal, la ce trebuie să ne gândim?

Antrenamentul neuronal este o formă non-invazivă de capacitare a creierului folosind neuroplasticitatea. Neuroplasticitatea este capacitatea creierului de a putea dezvolta noi reţele neuronale pentru a putea colecta, procesa și utiliza mai eficient informaţiile în context. Noi suntem suma interacţiunilor neuronale. Felul în care mâncăm, dormim, iubim, dansăm, orice este pur și simplu rezultatul interacţiunii celor peste 86 de miliarde de neuroni din creierul nostru care fac peste 60 de trilioane de conexiuni pe secundă.

Și când este nevoie de asemenea intervenţii asupra creierului?

Ca să înţelegem acest lucru, trebuie mai întâi să conștientizăm faptul că principalul obiectiv al creierului este să ne ţină în viaţă cu orice cost. Restul obiectivelor sunt secundare, terţiare ș.a.m.d. Problema apare în momentul în care intervine evenimentul traumatic major – fie el intrauterin sau extrauterin – care forţează creierul să se adapteze, adică să găsească soluţii pentru a ieși din acea ameninţare. Pentru asta, activează anumite reţele, dezactivează altele, astfel încât la sfârșitul zilei posesorul să nu moară. Din păcate, după ce se termină acel eveniment, creierul nu știe că s-a terminat și rămâne acolo... se transformă într-un protector, un fel de gardian de închisoare care nu ne dă voie să evoluăm. Problema e că noi nu avem un manual de instrucţiuni în ceea ce privește creierul și nu îl putem reseta. Venim pe lume cu un instrument absolut uluitor – creierul –, dar pentru care nu avem un manual de instrucţiuni.

Recompensă, nu stimulare

Cum ajută acest antrenament creierul?

Antrenamentul neuronal îi permite posesorului creierului să scrie singur manualul de instrucţiuni pentru creierul său, pe limba lui, folosind un concept de condiţionare operantă, aidoma experimentului „câinele lui Pavlov”: recompensăm prin antrenament neuronal șabloanele optime neuronale. Recompensăm, nu stimulăm, diferenţa este majoră. Stimularea reprezintă „acţiuni extrinseci al căror obiectiv este de a schimba homeostazia, echilibrul interior al creierului”. Prin acest antrenament nu facem asta, ci rugăm creierul să se optimizeze singur și să aibă acces la resursele interioare, folosind soluţii non-invazive. Nu forţăm nimic, pentru că atunci când forţezi creierul să facă ceva, el se răzbună.

Și cum poate fi rugat?

Printr-un joc video. Sistemul ludic, din ce am observat până acum, este cea mai eficientă, non-invazivă și frumoasă metodă de decondiţionare și recondiţionare a creierului pe noile componente contextuale în care se află posesorul. El, posesorul creierului, își face această decondiţionare și recondiţionare folosind niște șabloane noi. Se schimbă de fapt modul în care creierul gestionează exteriorul.

Suntem o continuare a strămoșilor noștri

Natural, creierul se dezvoltă și el în etape. Când se produc aceste disfuncţionalităţi?

Potrivit ultimelor teorii în domeniu, există trei mari etape în dezvoltarea creierului uman. Prima etapă este cea epigenetică. Epigenetica a dovedit știinţific faptul că o traumă se transmite pe par­cursul a șapte generaţii.  În a doua etapă, cea intrauterină, emoţiile neplăcute pe care mama le simte se amplifică și se transmit către făt, activând anumite gene. Aceste gene caută un context în care să se activeze, declanșând niște procese de adaptare a reţelelor neuronale. Adică o denaturare a reţelelor neuronale optime, care nu mai revin la starea la care ar trebui să revină. A treia etapă este cea extrauterină, când ne naștem și începem să imităm ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Numai că imitarea aceasta are la bază tot informaţiile deja colectate, procesate și utilizate folosind reţelele neuronale disfuncţionale generate în faza intrauterină, condiţionate de gene. De fapt, noi suntem o continuare a strămoșilor noștri, prin intermediul genelor.

Și care este rolul antrenamentului neuronal aici?

Redă controlul posesorului asupra optimizării modulaţiilor neuronale, adică să-și controleze undele cerebrale cu impact direct asupra gestionării eficiente a contextului în care se află. Unul dintre primele efecte observate se numește the clear windshield efect – efectul de parbriz curat –, vezi mult mai curat lumea. Nu îţi imaginezi ce se întâmplă, ci vezi ce se întâmplă.

În ce constă acest antrenament, cum se realizează el?

Se realizează în etape. Prima etapă – brain mapping, sau scanarea creierului – este pur și simplu o colectare de date pentru a putea identifica reţele disfuncţionale și a le putea apoi recompensa prin intermediul jocului video. Pentru aceasta este nevoie de echipamente foarte puternice care să amplifice semnalele venite de la creier. Practic, se pune o cască pe cap cu niște senzori, care este conectată la un amplificator. Semnalul electric generat de creier se măsoară, se procesează statistic și se stabilește unde se află, pe curba lui Gauss, posesorul acelui creier. Apoi, pe baza acelor informaţii complexe, dezvoltăm un protocol. Și urmează jocul. Când creierul se optimizează, adică ajunge aproape de un optim statistic, primește o recompensă. Când nu, se oprește – condiţionare operantă.

Creierul este ajutat să se optimizeze

În ce constă această recom­pensă?

Un exemplu ar fi faptul că mașina cu care se joacă pornește. Sau se aude un sunet de pian ori de chitară... ce vrea el. Și video, și audio. Mașina de curse, de exemplu, este controlată cu puterea minţii. Oricine vrea și știe să joace un joc în care o mașină pornește. Și își dă seama că obiectivul e să ţină mașina pornită.

Și creierul cum interpretează acest lucru?

Simte că e bine, se joacă și vrea să câștige. Îi place. În subsidiar antrenându-se de fapt. Iar noi îl ajutăm să se optimizeze, să se simtă bine evoluând. Să primească ceva palpabil, un feedback.

Pe măsură ce lucrurile înaintează ce se schimbă?

Ceea ce se schimbă de la un antrenament la altul, în funcţie de evoluţia clientului, sunt reţelele neuronale pe care le monitorizăm și le recompensăm. Devin din ce în ce mai multe.

Cum vă daţi seama de asta?

Din feedbackul clientului și din ceea ce vedem pe modulaţiile neuronale. În funcţie de asta, modelăm și antrenamentul.

Cât durează un astfel de antre­nament?

Ca să se poată vedea o evoluţie, ar fi nevoie de 11 ședinţe. La noi așa este. Frecvenţa este în funcţie de dorinţa clientului. Contează mult și confortul lui. Ritmicitatea antrenamentului este dată de capacitatea creierului de a putea accesa noile stări homeostatice.

Suntem o societate profund traumatizată

Cine apelează la astfel de servicii?

De la copii cu autism, ADHD până la manageri de companii. Aceștia din urmă apelează la astfel de metode pentru creșterea intuiţiei, controlul emoţiilor, capacitatea de a se odihni și de a dezvolta scurtături mentale care să le permită să eficientizeze procesele de luare a deciziilor.

Consideraţi că suntem o societate care are nevoie de astfel de antrenamente?

Da, fără doar și poate. Tot ceea ce ne înconjoară nu ne ajută să evoluăm, din contră. Noxele, blocurile în care stăm, ecranele pe care le vedem, oamenii stresaţi din jurul nostru... Suntem într-o societate profund traumatizată. Pot spune că ultimele sute de ani au fost traumatice la noi. Sentimentul predominant în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost frica. Iar frica poate că păzește bostanii, dar ne închide reţelele neuronale optime și trecem în zona de fight or flight – creier primitiv. Iar cu un creier primitiv nu prea poţi să evoluezi.